După ce a plecat din Huyro - acolo unde a lucrat mai bine de o lună - Mirel a plecat spre granița cu Bolivia. Vroia să viziteze și acestă țară, dacă tot era prin zonă. Este singura țară din America de Sud care nu acordă automat viză cetățenilor români. Aceștia, ca să intre în Bolivia trebuie să facă dovada că au un bilet de autobuz cumpărat până la destinație, că au o rezervare validă la un hotel / hostel și...ceea ce pare a fi mai ciudat, că au...extras de cont! Evident că Mirel nu avea de unde să aibă extrasul de cont, toate celelalte cerințe fiind realizate. A fost ajutat de cunoștința sa de pe facebook, Mike Sander - un român stabilit în Belgia, așa că era pregătit să-i dedice acestuia povestea călătoriei din Bolivia.
N-a fost să fie, n-a primit viză de Bolivia. Dar tot se poate spune că a intrat în acestă țară, chiar pe malul lacului Titicaca se află orașul Desaguadero, împărțit în două între Peru și Bolivia. Iată cum povestește Mirel acest episod: ”Am anulat rezervarea...am rămas păgubaș doar de drumul până la La Paz. Extras de cont...Nici nu știu cum puteam să fac asta...și dacă aveam nu cred că mă lăsau să intru. De obicei, cei care reușesc să treacă plătesc bacșiș...însă eu eram la o vamă aglomerată, nici nu se punea problema. Era riscant și puteam să rămân și fără bani și fără nu știu mai ce. Doar Bolivia are pretențiile astea cu noi. celelalte state din UE nu plătesc viză, noi suntem trecuți pe o listă cu Azerbaidjan, Uzbechistan, Pakistan...”
Singurul lucru bun, rezultat în urma deplasării până aici, la granița cu Bolivia, a fost că de pe teritoriul bolivian și-a prelungit viza pentru Peru cu încă 90 de zile. A rămas să viziteze în continuare acestă țară de care parcă s-a îndrăgostit. Statistic vorbind, aici a stat practic cel mai mult și încă va mai sta căci are multe de văzut.
Odată revenit în Peru, a ajuns rapid în Puno, un oraș situat și el pe malul lacului Titicaca. De aici, a pornit spre Manazo, Tincopalca iar de aici s-a aventurat pe unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le-a parcurs vreodată. Mirel adoră locurile neumblate, cărările pe care nu se înghesuie turiștii. Asta pentru că acolo, în mijlocul Naturii, se simte cel mai bine. Așa că a lăsat șoseaua și a parcurs timp de cinci zile un traseu frumos, pe fostul drum 34C - care nici nu mai apare pe Google Maps pentru că acum nu mai este drum. A fost distrus de ape, în sezonul ploios munții care sunt din praf (!) se scurg în depresiuni și duc cu aluviunile tot ce e în cale.
Iată cum descrie Mirel - cum numai el o poate face - acest traseu: ”Nu a fost un munte...au fost trei sau patru ascensiuni...un fel de Transalpina mai mare. După ce am început să urc, de la Manazo (3900 m) am urcat 23 de km ...nu știu exact la ce altitudine am ajuns pentru că nu scria nicăieri nimic. Apoi a doua zi, mi-a spus un localnic că mă aflu la 5000 de metri. A treia zi, am fost în defileu pe o cărare; a patra zi cred că am fost sus de tot...cred că mai sus de 5000 de metri. Mi-am dat seama doar după priveliștea de sus și după faptul că nu mai aveam aer.”
În acea sălbăticie, care are totuși frumusețea ei, s-a întâlnit cu doi ciobani (mă rog, poate mai bine e să le spune păstori). Aceștia au grijă de turme de lame și de vicuna - un animal care seamănă cu lama dar e ceva mai mare. Unul dintre păstori avea un aparat de radio, așa nu era rupt de lume, iar altul i-a mărturisit că de 50 de ani de când păstorește el, Mirel este primul turist care trece pe acolo! Mirel Magop: ”vicuna este mai simpatică decât oaia; sunt mai zvelte, mai pline de grație...și când fug, capul nu se mișcă, parcă translatează.”
Într-o așezare care avea școală și cabinet medical, deși populația nu e mai mare de 100 de persoane (inclusiv păstorii), călătorul nostru a fost invitat de medicul satului. ”Mi-a luat tensiunea, spunea că e de aviator. Peruanii au o altă numerotare a tensiunii” - spune Mirel. Cum zona nu este tranzitată de turiști, localnicii se miră când îl văd. Mirel Magop: ”Cum eu am fost singurul alb ce l-au văzut în viața lor, ieșise tot satul, chiar și copiii de la școală cu profesori cu tot să mă vadă. Asta nu m-ar fi deranjat dacă nu râdeau...habar nu am nici acum de ce râd când mă văd. Pe unii îi întreb...nu știu să-mi răspundă. Cred că nici ei nu știu...e o formă a lor de a se manifesta când văd ceva nemaivăzut. Dacă am fost trimis acolo să le aduc zâmbetul pe față, dacă sunt unul din puținele motive pentru care ei râd...atunci m-am bucurat pentru asta. Sunt urâți ca dracu...dar când râd, parcă sunt mai frumoși. Dacă am reușit să fac din peruanii cu care m-am întâlnit oameni mai frumoși, atunci înseamnă că nu am fost degeaba pe acolo.”
L-am prins pe Mirel Magop la o poveste ceva mai lungă pe facebook, când ajunsese din nou la civilizația, când ieșise din acel defileu și se afla la Arequipa. Asta era pe 7 aprilie 2016. L-am întrebat ce planuri are, încotro o să o apuce. Mi-a mărturisit că o ia spre Lima, capitala statului Peru. ”Mi-e în drum spre Lima liniile Nazca. Poi deșertul alb Ica. Apoi văd eu ce se întâmplă la Lima.” Îmi place acest fel de a fi al lui Mirel Magop. Mi-a mai spus și cu alte ocazii, atunci când îl întrebam spre ce loc se îndreaptă, că nu acel loc e important ci drumul până acolo. L-am mai întrebat cum se descurcă cu alimentele.
Mi-a făcut o destăinuire din care am înțeles care e menirea lui. Globetrotter-ul Mirel Magop: ”Ştii de aerofagi? Cică se hrănesc cu aer...de fapt e spus la figurativ, se hrănesc cu energia ce o degajă locurile magice. Cred că eu am început să fac asta, pentru că mănânc din ce în ce mai puțin, nu că nu am ce ci că nu-mi trebuie. În condițiile în care logic, ascensiunile pe înălțimi, urcușuri de kilometri întregi, pare că îți trebuie rezerve în plus. Uite, sus, pe unde am fost, o conservă pe zi și o sticlă de ceai...am mai ronțăit niște biscuiți și atât. Am 70 de kg, la fel cât aveam când am plecat acum un an.”
Ne oprim aici, chiar dacă între timp, Mirel a ajuns la Lima. Lăsăm pentru un alt episod descrierea acelui traseu, spectaculos de altfel. Asta pentru ca voi, cei care prin intermediul acestui serial îl urmăriți pe Mirel, să puteți savura în tihnă aceste poze minunate din locuri aproape neumblate de europeni. facem din nou precizarea că acest episod, dar și următorul, îi este dedicat în principal sponsorului său - Mike Sander. Îi mulțumesc și eu pe acestă cale de generozitatea de care dă dovadă.
Până la un nou episod, să-i urăm călătorului nostru ”Drumuri Bune!”
Acest episod face parte din serialul Where is Mirel:
- retrospectiva europeană poate fi citită aici;
- Sudamericana 1: Brazilia
- Sudamericana 2: De la Rio de Janeiro la Montevideo
- Sudamericana 3: Buenos Aires - Mendoza
- Sudamericana 4: Din Chile în Patagonia
- Sudamericana 5: La Capătul Lumii
- Sudamericana 6: De la Capătul Lumii încoace...
- Sudamericana 7: Prin Chile spre Atacama
- Sudamericana 8: Prin Atacama spre Machu Pichu
- Sudamericana 9: Camino Inka
- Sudamericana 10: Printre urmașii incașilor
Mirele, Mirele, ce mult îmi place ce faci. Ești o inspirație pentru mine și mă bucur să te regăsesc pe drum.
RăspundețiȘtergereVicuna dă lapte?
Oare la ce te gândești cel mai dus în momentele de aerofagie :D ?
Multă veselie să ai :D !