Foto travel: Repere Geografice: Lungul drum spre noi înșine

Blogul Foto-Travel este dedicat în special fotografiei de călătorie. De-a lungul anilor am postat aici diferite articole ce au avut ca obiect descrierea unor experiențe turistice. Am făcut acest lucru cu gândul că descrierea anumitor destinații poate inspira, așa cum eu am fost inspirat de lectura unor articole similare. De asemenea, am declarat de la început că blogul Foto-Travel va fi deschis tuturor acelora care vor considera oportun să-l folosească pentru a-și publica articolele, în special pe cele de călătorie. Chiar dacă, cu timpul, am extins sfera de interes, am rămas fidel acestui gen de articole, al impresiilor de călătorie. Aducem acum în atenția cititorilor, un material semnat de Mirela Costruț. Un text excelent însoțit de fotografii de călătorie superbe, numai bune de inspirat pe cei care vor să bată Europa la pas în această vară.

Necunoscuților mei întâlniți pe cale...

De aproximativ douăzeci de ani încoace, de fiecare dată, mă bucur ca un copil de șansa oferită mie să bat în lung și în lat drumurile Occidentului european. Și cum călătorului îi șade foarte bine cu merindea și cu rucsacul, nu ratez aproape niciodată ocazii „cu un puternic impact emoțional” (cfr. orice televiziune de știri).

Întotdeauna mi-am simțit cel mai bine propriul potențial atunci când am putut lua contact direct la firul ierbii cu mama natură, pornind pe cărări mai mult sau mai puțin bătătorite și de alții. Pentru că sunt în căutare de frumos, util, plăcut și cu adevărat necesar sufletului, pe alocuri alternând urcușuri și coborâșuri prin munți și văi. Aș putea chiar să spun, astăzi ca la începuturi, că vreau să rămân în continuare într-o tăcere grăitoare în fața a tot ceea ce îmi este dat să văd, să aud, să cunosc în aventurile mele. E drept că toate acestea se întâmplă pe durata relativ scurtă a unor concedii, dar mereu pornesc la drum mai fericită ca niciodată până atunci. Oriunde mă vor purta picioarele, sunt încredințată că, prin hubloul avionului sau de la fereastra vagonului de tren, mi se vor deschide drept în față peisaje de vis.

Dincolo de zgârâie-norii marilor metropole, de vilele semețite prin orașe, înconjurate de grădini și terase generoase, în zonele rurale, la fel de bine întreținute, îmi voi putea scălda privirea pe întinderi imense de pământ și apă, munți și mare. „Ochiul critic al călătorului din mine” (cfr. Constanța Vintilă-Ghițulescu) va putea înregistra din nou, pentru a nu știu câta oară, imagini ideale cu cele mai copleșitoare răsărituri și apusuri de soare la orizont.

În definitiv, natura cu peisajele ei multicolore, reperele de cultură, artă și civilizație rămân în continuare cele mai apreciate monede de schimb. Într-o lume oscilantă, frământată, aflată oarecum în autodisoluție, într-o interminabilă agitație (perpetua dinamică socială), sunt pur și simplu pusă în situația să aleg între cel mai... și cea mai... dintre toate acestea. Adesea, mă văd nevoită să apelez, bunăoară, la pragmatismul rezervărilor de tot felul, făcute cu multă vreme înainte, pentru a evita orice dezamăgire a eșecului de ultim moment. Cu timpul, am învățat să prefer aventura plină de incertitudini în marele necunoscut, cu riscuri premeditate, a unei călătorii fără o țintă anume, dar din care se pot învăța foarte multe, în ciuda precarietăților lingvistice sau a altor impedimente de orice fel.

O propunere decentă

Prin urmare, acum și aici, aș vrea să vă propun un traseu turistic pro memoria, cât se poate de scurt și concis, parte integrantă a unui turneu continental în realitate mult mai larg, în căutarea unor repere geografice și culturale de neclintit. Nu se pot emite niciun fel de pretenții asupra unei anumite ordini, a desfășurării de forțe și resurse, sau a așezării pe hartă a sentimentelor. Nici nu poate fi privit demersul acesta decât cu ochi inocenți de copil, ca într-un „joc serios” (cfr. Hjalmar Söderberg), fără a ne putea apropia, nici măcar din greșeală, de vreo limită a exhaustivului.

În cazul de față contează, mai degrabă, freamătul și a nerăbdarea cu care abia am așteptat să mă cufund în pajiști verzi, pline de flori, să mă adăp din roua cascadelor, să bătătoresc și mai mult poteci șerpuitoare, unele deja cercetate de bocancii mei cu o frecvență de invidiat. O mulțime de surprize de tot felul, unele mai vechi, altele foarte recente, am găsit la tot pasul, scoase parcă din buzunar de micile entități cu suflet mare întâlnite pe cale. Și ca să nu mai pierdem vremea aiurea și degeaba, să începem cu cel mai neaoș no, hai să merem!

Austria

Viena, capitala modernă și contemporană a vechiului imperiu, este poarta principală de intrare în Occident. De ani de zile, poartă cu mândrie titlul de cel mai bun loc de trăit din Europa și din lume. Rivalizează, la acest capitol, cu orașe precum Zürich sau Geneva, sau cu oricare dintre capitalele Țărilor Nordice.

Mai departe, trecând agale în revistă culoarul Dunării, se remarcă domeniile viticole din Burgenland și defileul Wachau. Din când în când, apar ca de nicăieri, în zare, abații enorme (Melk, Göttweig, Altenburg, Mariazell etc.), cu bogatele lor grădini botanice transformate în veritabile farmacii. În vremurile de glorie habsburgică, între zidurile lor, putea fi găzduită, la nevoie, întreaga suită imperială, fără a deranja în vreun fel viața monastică. În aceste mănăstiri se găsesc, de regulă, biblioteci imense, în care sălășluiește și astăzi un vast patrimoniu editorial de sute de mii de volume, opere literare sau cărți de știință păstrate cu mare grijă.

În lungul și în latul țării, nu scapă privirii sumedenia de citadele uluitoare, unele cocoțate chiar în vârful colinelor. Cea mai spectaculoasă dintre ele mi s-a arătat, din mers, în fața ochilor larg deschiși, în toată magnifica sa splendoare. Hochösterwitz, pe drept cuvânt considerată reședința austriacă a Albei ca Zăpada, cu castel și biserică, are o arhitectură medievală de excepție. Păstrează intacte toate cele 14 turnuri dispuse în zig-zag, înșirate de la poale până pe culmea dealului care o găzduiește, înconjurată de crestele albe ale Alpilor.

În inima veșnic verde a Austriei, bunicii își învață nepoții, încă din primii ani în viață, să admire munții și văile cu care ținuturile le-au fost din belșug înzestrate de la natură. Drumețiile și alpinismul sunt la ele acasă, cu locuri de priveliște și popas, iar reclame pe viu cu aventuri prin nenumărate porțiuni de relief profund accidentat justifică prezența numeroșilor iubitori de aer curat. Alpii Calcaroși (asemănători cu Bucegii noștri), Vorarlberg, Salzkammergut, Grossglockner (3797 m), văluri de mirese precum cascada Krimml (380 m), văile râurilor Inn și Drau (afluenți pe dreapta ai Dunării), delta interioară a Rinului la intrarea în lacul Konstanz / Bodensee, ochiurile albastre verzui de apă ale Carintiei sau Lienzer Dolomiten sunt doar câteva dintre comorile ascunse în Alpii Austrieci.

Drumul vinului din Stiria de Sud, Austria

Peisaj „toscan”, Austria

Forforest, Klagenfurt, Austria

Germania

În urmă cu foarte mulți ani, după un abonament numai bun să-mi iau zborul cu destinația Padova și împrejurimi (în Serenissima Repubblica di Venezia), am procedat similar pentru Viena și München, până când am ajuns să mă simt ca acasă în aceste două metropole de elită. Firescului vieții lor cotidiene i se adaugă, cu totul neașteptat pentru mine, sprijinul oferit pentru o mai lină acomodare cu realitatea, asezonat cu oferta extrem de largă de produse și servicii de orice fel. Curățenia, ordinea și disciplina, corectitudinea, acuratețea, precizia, chiar și cele mai mărunte gesturi de bunăvoință devin de-a dreptul impresionante, cu rezonanță benefică pentru tot călătorul de rând.

În plan geografic, în ținutul de legendă al Nibelungilor își dau mâna, într-o „odă a bucuriei” (cfr. Ludwig van Beethoven), mari fluvii frumos curgătoare. Amintesc aici doar câteva: Elba, cu izvoare ieșite la suprafață în Munții Uriașilor, din Patrulaterul Ceh, și cu un faimos punct de belvedere pe podul Bastionului, îndată după intrarea în Germania; Dunărea unduitoare printre vechi burguri; liniștitul Main alergând la întâlnirea cu Rinul cel plin de viață etc. Chiar dacă nu sunt întotdeauna tocmai limpezi precum cristalul (ca să-l parafrazăm pe Ion Creangă al nostru), croazierele pe cursurile lor sunt la ordinea zilei. O apreciere aparte trebuie acordată splendidei salbe de lacuri glaciare deosebit de pitorești, cu orizontul creionat de Alpii Bavariei (vârful Zugspitze, 2962 m).

Este cu totul remarcabilă ingeniozitatea cu care ferme de energie solară se inserează în liniștea peisajului rural. Energia eoliană vine, însă, din largul coastelor de chihlimbar ale Wattenmeer / Waddenzee, din vânturile aspre ale Mării Nordului. Ca pretutindeni în Occident, atrag atenția și privirea culturile agricole bine întreținute, conferind mult dorita plus valoare fenomenului antropic.

Arhitectura metropolitană germană cuprinde, printre altele, câteva mari și vibrante centre financiare, unde pulsul burselor de valori dă tonul economiei. Unul dintre acestea este un adevărat Manhattan al Europei (Frankfurt), comparabil cu cele din Londra, Milano, Bruxelles sau Paris, și renăscut din propria-i cenușă, precum odinioară pasărea Phoenix.

Nici megalopolisul din bazinul carbonifer Rin-Ruhr (axa industrială Bonn – Köln – Dortmund, cu derivații cu tot) nu se lasă mai prejos. Universitatea Națiunilor Unite (cu organizare centrală la Tokyo) își are sediul european la Bonn, începând din 2006. În scurtă vreme, mă întâmpină, cu o largă îmbrățișare, maiestuoasa catedrală din Köln, care adăpostește – după cum spune tradiția locului – relicvele celor trei regi magi. Ca o curiozitate, învecinatul pod Hohenzollern, ca multe alte poduri împrăștiate prin lume, poartă cu sine greutatea tuturor lacătelor agățate de el, simboluri al romantismului modern afișat de generațiile mai tinere. La Dortmund, faimosul Gelbewand (Zidul Galben) – peluza stadionului de fotbal al Borussiei – face toți banii.

Klatschmohn, Rügen, Germania

Spreewald, Lübbenau, Germania

Peisaj de toamnă în munții Harz, Germania

Benelux

Am remarcat destul de repede cât este de palpabilă diferența de altitudine între Afsluitdijk (autostrada care desparte Marea Nordului de rezervorul de apă dulce IJsselmeer) și porțiunea luxemburgheză a Moselei – denumită Misererland –, mai apoi străjuită, încă de la intrarea în Germania, de Masivul Șistos Renan și înțesată, până la vărsarea în Rin, cu castele demne de basmele fraților Grimm.

Se împletesc rând pe rând, la nesfârșit, opere monumentale de infrastructură fluvială, rutieră și feroviară, care denotă pregnant grija pentru asigurarea unui nivel de bunăstare cât mai decent cu putință. Toate acestea se întâmplă tocmai pentru că orașele și satele, resursele, amenajările teritoriale, castelele, fermele, conacele de țară, autostrăzile, trenurile de mare viteză, porturile și aeroporturile compun sintagma „dezvoltare durabilă”.

Anvers se află la pupitrul de comandă al industriei mondiale a diamantelor, cu o elegantă bursă de profil, clădită de comunitatea evreiască a orașului, la începutul secolului 20. În vremurile bune, în acest loc activitatea atinge cote ridicate, căci patru din cinci diamante netăiate, produse oriunde în lume, și mai mult de jumătate din pietrele șlefuite călătoresc din Australia, Rusia, Canada, India, Botswana și Londra către Anvers, pentru a fi comercializate (cfr. Ziarul Financiar, 25.06.2009).

Cele două mari Veneții ale Nordului – Amsterdam, respectiv Brugge – plus multe altele mai mici, sunt la fel de uimitoare în frumusețea lor naturală, știut fiind că, mai ales în Țările de Jos, omul și apa sunt de nedespărțit, iar locuitul în ambarcațiuni, pe canale, face parte din peisaj. Nu trec neobservate biciclete, mori de vânt, vaste poldere, diguri și sprințare câmpuri multicolore de lalele. Toate concurează cu fotogenic succes cu mai bătrânii munți Ardeni, retrogradați pe nedrept la rang de podiș.

Totuși, bijuteria coroanei, una dintre cele mai strălucitoare, se numește Luxemburg. Cea mai recentă realizare, remarcată de o lume întreagă, este aceea că țara are transport public gratuit pe tot teritoriul său, cu tramvaiul, cu autobuzul sau cu trenul, pentru a diminua discrepanțele sociale. Fără nicio umbră de îndoială, aici chiar oricine poate avea parte de o imensă surpriză, invers proporțională cu dimensiunea aproape liliputană a Marelui Ducat.

Turbine eoliene și lalele primăvara, Olanda

Ravel, Hamoir, Belgia

Luxembourg City

Franța

La un moment dat, am simțit un impuls dintre cele mai puternice, din acelea cu furnicături în vârful degetelor de la picioare. Se întâmpla acum câțiva ani, într-un tur de orizont de circa 4000 de kilometri, până în Franța și înapoi. Asta, poate, pentru că era prima oară (din fericire nu și ultima) când mă aventuram atât de departe spre Vest. Și a meritat din plin osteneala.

În Franța cea cosmopolită, întotdeauna este binevenită o documentare cât mai amănunțită despre destinații supraaglomerate precum: Paris și Île de France, apoi Bordeaux (cu podgorii celebre) sau Lille (conectat direct cu Regatul Unit prin celebrul Eurostar pe sub Canalul Mânecii). Să nu uităm de Vallée de la Loire (de la Orléans la Nantes) și de însorita Provence (Cetatea Papilor de la Avignon) / Côte dˈAzur (de la Marseille la Nice). Vine rândul Normandiei, cu arhitectură de influență anglo-saxonă, sau al Bretaniei, înconjurată din trei părți de marea cea mare. La fel de captivanți se dovedesc a fi pestrițul Périgord sau paradisul carstic din Masivul Central / Munții Cevennes.

Totuși, nu putea să-mi scape printre degete bucuria unei spectaculoase călătorii cu trenul, între Strasbourg și Lyon, pe culoarul care leagă două mari fluvii europene, Rin și Ron, ambele cu obârșii în Țara Cantoanelor. Pentru ca, după aceea, să mă delectez pe îndelete, traversând de la Nord la Sud și de la Vest la Est (în câteva etape distincte), maiestuoșii Alpi Francezi. Experiența aceasta nemaipomenită a devenit așa, tam-nesam, o fericită ocazie de a dezbate aprins despre toate minunile pământului într-un spațiu perfect: „a treia planetă de la Soare” (cfr. Bonnie și Terry Turner). Și câte și mai câte.

Panoramă, Munții Jura, Franța

Panoramă, Munții Vosgi, Franța

Canal du Midi, Franța

Elveția

Cine își dorește vreodată să trăiască experiența unei imersiuni într-o bogată diversitate culturală, nemaiîntâlnită în altă parte, să ia în considerare, fără teama de a greși, că mica nestemată din „buricul Europei” (cfr. Ionuț Iamandi) este destinația desăvârșită. Aflată la răscruce de drumuri continentale către toate cele patru puncte cardinale, țara celui mai performant sistem bancar de pe mapamond este ca o căsuță din povești, în care zâna cea bună, cu bagheta ei magică, pune lucrurile în ordine. Economia se întrețese organic cu peisajul, arta cu pofta de viață, bogatele tradiții locale cu agroturismul, educația cu societatea și cu plurilingvismul ei deopotrivă.

În statistici demografice de o precizie debordantă, tipică, sunt consemnate patru etnii de bază ale Confederației Helvetice și cam tot atâtea limbi oficiale, cu toate că procentul aferent raetho-romanilor este de numai 1%, atât din populație, cât și din teritoriu. În plus, în toate școlile a fost introdus studiul limbii engleze, încă de la vârste fragede, pentru a putea comunica mai ușor cu oricine vizitează plaiurile lui Heidi.

Habitate umane minuscule, înșirate precum mărgelele pe ață, se găsesc ici și colo, chiar și la peste 1800-2000 de metri altitudine (unde se poate circula numai cu telefericul și cu PostBus). În Graubünden, timpul curge fără mare grabă, în susur de pâraie zglobii, printre cascade de rouă și hoteluri de gheață. În umbra imperturbabililor ciclopi de piatră ai Berninei (ultimul bastion alpin mai înalt de 4000 de metri, spre est), salbe de hidrocentrale sunt așezate pe râuri repezi, presărate din loc în loc cu defilee, chei și canioane.

Țara tuturor superlativelor deține aproximativ 5000 de km de cale ferată, tocmai pentru a face mai ușor accesul spre locuri pline ochi de obiective turistice naturale, preponderent montane, atent valorificate. Cel mai grăitor exemplu de intervenție antropică se găsește în Jungfraujoch, numit și acoperișul Europei, unde, pentru a ajunge la destinație, trenul cu cremalieră atinge cota maximă de 3454 m. Pe lângă panorama celui mai mare ghețar european (Aletschgletscher, 23 km lungime), aici se mai află o complexă stațiune de cercetare în mai multe domenii: științe ale pământului, medicină, astronomie etc.

Nu întâmplător, Elveția își împrumută (re)numele chiar și unor oaze de liniște mai puțin muntoase sau mai puțin celebre decât ea, descoperite pe unde nici nu te aștepți: Bucovina noastră, Boemia, Saxonia, Franconia, Holstein (de-a dreptul extraplată, dar fenomenală în reflexiile ei lacustre), Luxemburg, Normandia etc. La acest capitol, este întrecută doar de mărinimoasa Veneția, pe care o întâlnim preluată de foarte multe locații mai mult sau mai puțin cunoscute. Un exemplu edificator în acest sens poate fi considerat Veneția Verde, regăsit în cel puțin trei-patru locuri pe bătrânul continent: Bourton on the Water (Marea Britanie), Marais Poitevin (Franța), Spreewald (Germania) și Giethoorn (Olanda).

Peisaj hibernal, Champoussin, (Elveția Franceză)

Alpstein, Appenzell (Elveția Germană)

Cascadă în Valea Verzasca, Ticino (Elveția Italiană)

Italia

În cazul de față, mă limitez doar la a sublinia că peninsula, cunoscută sub numele de Lo Stivale (cizma), este ceea ce se cheamă un autentic colț de rai, întins pe mai bine de 1000 de km, de la Alpi (în Nord) la Mediterana Centrală (în Sud). Iar pentru a o admira de la un capăt la altul, de câțiva ani încoace, turiștii cu dare de mână au la dispoziție inclusiv Frecciarossa 1000, tren de mare viteză care poate atinge viteza maximă de 400 km/h, fiind cel mai rapid tren din Europa.

După cum afirmă marea majoritate a celor, câteodată prea mulți (30 milioane de turiști anual numai în Veneția), care o vizitează, avem de-a face cu un adevărat muzeu de istorie și artă în aer liber. Într-un fel cu totul aparte, abia așteaptă să i se treacă pragul. Grandioase bazilici și catedrale, neîntrecute în frumusețe, biserici și mănăstiri, sau măcar capele din loc în loc răscolesc inima și sufletul oricui le contemplă. Dar lumea obișnuită, în viețuirea ei cotidiană, trece în revistă fântâni arteziene, picnicuri la firul ierbii pe domeniul vreunui castel cu creneluri măiestrit dantelate, portrete de cavaleri, prinți și prințese, trubaduri în piețe și târguri, finețuri culinare, vinuri nobile, spirit vulcanic și tot ce și-ar mai putea dori cineva.

Italia deține mai bine de trei sferturi din întregul patrimoniu artistic și arhitectonic mondial, cu precădere artă sacră, demnă de artizani precum Giotto, Bernini, Leonardo da Vinci sau Michelangelo, deopotrivă polimați (cunoscători ai mai multor științe), ca să-i pomenim doar pe cei mai celebri. În plus, Italia păstrează la loc de cinste certificatul de naștere al unei științe relativ tinere, denumită generic Istoria artelor.

Nu întâmplător, la Colosseum sau la Columna lui Traian (în Forul Imperial), am simțit sub talpa piciorului toate secolele de istorie ale fastuoasei Roma. În Genova, aproape totul se raportează la Cristofor Columb, la călătoriile și descoperirile sale. Monumentala Bibliotecă Laurențiană din Florența, fondată în Evul mediu de puternica familie deˈ Medici, este emblematică pentru această urbe. Bologna, la rândul ei, se bucură de privilegiul celei mai vechi Alma Mater din lume – așa cum este astăzi înțeles conceptul de universitate –, atestată documentar în anul 1088, cu mult înainte de Oxford sau Sorbona.

Arbatax, Sardegna, Italia

Ruvo, Le Murge, Puglia, Italia

Ravello, Coasta Amalfi, Campagna, Italia

United Colors of Dolomites (ferestre deschise spre o frumusețe fără frontiere)

Patrimoniu mondial al UNESCO începând din anul 2009, în toată splendoarea lor, munții aceștia au un loc aparte în arcul alpin și în inimile iubitorilor de spectacole ale naturii. Sunt considerați, pe bună dreptate, cei mai frumoși munți din lume. Din regatul lor de lumină și piatră (Tre Cime di Lavaredo, Cadini di Misurina, Palle di San Martino, Odle, Cinque Torri etc.), nu lipsesc pajiști înflorite, păduri luxuriante, râuri tumultuoase sau, dimpotrivă, prea liniștite, precum și lacuri încântătoare (Lago di Carezza / Karersee – Lacul Curcubeu, Braies, Limides etc.).

„Într-o singură fotografie” (cfr. Laurent Graff), perla Alpilor se întinde din Italia de Nord-Est (Triveneto) până în Austria (Tirolul de Est). Apogeul este atins în masivul Marmolada, în vârful Punta Penia, 3343m (altitudine comparabilă cu cea a vulcanului Etna, 3340-50m – cotă variabilă pe creasta calderei, în funcție de frecvența și intensitatea erupțiilor). Pe fața nordică a Reginei Dolomiților, se află ceea ce a mai rămas din unicul ghețar de dimensiuni mari (relativ plat) din regiune. În zilele senine, este vizibil chiar și din laguna venețiană, de care îl despart circa 100 km.

Mulți consideră, însă, că până și Germania deține o mică parte din această măreție de invidiat, într-unul din minunatele sale parcuri naționale (Berchtesgadener Land), care se bucură de o binemeritată asociere cu Monti Pallidi (o altă denumire dată împărăției lui Dieudonné Sylvain Guy Tancrède de Gratet de Dolomieu – geolog francez).

Incontestabil, cel mai eficient mod de a admira nestingherit crestele lor ascuțite până la cer, este survolul cu elicopterul sau cu avionul de mici dimensiuni. Pentru cei mai curajoși, în scurtele sezoane de vară alpină există deltaplanul, parapanta și multe alte asemenea invenții năzdrăvane. În anii din urmă, o formă inedită de a „nu strivi corola de minuni a lumii” (cfr. Lucian Blaga) dolomitice în toiul iernii este asigurarea unor tururi ghidate cu sănii trase de câini Huskey, precum cele de la Cercul Polar de Nord.

Locurile acestea se constituie într-un veritabil paradis binecuvântat, extrem de generos cu amatorii de delicatețuri fotografice. Distanțele sunt sublimate până când piscurile brodate cu firul de aur solar al aurorei sau amurgului se așează, de fiecare dată, cuminte în paleta de culori a anotimpurilor. Minunea minunilor se numește enrosadira (it) sau alpenglow (en) și este un fenomen optic care apare ca o strălucire roșiatică orizontală, în apropierea orizontului opus Soarelui, când discul solar este chiar sub orizont. Efectul este ușor vizibil atunci când munții sunt iluminați, dar poate fi observat și atunci când norii sunt luminați retrospectiv, prin reflectarea luminii înapoi în direcția din care a venit.

A-i traversa de la un capăt la altul cu diverse mijloace de locomoție sau a-i străbate cu pași mărunți, dar constanți, uneori fragili și nesiguri, fără o limită impusă de un cronometru invizibil, „în ritmul inimii mele” (cfr. Rod Stewart), sunt experiențe care se adună – peste vremuri – într-un mănunchi neprețuit de amintiri de neșters din pelicula cu străluciri diamantine a vieții. În periplul lor, percepția este cel puțin la fel de răvășită ca atunci când dau de izvoare limpezi de cleștar, ascunse între calcare, transformate la următorul pas – egal cu năvalnica lor prăvălire aproape verticală, de zeci de metri, în gol – în torenți fără zăgaz.

Cu o sete implacabilă de mai mult, recunosc că, de fiecare dată, îmi vine greu să mă desprind, să-mi iau zborul spre alte zări, lăsând în urmă acest caleidoscop peisagistic exuberant, ca un elixir al tinereții, din care mă servesc cu nesaț. Din tot sufletul, nutresc mereu speranța că nu va fi pentru ultima oară când îl cuprind cât pot de mult cu privirea. Fără umbră de îndoială, vreau să-mi oglindesc iarăși ființa neînsemnată în măreția magică, fără început și fără sfârșit, a acestor forme de relief care-ți taie cu adevărat respirația. Și – da (de câte ori doriți dumneavoastră) – din care vreau să mai citesc, ca dintr-o carte deschisă, despre fantezia neobosită a naturii.

Peisaj cu Alpii

Palle di San Martino

Val di Fassa

Cinque Torri

Monte Civetta

Antersasc

Lago Federa

Lago di Misurina

Turismul religios

Cu mulți ani în urmă, regretatul artist plastic român stabilit în Italia, Camilian Demetrescu, își începea articolul „Rădăcinile creștine ale Europei se surpă în conștiința oamenilor” (publicat în România liberă, 29.07.2005, preluat apoi de mai multe ziare și reviste) prin remarca: „Dacă ar trebui să reprezint imaginea Europei creștine de astăzi, aș desena un trunchi uriaș de copac, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, dar retezat la sol de o secure necruțătoare, împietrit într-o dezolantă cicatrice plată și cenușie, din care încă mai țâșnesc, ca prin miracol, fragede vlăstare pline de flori”.

Totuși, la un moment dat, în existența noastră, simboluri majore ale creștinătății devin borne de referință în peregrinarea noastră grăbită printr-o viață zugrăvită, poate, mai mult în alb și negru decât în culori pastel. Pe fondul secularizării masive, turismul bazat pe religiozitatea omenirii rămâne cea mai prolifică și mai profitabilă sursă și resursă economică. Fără a neglija nimic din ceea ce poate fi pus în valoare, asigurarea necesităților de bază (cum ar fi casă, masă, transport) pentru pelerini devine o datorie morală stringentă, de la sine înțeleasă, care conturează mai ales profilul ospitalier al mănăstirilor.

Îmi vin în minte destinații profund impregnate de sacru, pentru care inima creștinilor europeni bate mai puternic: Țara Sfântă, Vatican, Drumul Sfântului Francisc (Italia), Drumul Sfântului Iacob (Spania), Muntele Sfântului Mihail (Franța), Peștera Sfântului Mihail (Italia), Muntele Sfântului Patrick (Irlanda), Meteora și Muntele Atos (Grecia), bisericile de lemn din Norvegia etc. Acestora li se alătură nenumărate sanctuare, mici și mari, care, cu magnetismul lor aparte, atrag milioane de vizitatori.

În curgerea timpului, căutarea de sine prefigurează „omul transparent” (cfr. K. G. Durckheim), frumos din punct de vedere spiritual, care tinde spre desăvârșire, întrucât „transparenţa – spune Jean Gebser – este forma de manifestare a spiritualului”. În schimb, în desfășurarea firească a lucrurilor, „condiția umană” (cfr. André Malraux) se află mai mereu „la răscruce de vânturi” (cfr. Emily Brontë), cufundată inevitabil „în căutarea timpului pierdut” (cfr. Marcel Proust). Dar spiritul, nemărginit fiind, refuză sistematic – din fericire – să se dezintegreze, sau să se piardă în „năluciri” (cfr. Bernlef) deșarte; ba dimpotrivă, se înfășoară necontenit în vălul de speranță al regenerării.

De aceea, o primă condiție sine-qua-non a existenței noastre, pentru care merită să răsară din nou soarele, ar putea fi sintetizată în expresia „creștem mari făcând bine lucrurile mici” (cfr. Maica Tereza de Calcutta), pe care am auzit-o cândva din gura unui pedagog cu mult har, prieten pelerin prin lumea largă, plin de grijă, discreție și răbdare față de sufletele încredințate lui.

Mănăstirea Sf. Ieronim, Batalha, Portugalia

Biserică în Salamanca, Spania

Abația Kylemore, Irlanda

Biserica Mănăstirii Dunfermline, Scoția

Saint Guilhem le Desert, Franța

Mănăstirea Goshawank, Armenia

Mănăstirea Sfânta Ecaterina, de rit ortodox, pe Muntele Sinai

Invitație

În calitate de musafir de ocazie, aflat sporadic într-o ambivalență de tipul live like a local (ceva similar cu turist acasă), dincolo de „farmecul lucrurilor plictisitoare” (cfr. Alain de Botton), intuiesc că simpla întâlnire cu locuri, oameni și faptele lor face minuni. Cu emoție în glas, sufletul larg deschis dă întotdeauna apă la moară acelui „mă bucur să vă cunosc” reciproc, devenit pe negândite semn de exclamație al surprizei abia întrezărite, care ne pune la încercare.

Nimic nu ne determină mai mult să continuăm dialogul, să ținem trează dorința de a căuta, de a dezlega enigme, de a fi informați sau de a cunoaște îndeaproape mersul lucrurilor. Nimic nu captează mai mult atenția și interesul, nu ne împrospătează mai bine memoria, nu ne așează mai punctual la intersecția cu „viața în direct” (cfr. Piero Vigorelli, Valter Preci). Aproape instantaneu, primul impuls e acela de a ne propune unii altora noi ținte, noi orizonturi, noi aventuri.

Așadar, vă invit cu mare drag și cu multă căldură să descoperiți singuri sau împreună cu alții, pe măsura posibilităților dumneavoastră, măcar o mică parte din locurile de poveste în care mă simt precum „Alice în Țara minunilor” (cfr. Lewis Carroll). După cum remarcase, cu niște ani în urmă, una dintre multele persoane întâlnite în călătoriile mele, păstrez invariabil privilegiul și satisfacția de-a dreptul greu de stăpânit (nu-i așa?) de a admira necontenit „spectacolul lumii” (cfr. Ioan Grigorescu).

În loc de concluzii

Chiar dacă timpul o ia repede la goană, toate frământările noastre converg mai devreme sau mai târziu către același punct nodal (un fel de toate drumurile duc la Roma), care ne caracterizează. Acela este, fără doar și poate, punctul culminant al capacității noastre de a exista, de a alege între a fi și a avea, și nu în ultimul rând, de a cunoaște, a gândi și a discerne.

În cultura și civilizația contemporană, primează nevoia de a ne manifesta personalitatea în vreun fel și – de ce nu? – de a conviețui într-o lume mai bună. Iar aceasta se materializează în străduința noastră de a face o schimbare în bine, în mod onorabil, fiecare în ritmul propriei sale clepsidre (fie și numai cu două viteze: încet și foarte încet). Într-o exprimare ceva mai concretă, se cuvine să nu fie nici ignorată, nici zădărnicită trecerea – posibilă chiar și prin prisma inedită a geografiei turistice (adevărat filtru creț) – „de la calitatea vieții la viața de calitate” (cfr. Cristina Cioabă).