În vara anului 2007, aveam să
efectuez a treia vizită la Budapesta. Despre primele două vizite am scris aici
și aici. Deși nu a fost programată, vizita a fost una specială pentru că a fost
prima pe care am efectuat-o cu mașina personală. A fost prima mea călătorie mai
lungă în calitate de șofer începător. Deși nu am depășit viteza legală, am
putut testa capacitatea mașinii și ne-am bucurat de calitatea autostrăzii. Este
recunoscut faptul că Ungaria a reușit să-și creeze un sistem de autostrăzi care
converg din toate punctele țării spre capitală. Am fost uimit de ceea ce au
reușit ungurii să facă, de calitatea benzii de rulare, de podurile și
viaductele, de facilitățile oferite prin benzinăriile și locurile de parcare
amenajate. Ne-am oprit la prima benzinărie de pe autostradă, cred că era o
benzinărie MOL, de unde am cumpărat „matrica”
(vignetă). În Ungaria, autostrăzile sunt drumuri cu taxă, aceasta variind în
funcție de numărul de zile (vezi aici)
Am ajuns la Budapesta și am fost
uimiți de faptul că autostrada M3 pătrunde adânc în oraș, până aproape de Parcul
Orășenesc (Városliget). Aici am părăsit autostrada și am găsit repede un loc de
parcare pe strada Városligeti kőrút, aproape de Muzeul Transporturilor. Am avut
șansa să găsim un loc de parcare gratuit. Am lăsat mașina, ne-am luat doar
rucsacii și aparatul de fotografiat și am pornit să explorăm capitala. Nu am
vrut să pierdem timpul vizitând acum Muzeul Transporturilor, ne-am mulțumit să
facem câteva poze exponatelor aflate afară: locomotive, vagoane de tren.
Parcul Orașului ni s-a părut
foarte frumos, bine întreținut, curat. La umbra falnicilor copaci, pe aleile
parcului se aflau numeroase locuri de recreere, unde tineri și vârstnici se
plimbau în voie. Parcul este amenajat în secolul al XVIII-lea și se întinde pe
o suprafață de mai bine de un kilometru pătrat. Aproape de parc se găsesc unele
din obiectivele capitalei ungare: Castelul Vajdahunyad, Piața Eroilor cu
Monumentul Mileniului și celebrele muzee Palatul Artelor și Muzeul Artelor
Frumoase, Grădina Zoologică, Băile Széchenyi.
Am fost plăcut surprinși de
frumusețea Castelui Vajdahunyad. Acesta a fost construit în anul 1896 pentru a
servi ca galerie de prezentare a Expoziției Milenare. Urgența proiectului a
determinat autoritățile să construiască edificiul din carton și lemn, apoi a
fost finalizat în forma sa actuală, din piatră, în anul 1908. Castelul îmbină
câteva stiluri arhitectonice cum ar fi cel gotic, renascentist, baroc și
romanic cu scopul de a arăta vizitatorilor stilurile predominante în
arhitectura edificiilor aflate pe teritoriul Ungariei istorice. Este
remarcabilă asemănarea unei părți a castelului cu cea a Castelului lui Iancu de
Hunedoara din Transilvania.
În fața castelului se află o
superbă statuie reprezentându-l pe misteriosul călugăr Anonymus care ar fi
trăit în secolul XII și care, după unii istorici ar fi cronicarul regelui Béla
III. Este acreditat ca fiind autorul primei istorii a ungurilor ”Gesta Hungarorum”.
Dacă v-ați întrebat de ce creionul pe care acesta îl ține în mână este de altă
culoare decât restul statuii, acest lucru se datorează miilor de turiști care
țin morțiș să-l atingă cu speranța că aduce noroc.
Am vizitat apoi Piața Eroilor (Hősök
tere). Întotdeuna am fost atras de statui, de monumente și cel care se
desfășoară în fața ochilor este unul grandios. A fost construit pentru
aniversarea a o mie de ani de existență a ungurilor în bazinul carpatic,
sărbătorită cu mare fast în 1896. Nu se poate să nu remarci frumusețea
statuilor ce-i reprezintă pe cei mai de seamă conducători ai maghiarilor.
Printre acestea se numără și cea a regilor Ungariei având rădăcini românești:
Iancu de Hunedoara / Hunyadi János (1446-1452) și Matei Corvin /Mátyás Király
(1458 – 1490) .
Nu vreau să deschid o polemică privind naționalitatea celor
doi, asumată și disputată de către istoricii români și maghiari. Nu sunt
specialist dar cred că vremea polemicilor a trecut și trebuie să ne asumăm
istoria comună. Deasupra semicercurilor ce conțin fiecare câte 7 statui, se
află reprezentările alegorice ale Muncii, Bunăstării, Cunoștinței și Gloriei.
Din Piața Eroilor am luat metroul
care ne-a dus până în stația din apropierea Operei de unde am luat-o spre
Catedrala Sfântul Ștefan (Szent István Basilika) și spre Podul cu Lanțuri (Széchenyi
Lánchíd). Biserica Sfântul Ștefan este cea mai mare biserică din Ungaria.
Construită pe parcursul a 50 de ani, având un stil neo-renascentist,
impunătoarea biserică a fost finalizată în anul 1905. Este o construcție
fascinantă, grandioasă.
Ne-am îndreptat spre celebrul Pod
cu Lanțuri, unul dintre simbolurile Budapestei. Este atât de frumoasă imaginea
pe care ți-o dă acest pod pietonal, ce se oglindește în apele Dunării, cu
imaginae Castelului Buda și a Bisericii Mátyás pe celălalt mal, încât trebuie
să o vezi pe viu. Prin orice cuvinte aș încerca să descriu frumusețea locului
aș fi departe de adevăr.
Podul cu Lanțuri, cunoscut și sub numele de Széchenyi Lánchíd
a fost primul pod permanent peste Dunăre. Numele provine de la contele István
Széchenyi, forța motrice din spatele construcției podului. Frustrat de faptul
că a ratat participarea la înmormântarea tatălui său din cauza suspendării
serviciului de feribot din cauza vremii nefavorabile, acest om influent a decis
să contribuie la construcția podului. Sarcina a primit-o arhitectul Tierney
Clark care mai proiectase două poduri peste Tamisa. Inginerul scoțian Adam
Clark (fară nicio legătură între cei doi) a început construcția podului în anul
1842. Având 375 de metri lungime și 16 metri lățime, podul a fost deschis pe 20
noiembrie 1849. La momentul inaugurării a fost cel mai lung pod suspendat și
este considerat și astăzi o minune a ingineriei civile. Podul a contribuit
decisiv la prosperitatea orașului. A rezistat unei tentative de distrugere a
austriecilor în 1848 și a fost distrus de către germani în timpul celui de al
doilea război mondial, în încercarea disperată de a opri înainterea
sovieticilor. A fost recostruit în anul 1949.
Nu ne-am bucurat prea mult de
frumusețea podului, o furtună puternică s-a abătut asupra acelei părți a
orașului. Până să ne dezmeticim am fost udați până la piele. Am inaugurat
astfel o serie de vizite în diverse capitale europene, în timpul cărora în 90%
dintre cazuri a plouat. Am reușit să ne adăpostim sub pod, în acel tunel care
permite continuarea drumului pietonal de pe faleza Dunării. Soarele cald al
verii ne-a uscat repede, am reușit să fac câteva poze spectaculoase în care
culorile cenușii ale norilor se combinau cu cele ale Dunării.
Am traversat podul și odată ajunși
în Buda am decis să urcăm pe jos la Bastionul Pescarilor. Panorama asupra
celuilalt mal este spectaculoasă, imaginea este dominată de clădirea Parlamentului
și a Bisericii Sf. Ștefan. Ne-am plimbat în jurul impunătoarel statui a lui
Szent István.
Bastionul Pecarilor (Halászbástya)
este o construcție datând din anul 1905, operă a arhitectului Frigyes Schulek.
Este o combinație de stiluri neo-gotic și neo-romanic, fiind unul dintre cele
mai vizitate obiective din Budapesta. Bastionul conține șapte turnuri, fiecare
reprezentând câte unul din cele șapte triburi maghiare care au venit în anul 896.
Denumirea provine de la cartierul pescarilor aflat în această zonă.
Considerat de unii ca un castel de basm, impresionează prin multitudinea de turnulețe, galerii, arcade și scări. Imaginea albă a Bastionului se reflectă în geamurile fumurii ale unei clădiri moderne ce adăpostește la parter Muzeul Marțipanului.
Am uitat cum a trecut ziua și că
suntem la mare distanță de mașină și la o și mai mare distanță de pensiunea la
case suntem cazați. Cu părere de rău și cu promisiunea că vom reveni, plecăm în
grabă spre mașină. Am refăcut traseul: pe jos până la cea mai apropiată stație
de metrou, apoi până în Piața Eroilor și iarăși pe jos până lângă Muzeul
Transporturilor.
Am pornit spre Hajduszoboszló pe
autostrada M3. Ne-a prins noaptea și o ploaie torențială care ne-a redus
semnificativ vizibilitatea. Am ajuns totuși cu bine la destinație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu