Hoinar prin Sălaj: cu artiștii fotografi pe Valea Someșului

Pe Valea Someșului am hoinărit și în trecut, asta și pentru că am copilărit acolo și aceste locuri îmi sunt oarecum familiare. Și chiar dacă în unele dintre locuri am mai fost, o fac de fiecare dată cu emoție, cu un sentiment ce greu poate fi descris în cuvinte, ce vine parcă din străfundul ființei mele. Nu exagerez dacă spun că Valea Someșului este, din punctul meu (subiectiv) de vedere, cel mai frumos ținut al Sălajului. Am revenit așadat în locurile copilăriei, într-o nouă escapadă fotografică, grație Taberei de Fotografie ”Sălaj. Frumusețe, Tradiție, Poveste”. Am făcut-o în dubla calitate de fotograf și de ghid al grupului format din artiști fotografi din Grecia, Italia, Slovenia și România.

A fost o onoare să le fiu ghid artiștilor fotografi prezenți în Sălaj cu ocazia primei ediții a Taberei de Fotografie ”Sălaj. Frumusețe, Tradiție, Poveste”. Cu respectul cuvenit am să-i numesc și am să le prezint distincțiile fotografice obținute la nivel internațional sau național: Manolis Metzakis (Grecia) - președintele Global Photographic Union - EFIAP/p; Virgilio Bardossi (Italia) - MFIAP, EFIAP/p, IFI; Borko Ivo (Slovenia) - președintele Asociației Artiștilor Fotografi din Slovenia  - EFIAP/p; Borko Stefi (Slovenia) - EFIAP/p; Nagy Lajos (Târgu Secuiesc) - EFIAP/Diamond 1; Balasi Csaba (Miercurea Ciuc) - ofițerul de legătură al României cu Federația Internațională de Artă Fotografică - MFIAP; Rusu Adela Lia (Oradea) - președinta Asociației Artiștilor Fotografi din România, filiala Nord-Vest - EFIAP; Pop Ovi D. (Oradea) - Președintele Asociației Ovi D.Pop - EFIAP; Roibu Grigore (Deva) - Președintele Asociației Artiștilor Fotografi Hunedoreni - AFIAP; Bikfalvi Zsolt (Carei) - vicepreședintele Fotoclubului Vasile Venig Laszlo - AFIAP; Boran Mircea (Arad) - președintele Asociației Foto Club Arad. Trebuie precizat că în prima zi a taberei, a lipsit domnul Balasi Csaba, care s-a alăturat grupul ulterior.

Așadar iată-mă în microbuzul ce ne duce pe Valea Someșului, ghid al acestor minunați oameni. Deși cu ceva emoții la început, mi-am intrat în rol și până la primul obiectiv le-am făcut o scurtă introducere în ceea ce înseamnă această parte a Sălajului. Cred că am procedat corect, i-am familiarizat oarecum cu ceea ce urma să vedem și să fotografiem.

Acasă la Petrică Teglaș din Var 
Primul obiectiv pe care l-am vizat a fost ”atelierul” meșterului popular Petrică Teglaș - unul dintre puținii localnici care încearcă să ducă mai departe meșteșugul împletirii coșurilor de nuiele. Am mai fost acasă la nea Petrică, știam ceea ce poate și eram sigur că o să le placă fotografilor. N-am crezut însă că și soția acestuia, doamna Teglaș poate fi subiectul unor fotografii reușite. De fapt, până ce nea Petrică și-a luat o cămașă albă (în lipsa uneia tradiționale), câțiva dintre fotografi au luat-o în vizor pe soția acestuia. I-au impresionat faptul că în bucătăria de vară (câteva sate mai încolo, la Băbeni i se spune ”lemnărie”) femeia își vedea de treburile casnice de gospodină. Tonul l-au dat Virgilio Bardossi și Stefi Borko, iar ceilalți le-au urmat exemplul. Mi-a plăcut și m-a și distrat faptul că cei doi, i se adresau femeii cu ”dona”. Ziceau ”Dona, look at me” iar biata femeie nu mai știa unde să se uite. Au rugat-o să meargă în spatele bucătăriei acolo unde au descoperit o găleată cu urzici proaspăt culese. Și aici a urmat o ședință foto de toată frumusețea. Am apreciat faptul că Stefi - medic veterinar de meserie - a rugat-o să prindă un pui de găină în brațe și cu stiva de lemne în fundal i-a mai făcut câteva poze.

Între timp, nea Petrică și feciorul lui, s-au apucat de demonstrație. În micul atelier de la capătul șurii, cu slăninile agățate sus de o rudă, cu câteva coșuri de nuiele în fundal și un ol (damigeană) goală alături, au început să le arate fotografilor ce știu să facă. Puțin prea repede, astfel încât Mircea Boran a ținut să precizeze: ”Puțin mai rar. Faceți toate operațiile mai rar ca de obicei...”. Cei doi s-au conformat și au urmat ședințe foto de grup sau individuale. 

Eu cu ochii pe ceas, ca să nu ieșim din grafic, am reușit într-un târziu să-i opresc din lucru și pentru a nu întârzia am decis să nu mai mergem la biserica de lemn, spre supărarea celui care venise special să ne deschidă. N-am plecat însă fără o poză de grup și fără promisiunea făcute lui Nea Petrică că o să-i duc din poze...

Cripta lui Josiká din Surduc 
Am descoperit abia de câțiva ani ruina pe care am admirat-o toată copilăria din trenul ce mă ducea spre Băbeni...Nu știam dacă o să le placă, mai les că acolo nu aveam ”modele”. Mi-am dat seama că artiștii fotografi preferă locurile vii, preferă fotografia de portret. Aici însă nu aveam nimic, decât o ruină. Spre surprinderea mea, le-a plăcut foarte mult. Poate și pentru că a fost nevoie de efort pentru a ajunge sus, pe o cărare ce abia se mai distingea. Odată ajunși acolo nu le-a venit să creadă că avem așa ceva în județ. Adela Rusu era cea mai entuziasmată și pe bună dreptate, cu un model ar fi făcut un shooting de excepție. Stefi s-a strecurat pe sub zid și a intrat înăuntru pentru o perspectivă mai bună, iar Ovi a ridicat drona pentru o altfel de perspectivă. Practic s-au completat unul pe altul, ca o echipă. 

Stanii Clițului 
Înainte de a ajunge la Cliț am vrut să oprim să vedem Someșul, însă vegetația abundentă împiedică vederea de pe esplanada de dincolo de podul de la Ciocmani. Așa că am oprit după ce am coborât pe zăvoiul ciocmărenilor. Nu a fost cea mai bună alegere, nu prea aveai ce să vezi...Însă Nagy Lajos și Virgilio Bardosi și-au găsit un subiect în tractorul care tocmai trecea pe drum.

Știu, Stanii Clițului sunt mai frumoși dacă-i vezi de la depărtare, însă pentru a le percepe măreția, maiestuozitatea, trebuie neapărat să te afli la baza lor. Peretele abrupt de piatră impresionează pe oricine îl vede prima dată, pe asta am și mizat alegând traseul care să treacă pe la baza lor. Singurul dezavantaj este dat de faptul că blocul de piatră nu încape în obiectiv. Motiv pentru care Ovi D.Pop a ridicat din nou drona pentru imagini spectaculoase. 

Am fost inspirat să le propun să mergem pe jos în Cliț iar mașina să vină după noi. Spun inspirat pentru că un grup s-a oprit la o casă vopsită în ”mieriu”și nu s-au lăsat până ce femeia nu a ieșit și le-a pozat. Un alt grup, din care am făcut și eu parte am mers până la gura Văii Clițului unde l-am întâlnit pe Pop Victor care voia să meargă după căruciorul lăsat undeva pe vale. L-a prins ploaia cu o seară înainte și l-a lăsat acolo, acum mergea să-l recupereze. Tare simpatic bătrânul și cu chef de vorbă. Asta după ce l-am îmbiat cu un pahar de pălincă...I-am spus că sunt nepotul lui Gheorghea lui Cherecheș din Băbeni și imediat și-a amintit cum venea pe vremea răposatului cu mere și prune la bunicii mei care erau achizitori în comună. Între timp s-au strâs și ceilalți fotografi și Virgilio i-a luat paharul de plastic și punga din plastic pentru poze mai reușite. Evident, i le-a dat înapoi...Victorul Trejii (așa cum i se spune în sat) era tare emoționat: ”Nici la nuntă nu m-or pozat atâția oameni” spunea cu lacrimi în ochi...

Biserica din Lozna 
Biserica de lemn din Lozna cu hramul ”Sf.Dumitru” mi-a plăcut de cum am văzut-o vara trecută. Are acea siluetă zverlă, cu turnul principal înconjurat de alte patru turnulețe. Exact ca bisericile din Ulgiug sau Fildu de Sus. Mai are câteva elemente de decor ce o individualizează, printre ele o ”floare a vieții” de toată frumusețea sculptată pe unul dintre stâlpii ce susțin prispa. 

Părintele Vasile Avram ne-a așteptat în fața bisericii și ne-a condus înăuntru. Nu cred că și-a imaginat că va fi subiectul principal al fotografiilor...De altfel, așa cum aveam să constatăm și cu altă ocazie, locurile însuflețite, cele în care erau oameni au fost și cele mai gustate de artiștii fotografi. Așa s-a întâmplat și aici, părintela Avram a ascultat cuminte de Virgilio Bardosi si Manolis Metzakis care îi tot ziceau: ”Stai așa! Uită-te la mine” Ridică barba...” Ce mai, părintele care poate n-a văzt niciodată atâția fotografi s-a lăsat fotografiat din unghiul dorit de artiști.

Biserica din Răstoci
Intenția a fost ca din Lozna să trecem Someșul în Letca. Știam de existența unui pod rutier construit nu demult, însă aveam emoții legate de înălțimea maximă admisă. În cel mai rău caz ne întorceam pe la Ciocmani...Dar până să dăm de pod a fost o adevărată aventură. După indicațiile părintelui, din centrul satul ar fi trebui să o luăm la stânga urmând indicatorul. Indicator care lipsește...Am luat-o la stânga și când am ieșit din sat am văzut podul undeva mai în stânga. Așa că am întors și în sat am întrebat pe cineva care ne-a trimis din nou afară din localitate. De fapt, prima dată ne-am întors cu 500 de metri înainte de indicator. În fine, am trecut podul și odată ajunși în drumul național am luat-o spre Răstoci. Inițial ne propusesem să vedem și biserica de lemn din Letca dar nu ne-am mai întors.

În Răstoci am trecut pe lângă casa lui tanti Iulica, acolo unde aveam să luăm masa de prânz și ne-am oprit la biserica de lemn. Nu era nimeni să ne deschidă, dar ne-am bucurat de momentele de respiro. Părintele Bâlc Aurel a venit într-un suflet și ne-a primit cu căldură, rar mi-a fost dat să văd un preot atât de carismatic, de binevoitor. Iar scenariul de la Lozna s-a repetat, părintele a fost fotografiat din toate unghiurile. În colțul dinspre catapeteasmă, în strana cântăreților, cu o carte în mână - a fost poziția cea mai solicitată de artiștii fotografi. Nu ne-am mai mirat de Manolis iar lumina adusă de Ivo Borko a fost într-adevăr salvatoare. Plus că Ovi D.Pop a avut ideea de a-l ruga pe părinte să aprindă lumânările din altar. Ba mai mult, părintele și-a aprins și cădelnița.

Apoi, Grigore Roibu cu un trepoied a încercat să prindă celebra pictură (unii spun că e unicat) numită ”Roata Cerului”. Din nou ne-am folosit de lumina artificială a lui Ivo Borko dar și părintele ne-a ajutat făcând un fel de paravan înspre geamul care eclipsa prin lumina puternică pictura din colț. N-am plecat din biserică până ce părintele n-a rostit o rugăciune și a binecuvântat munca noastră. Dumnezeu să primească!

Acasă la tanti Iulica, o lecție de viață 
Nu cred că există cineva din Sălaj care să nu fi auzit de căsuța tradițională din Răstoci, acolo unde locuiește de mai bine de 9 decenii tanti Iulica. Ba mai mult, casa cu pricina face obiectul unui proces de salvare și de promovare turistică, început de jurnalistul Călin Pavăl și continuată de jurnalistul Sebastian Olaru care încearcă, nici mi mult nici mai puțin decât includerea ei pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Ar fi o premieră pentru județul Sălaj...

Mi-am propus de multă vreme să ajung acolo; casa am mai văzut-o din drum și am fotografiat-o, însă niciodată nu i-am trecut pragul. Acum aveam șansa să o fac însoțit de 10 artiști fotografi, ceea ce contează mult din punct de vedere al promovării imaginii acesteia. Ba mai mult, aici urma să luăm masa de prânz în stil tradițional, oferită cu generozitate de către primarul comunei Ileanda, domnul Cornel Lar.

Am fost aşteptaţi de către domnul Lupuțan Marian - consilier al primarului și de doamnele Lupuțan Gina și Mureșan Iulia - consiliere la Primăria Comunei Ileanda. Și desigur, am fost așteptați de tanti Iulica, o bătrânică simpatică, care în ciuda vârstei este de o vitalitate greu de egalat. Rând pe rând, fotografii au ținut să-și facă poze cu tanti Iulica, au ținut să-i vadă casa de poveste. Chiar dacă bucatele de pe mese îți făceau cu ochiul, dorința de a surprinde cele mai bune cadre a fost mai puternică. Până la urmă foamea a învins, ne-am așezat cu toții la masă și ne-am înfruptat din produsele tradiționale pe post de aperitiv: slănină, cârnați, brânză, ceapă. Nu înainte însă de a închina un pahar de pălincă cum numai pe Valea Someșului găsești. 

Tanti Iulica cu noi la masă ne spunea că are mereu musafiri, că opresc autocarele cu străini care vin să vadă minunea - o casă de bârne, bătută cu lut, cu podeaua de pământ și acoperită cu paie. Și mai spunea, că niciodată n-a fost atât de fotografiată, nici măcar la nuntă. O nuntă care a fost debutul unei căsnicii foarte scurte, de doar câteva luni. De atunci a rămas singură, iar astăzi nu mai are pe nimeni nici copii, nici frați sau surori, nici rude apropiate. La un moment dat, tanti Iulica dispare. Normal, Manolis ne-a luat-o din nou înainte și a dus-o pe bunică în căsuță pentru o ședință foto. Am lăsat și noi bucatele de pe masă, plăcintele crețe și sarmalele cu păsat în frunze de viță, pentru a prinde câteva cadre cu bunica în casă.

Rând pe rând, pentru că nu încăpeam în camera mică, am intrat și am fotografiat-o pe tanti Iulica. Cred că Virgilio a avut ideea de a aprinde lampa de petrol, pentru cadre mai interesante. 

Înainte să plecăm, am avut ocazia să stau de vorbă doar eu cu bunica. Privirea-i blândă, liniștea ce i se citea pe chip, vitalitatea de care dă dovadă sunt lecții de viață pe care nu le uiți degrabă. Și cum mai am și eu o bunică tot pe Valea Someșului, la Băbeni, i-am luat mâinile într-ale mele și am întrebat-o: ”Și cum vă descurcați, fără niciun ajutor? Cine vă ajută cu lemne la iarnă?”. Întrebare pe care sunt sigur că a mai primit-o de multe ori. M-a privit în ochi și mi-a zis: ”Am o pensie mică. Dar dacă nu sunt în stare să pun bani deoparte și să-mi cumpăr un car de lemne ori un porc de Crăciun, apăi să mă ia Dumnezeu de pe pământul acesta!” N-am mai rezistat să o privesc, de fapt n-am mai văzut-o pentru că ochii mi s-au umplut instantaneu de lacrimi. Câtă simplitate, cât de puțin îți trebuie să fii fericit! Iar noi ne plângem pentru nu știu ce fleacuri... La plecare am constatat că nu sunt singurul care m-am emoționat. Adela Rusu abia putea vorbi, lacrimile nu-i dădeau pace nici ei.

Ileanda
Ileanda este una dintre cele mai mari comune din județ, situată la extremitatea estică a acestuia. Și ca orice comună mare, are multe de văzut prin satele din componența ei. Noi însă eram la finalul unei zile lungi, așa că ne-am mărginit să vedem doar biserica de lemn și biserica reformată veche. Până să ajungem la ele, ne-am adăpostit de ploaie la Liceul Tehnologic ”Ioachim Pop”, acolo unde ne aștepta deja doamna directoare Popan Delia, dornică să ne arate cele două încăperi ale Muzeului Satului. I-aș spune mai degrabă o colecție muzeală etnografică, o încercare de a salva ce se mai poate salva din ceea ce era odată în satul tradițional de pe Valea Someșului. 

Biserica reformată, deși pe lista obiectivelor noastre, nu a prezentat foarte mare interes. Asta pentru că nu am avut acces la ea, doar Mircea Boran a reușit să intre să vadă cum e în interior. În schimb, Ovi a ridicat din nou drona - deja se preconizează o serie de fotografii aeriene de mare valoare.

La biserica de lemn am ajuns ultima dată, după ce ne-am întors din Dolheni. Părintele Pop Adrian ne-a așteptat și ne-a condus prin grădină spre sfântul locaș. Am apreciat simțul gospodăresc, a cosit o cărare lată ce duce spre biserică. Altfel ne-am fi udat toți de la iarba înaltă. Biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” ce datează din secolul XVII nu impresionează prin vreun detaliu de arhitectură, iar edificiul nu este unul impresionant. Însă poate tocmai de aceea e atât de frumoasă în simplitatea ei.

Dolheni, stupina ”Sănătate Dulce”
Una dintre ocupațiile tradiționale de bază ale sălăjenilor era albinăritul. Creșterea albinelor a renăscut în ultimii ani, în ciuda asaltului mierii contrafăcute din supermarketuri, sau a celei de import. Aici, la capătul județului, Alin Prunean - cel care a pus bazele unui brand ce devine cunoscut sub numele ”Sănătate Dulce” se încăpățânează să crească albine, conștient de faptul că, produsele apicole autentice vor avea mare căutare în viitor. Consumatorii vor abandona pe rând marfa contrafăcută sau pe cea de proastă calitate pentru cea bio, autentică.

Am fost așteptați cu brațele deschise de către familia Prunean, Alina Zară Prunean a coborât după noi până în șosea. Am luat-o prin livadă, în miros de flori de câmp și în ciripit de păsărele. Sus în livada familiei, pe o ladă ne-a așteptat cu o delicatesă locală: pâine cu groștior (smântână) pe care am picurat miere naturală cu diferite combinații: cu cafea, cu chimen, cu alte mirodenii. Apoi, o limonadă rece făcută în casă ne-a astâmpărat setea iar buchetul de flori de câmp proaspăt culese a completat un decor de vis.

După un scurt instructaj și dotarea cu măști - ce ne făcea să părem un comando aterizat parcă de pe Marte - Alin a început să ne explice câte ceva din tainele creșterii albinelor. A scos demonstrativ câteva rame, a căutat să ne arate matca, apoi trântorii, bocile...Cei mai curajoși au gustat și renumitul lăptișor de matcă.

Nu știu dacă cineva a reținut detaliile, eu unul am fost ocupat să prind cele mai bune cadre cu ramele de albine; o experiență fotografică inedită. I-am simțit pe toți cum se bucură de această ocazie și m-am bucurat la rândul meu că am avut inspirația să-i rog pe Alina și pe Alin Prunean să ne primească. Și, ceea ce este cel mai important, nimeni n-a fost înțepat de vreo albină.

Ce am ratat...
Ar mai fi fost multe de văzut pe Valea Someșului...Știam că nu avem cum să le vedem pe toate, că doar aici ți-ar trebui 2-3 zile de hoinărit. N-am ajuns în satele izolate ale comunei Ileanda - Șasa sau Frâncenii de Piatră de exemplu; n-am fost la Gâlgău să vedem Muzeul Școlar - una dintre cele mai frumoase colecții etnografice; n-am fost pe Valea Loznii în acele sate minunate; n-am urcat pe deal la Cozla sau Șoimușeni; n-am fost în carieră la Băbeni unde l-am fi văzut pe maestrul Marius Tutovan la lucru; n-am urcat pe Piscuiul Ronei pentru panorame spectaculoase. Și n-am fost deloc pe Valea Someșului de la Jibou spre Cheile Țicăului. 

Asta înseamnă că mai avem ce să arătăm artiștilor fotografi la o eventuală ediție a doua a Taberei de Fotografie ”Sălaj. Frumusețe, Tradiție, Poveste.”