Hoinar prin Sălaj: Alte cascade pe Valea Treznea

Semnalam în materialul trecut potențialul turistic pe care-l are localitatea Treznea, îndeosebi prin prisma cascadelor de pe valea cu același nume. Aveam să mă conving încă o dată de acest lucru, cu ocazia unei alte excursii în acea zonă superbă. Însoțit și de data aceasta de elevul meu Daniel Romitan, localnic și bun cunoscător al arealului limitrof localității Treznea, am pornit să descoper alte cascade, la fel de frumoase și spectaculoase. 

Valea Treznea, ce traversează localitatea și se varsă în râul Agrij în dreptul localității Românași, izvorăște din Munții Meseș, din partea lor sud-estică, de sub vârful Obârșiei (868 m). Mai multe pâraie izvorăsc din locuri diferite, toate din crestele împădurite ale Meseșului și, pe pășunea localității Treznea, se unesc formând Valea Treznea. Practic cele 5-6 cascade cunoscute ca fiind ”cascadele de la Treznea” sunt situate fiecare pe câte un pârâu. Vorbim de cascadele mari, de căderile de apă cu înălțimi de 8-15 metri; în afară de acestea mai sunt câteva căderi de apă de mici dimensiuni, unele la fel de spectaculoase.

Noi am văzut în cele două excursii patru casacade, câte două în fiecare incursiune pe afluenții văii Treznea. Fiecare este diferită de celelalte, fie prin debitul de apă, fie prin localizare sau prin forma acesteia. Mai e o caracteristică ce deosebește cascadele văzute în cele două excursii: dacă prima dată am văzut cascadele ce pot fi considerate ca fiind ”turistice” - în sensul că sunt relativ accesibile oricărui turist, a doua oară am dat de cascade situate în zone greu accesibile, pe pâraie ce cu greu pot fi străbătute. Acestea din urmă, cel puțin în stadiul în care se află acum, nu pot fi vizitate de turiști, decât dacă aceștia sunt foarte bine echipați și dacă cunosc zona. Așadar, cele din urmă nu sunt cascade turistice, sunt mai degrabă cascade ”sălbatice”.

Treznea, localitate martir a neamului românesc
De fiecare dată, când ajung în Treznea, încerc să văd monumentele de aici. Se știe, Treznea este ”localitate martir a neamului românesc” - aici petrecându-se poate una dintre cele mai oribile evenimente din fatidicul an 1940. La 9 septembrie 1940, imediat după Dictatul de la Viena prin care Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei hortyste, în Treznea au fost ucise 93 de persoane (87 români și 6 evrei) nevinovate, la instigarea grofului Bay Francisc. O rană adâncă ce se vindecă cu greu - poate și de aceea castelul Bay, o adevărată operă de arhitectură de altfel, este lăsat în paragină. În amintirea fatidicului eveniment, a fost ridicat în centrul satului un impunător monument. De data aceasta m-am oprit la monumentul din cimitir, acolo unde pe 40 de plăci de marmură ce formează un mormânt comun, sunt trecute numele a 86 de martiri.

Ceva mai jos, aproape de biserica ortodoxă în curtea căreia se află o frumoasă răstignire de lemn, a fost înălțat recent un monument închinat eroilor din localitate căzuți în cele două războaie mondiale. Am profitat de faptul că am ajuns mai repede la Treznea, decât planificasem inițial, așa că am avut timp să văd și acest monument.  

În drum spre cascade
M-am întâlnit cu Daniel Romitan în centrul satului, la fel ca și data trecută. Acum știam drumul, cel puțin porțiunea parcursă acum trei săptămâni. Însă, de data acesta am mers cu mașina ceva mai departe, profitând și de faptul că valea Treznea era mică și că drumurile din câmp erau cât de cât practicabile. Apoi, luându-ne cele necesare, am parcurs pe jos distanța care ne-a mai rămas.

Și de data aceasta m-am bucurat de peisajul frumos al zonei și, pentru că era după-amiaza ne-am întâlnit cu ciurda satului. Semnalul l-a dat câinele care ne-a simțit de la distanță. Noroc că soția cirdarului era prin zonă, așa că s-a mărginit doar să ne latre. Ceva mai încolo, la liziera pădurii, am dat de o vacă singuratică. Nu știam de ce a rămas în urma celorlalte, dar o mogâldeață ce abia stătea pe picioare ne-a lămurit: vaca tocmai fătase un vițel. Ne-am propus ca la întoarcere să anunțăm ciurdarul sau în sat despre acest eveniment.

Am avut parte și de o prezență insolită. La un moment dat, ăn drum a apărut o pasăre, un pui de codobatură de munte (Motacilla cinerea). Țopăia în fața noastră în timp ce pasărea adult ne dădea târcoale scoțând strigăte de alarmă prin care spera să ne îndepărteze. Dar noi trebuia să mergem pe acel drum, iar puiul de pasăre sărea în fața noastră. La un moment dat, și-a luat inima în dinți și a zburat pe o creangă a unei tufe de macieș și de acolo, însoțit de mama sa a zburat în pădure.

Natura a fost darnică cu noi și de data aceasta, ne-a scos în cale tot felul de fluturi și libelule.

Cea mai mare cascadă de la Treznea
Daniel m-a condus spre ”fundul văii”, acolo unde pășunea se termină. Am lăsat de mult în urmă indicatorul care, data trecută, ne-a dus spre dreapta la ”cascadele turistice”. Acum eram practic în buza pădurii urmând cursul principal al Văii Treznea. La un moment dat, am cotit-o la dreapta, și am început să urcăm pe un pârâu. A fost greu, pentru că zona părea neatinsă. Zeci de copaci erau prăbușiți peste vale, căzuți de pe cei doi versanți. 

Nu știu cât am înaintat, poate 250 sau 300 de metri, însă cred că ne-a luat aproape o oră. Asta pentru că pe de o parte înaintam greu, iar pe de altă parte pentru că pitorescul zonei mă determina să declanșez des aparatul de fotografiat. Iar pârâul, forma ici colo mici căderi de apă, debitul destul de mare făcea ca acestea să pară cascade în miniatură.

Ajungem la peretele de gresie, de pe care cade de la o înălțime de aproximativ 10 metri, o cascadă superbă. Șuvoiul de apă se prelinge  ca o perdea pe peretele de piatră, pentru ca apoi să cadă cu zgomot de pe un prag de un metru. În fața frumuseților Naturii rămân de fiecare dată mut de uimire. Și, deși am avut parte de multe revelații în acest proiect fotografic - Hoinar prin Sălaj - și de data aceasta Natura m-a surprins. Poți să stai ceasuri întregi admirând căderea de apă, aerul curat de munte și ”liniștea” din jur fiind principalele motive. 

Ne-am odihnit, am băut câte o cola răcită în apa văii și am făcut muuulte poze. Și, ca data trecută, am filmat câteva cadre pentru un filmuleț de promovare al zonei. Daniel, mai sprinten decât mine, s-a urcat până deasupra cascadei. 
Însă oriât ne-ar plăcea zona, trebuie să plecăm, asta dacă vrem să mai vedem încă o cascadă.

Interesant este cum Natura se adaptează diverselor situații și cum fauna profită de orice conjunctură. De exemplu, paianjenii și-au întins pânzele ca niște saci, sus pe crengile unui copac, acolo unde curenții sunt mai puternici. Astfel, insectele ce intră în zona curenților sunt proiectate direct în pânzele paianjenilor. Ingenios!

La coborâre întâmpinăm aceleași dificultăți. Doar că de data acesta am avut parte de câteva prezențe insolite: o broască de pădure și un pui de sturz cântător. Dacă broasca nu părea speriată de noi, puiul de sturz cântător, răsărit din neant direct în fața noastră, a încercat cu disperare să fugă luând coasta dealului în pieptu-i firav. Era atât de speriat săracut încât, cu toată pasiunea mea pentru păsări, am renunțat să-l urmăresc. Efortul lui de a fugi pe panta dealului era uriaș, aproape că-i vedeai inima bătându-i cu putere. Așa că l-am lăsat să se piardă în desișul pădurii.

Cascada de pe valea cu soc
Ne-am întors la liziera pădurii, de unde am continuat să mergem puțin spre stânga pe ceea ce era cândva un drum forestier. Acum, urzici mari ne stăteau în cale și, oricât ne-am ferit tot ne-am urzicat pe picioare. Făcusem greșeala să venim în pantaloni scurți, așa că suportam consecințele. Mulți soci înfloriți pe partea dreaptă a pârâului pe care urma să-l urcăm, m-a determinat să dau numele de ”valea cu soc” acestui afluent al văii Treznea.

Aici, chiar că nu a mai fost nimeni de câțiva ani buni. Locul era de o sălbăticie greu de descris în cuvinte. Arbori căzuți de-a valma, tufe mari crescute peste ei, bolovani plini de mușchi - o imagine comparabilă cu aceea dintr-o junglă africană. Daniel a întrebat la un moment dat ”Oare așa este și în junglă?”. N-am putut să-i răspund imediat, gura îmi era uscată de la efort, tricoul ud leoarcă și pulsul accelerat. A fost nevoie de o pauză și de o gură de apă luată în flaconul de cola direct din cascada cealaltă, pentru a putea să-i răspund: ”Nu știu cum e în junglă, dar aici e groaznic. Mai avem mult?” 

Eram pe punctul de a renunța. Sunt momente în care, oricât de mult ți-ai dori ceva, ajungi în situația în care ești gata să renunți. Simți că ți-ai pierdut voința, mușchii picioarelor îți zvâcnesc neîncetat, transpirația curge șiroaie pe spatele tău. Când să mă pregătesc să-i spun să ne întoarcem - e drept aveam să înfruntăm aceleași obstacole - Daniel îmi arată cu brațul întins în direcția în care urca pârâul: ”Uite, se vede cascada! Nu mai e mult!”

Nu știu ce a văzut el, dar nu eram în stare să ridic ochii. Nu știu de unde am găsit doza de energie pentru a continua, căci, după ce am trecut de alți câțiva arbori căzuți și după ce am traversat valea pe unul dintre copaci, am văzut minunea. Drept în față, la nici 30 de metri, un perete de stâncă părea că ne barează definitiv calea. Era cascada! Vederea acesteia ne-a făcut să ne dorim să ajungem la ea, fie și pentru a ne spăla fața transpirată. Așa că au urmat alți și alți copaci căzuți peste care a trebuit să trecem. Ceea ce era cu adevărat periculos era faptul că nu știai pe ce calci. Unii copaci era tineri, solizi, puteai să te bazezi pe ei. Alții în schimb erau putrezi și se rupeau sub greutatea noastră. Dar am avut norocul să nu ne accidentăm și să ajungem la cascadă.

Sus, un firicel de apă se prelingea căzând de pe buza hăului. După vreo doi metri apa făcea o perdea, în spatele căreia puteai să te strecori. Apoi, apa se prelingea pe peretele de piatră și se pierdea sub mormanul de bolovani și arbori căzuți de-a valma. Până să mă dumiresc, Daniel era deja sus, în spatele perdelei de apă. în pozele pe care i le-am făcut, părea că e la duș...

Nu, nu mă țin picioarele să urc și eu până acolo. Așa că m-am limitat să admir frumusețea de lângă mine. Deși debitul apei nu era atât de mare, are și acestă cascadă frumusețea ei. Filmăm și aici câteva cadre, apoi, hotărâm că este timpul să coborâm. Nu am vrut să repetăm experiența ”cursei cu obstacole”, așa că o luâm pe versantul din dreapta.

Nesăbuită alegere! E la fel de greu, ba mai mult, există riscul să alunecăm în hăul de sub noi. Însă, Dumnezeu a avut grijă de noi și, după un efort supraomenesc, am ajuns la un loc unde, puteam sta în poziție verticală. Asta pentru că, până acolo mai mult ne-am târât agățându-ne de orice creangă.

Iar când am ajuns jos, la liziera pădurii, i-am mulțumit Domnului pentru grija pe care ne-a purtat-o. E clar, aceste două cascade nu sunt pentru turiști. Nu au nicio amenajare turistică, iar o operațiune de curățare a văilor ar fi extrem de dificilă din cauza cantității mari de masă lemnoasă. Plus că ar strica frumusețea sălbatică a zonei. După ce ne-am odihnit puțin și mi-am făcut de lucru cu o broască roșie de pădure, am cules câteva flori de soc. Acum realizăm ce mulți soci sunt pe versantul drept al văii. 

Daniel vrea o ședință foto. Nu pot să-l refuz, așa că am încercat să-i fac poze bune pentru viitoarele schimbări ale fotografiei de profil de pe facebook.

O luăm la pas spre sat. Soarele încă e sus, dar alunecă repede spre asfințit făcând ca umbrele noastre să se lungească. Nu mai găsim vaca cu vițelul fătat azi, poate au venit din sat după vițel cu ștraful. În schimb, ne bucurăm de trilurile vesele de păsări ce sar în fațanoastră dintr-un arbust în altul, făcându-mi parcă în ciudă. Am reușit însă să prin câteva cadre bunicele.

În sat, prindem din urmă ciurda și circulăm cu viteză scăzută în urma acesteia. Ciurdarul habar nu are că o vacă i-a fătat pe pășune, îi arătăm pozele să-l convingem că avem dreptate.

Soarele asfințește când, după ce-l las pe Daniel în centrul satului, părăsesc localitatea îndreptundu-mă spre Zalău. A fost frumoasă excursia de astăzi! În ciuda oboselii fizice, ne-am bucurat de frumusețile Naturii sălbatice de pe Valea Treznea!

P.S.
Episodul anterior poate fi citit aici