Hoinar prin Sălaj: Miniexpediție pe Culmea Prisnelului

Ideea de a participa la o expediție condusă de domnul profesor Aurel Medve, e veche. De câțiva ani cochetez cu ideea, așteptam doar un moment prielnic. Știam că neobositul explorator al frumuseților Sălajului și nu numai - l-am numit pe domnul profesor Aurel Medve, organizează periodic excursii mai scurte sau mai lungi în proximitatea satelor comunei Năpradea. Iar cum proiectul Hoinar prin Sălaj își propune nici mai mult, nici mai puțin, decât să ajungă în toate localitățile sălăjene, sincronizarea unei “hoinăreli” cu o expediție a domnului profesor Medve era necesară. Chiar dacă-mi place să hoinăresc singur, recunosc, uneori mă ajută foarte mult un ghidaj realizat de un localnic. Iar dacă ghidul este unul cu experiență în drumețiile școlare, cu atât mai bine. Recent, sincronizarea a avut loc, a doua zi de Rusalii fiind numai bună pentru o expediție.

Și ca totul să fie mai interesant, la expediția noastră s-a raliat familia Cosmin și Dana Viașu. Dana este localnică, din Năpradea și în ciuda acestui fapt nu a avut ocazia să urce pe Prisnelul Vălișoarei. Cosmin este, prin mama sa, ”pui de băbănaș” (la fel ca și mine), iar Băbeniul e dincolo de culme...Așa că afinitățile comune legate de obârșii, la care se adaugă pasiunea drumețiilor, au făcut să pornesc cu Dana și Cristi Viașu din Zalău spre Năpradea. Pe domnul profesor Medve l-am luat din poarta casei, din Traniș, iar la ora 9 eram deja lângă școala din Năpradea. Domnul Vasile Fodor - primarul comunei Năpradea, împreună cu doamna Mariana Fodor, soția sa, au venit fiecare cu câte o mașină. Intenția era să mergem împreună la ”Strâmtorile Someșului” și la ruinele mănăstirii benedictine, iar apoi, doamna Mariana să se întoarcă acasă. 

Ne-am împărțit, eu și domnul profesor Aurel Medve am urcat în mașina de teren a domnului primar, cea care avea să ne urce, pe un traseu off-road dificil, până pe Culmea Prisnelului. Primul obiectiv vizat a fost ” Strâmtorile Someșului” - acel defileu numit oarecum impropriu ”cheile Țicăului”, acolo unde Someșul, la ieșirea din județul Sălaj, trece printr-un defileu, săpat de râu în vestul Masivului Dealu Mare. Trecem de Năpradea și de Cheud; pe alocuri am recunoscut traseul de acum trei săptămâni când, cu ocazia taberei de fotografie, am fost pentru prima dată în aceste locuri. Dincolo de Cheud, părăsim asfaltul și ne aventurăm pe un drum de țară, ce figurează pe toate hărțile ca fiind drumul județean 108E ce leagă Cheud de Chelința (județul Maramureș) și care duce mai departe spre Hideaga, Lăpușel și Baia Mare. E drumul de pe malul drept al Someșului, ce trece pe sub culmile împădurite ale Dealului Mare. Un drum, care dacă va fi asfaltat (și domnul primar Fodor spune că sunt toate șansele ca acest fapt să se întâmple până la anul), ar scurta foarte mult drumul de la Jibou la Baia-Mare. 

Primul popas, e pe locul unde a funcţionat podul plutitor. Profit de oprire și fac poze. Îmi place cum se vede oglindită în apa domoală a râului, culmea împădurită de dincolo de cursul acestuia. Lumina e perfectă pentru a obține simetria dorită. Este un loc frumos, de care nu te saturi, un loc în care îmi doresc să revin. Pornim din nou, iar după 500 m ne oprim la limita cu județul Maramureș, acolo unde pe malul drept e o păşune largă, pe conul de dejecţie al pârâului Valea Hotarului, cu locuri bune de pescuit. Dar oricât ai vrea să stai aici, planul pe care-l avem pentru ziua de astăzi ne obligă să ne grăbim. 

Revenim pe drumul 108E spre Cheud și ne oprim la baza Dealului Cetate. Se numește așa pentru că sus, în vârf, există urme ale unei cetăți dacice, cu şanţuri şi valuri de pământ, peste care a fost amenajată cetatea medievală, cunoscută ca cetatea Aranyos (cetatea Aurită) sau cetatea lui Pintea Viteazul. E greu de stabilit dacă într-adevăr celebrul haiduc, ce a marcat toponimia multor locuri din zonă, a avut sau nu reședința aici sau dacă a trecut cel puțin prin zonă. Dar asta contează mai puțin, legendele locale au farmecul lor.

Nu urcăm azi la cetatea Aranyos ci doar până la ruinele Abației Benedictine. Ruinele se află în pădure, la mai puțin de 200 de metri de șosea, iar accesul se face pe lângă Pârâul Valea Hijului (părău cum i se spune aici). Pe drum găsim și hribe, dar le lăsăm pentru întoarcere. Curând, se văd zidurile masive de piatră.În ciuda vechimii acestora, ruinele zidurilor se țin bine.Poți să-ți faci o părere despre cât de maiestuoasă a fost abația. Cercetătorii spun că ar fi cea mai veche construcție în stil gotic din Transilvania. Ca unul care cunoaște foarte bine locul, fiind aici de nenumărate ori, domnul profesor Medve ne arată o inscripția pe o piatră de la baza unui zid. Ar fi multe de văzut aici, cu siguranță voi reveni.

La întoarcere culegem hribele și în drum îmi fac de lucru cu niște fluturi ce nu prea vor să stea la fotografiat. Revenim la mașini și ne întoarcem la Năpradea.Mergem la pensiunea domnului primar (Pensiunea Andra & Ade), unde o cafea bună ne dă energia de a continua aventura. De fapt, ceea ce am văzut acum, ar fi trebuit să vedem cu artiștii fotografi participanți la tabără. Iar expediția propiru zisă, abia acum începe. Urcăm toți în mașina domnului primar, un jeep Lada Niva, cu tracțiune integrală 4x4. Ne înghesuim puțin, dar niciunul nu vrem să pierdem ceea ce va urma.

O luăm spre est, spre culmea dealurilor ce se profilează în zare. Curând, la ieșirea din sat, părăsim asfaltul și ne aventurăm pe drumul forestier. O porțiune din acesta l-aș fi putut parcurge și cu mașina mea, dar curând începem să ne dăm seama ce important e să ai pentru astfel de expediții o mașină de teren. Ne oprim lângă bazinele de apă ale satului. Apa este captată de la mai multe izvore și prin cădere este transferată în gospodăriile oamenilor. E mare lucru să ai apă potabilă, de bună calitate, direct la robinet. Aici, lângă bazine, într-o fostă livadă, mergem să vedem un bolovan mare de calcar, ce practic nu ar avea ce să caute aici. Se numește ”Piatra Bouțului” și are farmecul său. Cu certitudine bolovanul s-a rupt cândva din Stanul Cozlei (năprădenii îi zic Stanu’ Cozlii) și s-a rostogolit până aici. Oricum, e un popas obligatoriu pentru toți cei care ajung în zonă.

În curând părăsim albia largă a pârâului Valea Rea. De aici începe aventura off-road. Drumul forestier e atât de dificil, încât nu ai ce căuta fără un tractor. Sau fără această mașină de teren ce-și face treaba, condusă cu măiestrie de domnul primar. Primarul comunei Năpradea - Vasile Fodor - de meserie inginer silvic, cunoaște foarte bine locurile. Și ca fost elev al profesorului Medve și participant la expedițiile Samus 2000, e un mare iubitor al Naturii
. 

Facem un scurt popas pe culme, după ce am trecut prin „Gura Liordişului”. Lăsăm abruptul spectaculosului “martor de eroziune” numit “Țâpleu”ce se vede din lunca Someșului în stânga noastră și urcăm cu mașina pe platoul carstic “Mestecănel” presărat cu zeci de doline şi lapiezuri. Panoramele de o parte și de alta a Culmei Prisnelului ne trag cu ochiul. Însă ne îndreptăm când pe pajiște, când pe drumuri de pământ spre localitatea Vălișoara (numită cândva Valea Rea). Am ieșit practic de pe teritoriul comunei Năpradea și am intrat în comuna vecină Letca. Vălișoara e un cătun izolat, poate cel mai îndepărtat sat al comunei Letca. Aici se poate ajunge din Letca, pe Valea Purcăreţului, sau prin satul Purcăreț. În sat, suntem întâmpinați de câini mari ciobănești mioritici. Noroc că suntem în mașină...La un moment dat, domnul primar coboară și dă la o parte poarta de lemn a unei grădini, apoi se avântă cu mașina de teren pe coastă în sus prin iarba mare. După câteva minute în care ne minunăm de puterea motorului, ne trezim pe o pajiște, aproape de vârful unde urma să ajungem în curând - Prisnelul Vălișoarei.

Domnul primar spune că odată va încerca să urce cu jeep-ul până pe vârful Prisnelului. Acum însă o luăm pe jos. Nu ne trebuie mai mult de 10 minute, cu tot cu opririle pentru a fotografia câte o floare sau câte un fluture. Și, aici pe platoul acesta, Natura a fost extrem de darnică. Sunt multe specii de flori de câmp, pe unele le cunosc, pe altele le văd pentru prima dată. Fotografiez cu gândul că ulterior cineva îmi va spune cum se numesc. Am găsit și căpșuni de câmp dar și frăguțe.

Panorama e spectaculoasă. Spre nord-vest se văd dealurile peste care am trecut venind din Năpradea, apoi mai departe se vede Depresiunea Guruslăului cu albia Someșului și dincolo, Dealurile Sălajului. În dreapta sunt culmile împădurite ale Dealului Mare, dincolo de creste sunt ”Strâmtorile Someșului”. Ne aflăm practic aproape de granița județului Sălaj, ce trece prin Şaua Tămâiţa ce separă Prisnelul Vălișoarei (651 m) de Prisnelul Văraiului (661 m). Avem o panoramă și spre sud-est, spre satele din comunele Letca și Băbeni. Însă în acea direcție, poate și din cauza luminii, panorama nu e atât de spectaculoasă.

Pe platou, aproape de borna de beton de aici, la 651 metri altitudine, cu briza ce te răcorește și cu panorama de aproape 300 de grade, poți spune fără să greșești la fel, ca și Călin Pavăl: ”aici e cel mai frumos loc din Sălaj”. Nu știu să existe loc mai spectaculos ca acesta. Deși nu e cea mai mare altitudine la care am fost în Sălaj (Măgura Priei are 996 m spre exemplu), nicăieri, panoramele de jur împrejur nu sunt atât de spectaculoase. Și de nicăieri nu vezi atât de departe.De aici se văd crestele Meseșului (probabil vârful Osoiu sau Măgura Priei), apoi undeva în zare Munții Plopișului și ceva mai aproape Măgura Șimleului; dincoace se văd dealurile Sălajului și valea Someșului.Înspre nord, privirea e obturată oarecum de Dealul Mare, apoi spre nord-est se vede satul fericea din Maramureș și...departe...Baia-Mare. Poate vă vine greu să credeți, dar cu ochiul liber se vede orașul Baia Mare; se văd cartierele și celebrul turn din zona industrială. 

De cealaltă parte, deși din cauza Soarelui nu se disting atât de bine locurile, panorama dă spre lunca largă a Someșului și spre Stanii Clițului.E frumos aici, nu mă satur de făcut poze. Încerc și câteva panorame, nu vreau să ratez ocazia. Deși presimt că am să mai revin în zonă - e prea frumos să nu-ți dorești să revii - nu vreau să ratez lumina bună pe care o am astăzi. 

Desigur, facem poza de grup și-mi aduc aminte că port cu mine drapelul pe care mi l-a făcut cadou primaul Ilendei, domnul Cornel Lar. Așa că-l scot și ne fotografiem cu el, ajutați de trepied (doar nu l-am cărat degeaba până aici) și de telecomandă. Dana ține neapărat să se urce pe bornă, așa domină înălțimea și pe noi, bărbații...

Vine un grup de tineri din satul Fericea, din Maramureș. Noi plecăm înspre șaua ce separă cele două vârfuri (Prisnelul Vălișoarei și Prisnelul Văraiului) în căutarea crinului de pădure. Încep să-mi placă aceste aventuri de descoperire a florilor rare din Sălaj. Iar după episodul din primăvară cu laleaua pestriță, abia aștept să văd crinul de pădure. O floare pe care, recunosc, nu o știu, n-am mai întâlnit-o. O luăm prin pădure pe o cărare și după nici o sută de metri, domnul primar e primul care găsește un crin. E cam pe trecute, dar ne îngrămădim toți să-i facem poze...Toți mai puțin domnul profesor Medve, pe care l-am pierdut...Așa am crezut noi, însă dumnealui a luat-o intenționat prin dreapta cărării, probabil știa un loc unde a găsit floarea anii trecuți. Îl așteptăm, timp în care dăm de alte flori. E foarte frumos crinul, o floare gingașă, firavă. Uneori am impresia că Natura e firavă, că dacă am mai exagera cu stilul acesta al bătăii de joc la adresa ei, tot ceea ce iubim acum - ape, păduri, flori sau animale - ar dispărea ca după potop. Alteori, mă mir cum de Natura găsește mereu căi de supraviețuire, în ciuda ”războiului” pe care omenirea i l-a declarat. Revine și domnul profesor și continuăm să coborâm șaua, după ce mai întâlnim alte plante rare (iris de munte, omag, dubravnic ş.a.). La un moment dat, facem stânga cu intenția clară de a ocoli prin pădure abruptul nordic al Prisnelului. Intenția ghizilor noștri e bună, însă noi ceilalți, nu suntem echipați tocmai corespunzător. Iar pantalonii scurți nu ne ajută deloc printre spini şi pâlcuri de urzici. 

Prin pădure dăm de un cuib de corbi (ceva mai departe, înspre creastă) - recunosc că suntem în teritoriul lor după croncănitul unuia (poate masculul) și după strigătele repetate de alarmă (poate ale femelei). Mi-ar fi plăcut să dau de cuib, însă avem acum alte planuri. De un cuib tot am dat, domnul primar, obișnuit cu pădurea și având simțurile ascuțite vede la baza unui trunchi de copac, într-o mică scorbură camuflată cu frunze, un cuib. Pasărea (probabil o fâsă de pădure) a zburat speriată, lăsând vedereii șase ouă mici. Încerc să le fotografiez dar nu prea reușesc...

Mai departe, înainte de a ieși din pădure, domnul primar propune pauza de masă. Noi, drumeții de ocazie, abia așteptăm. Suntem deja obosiți, grohotișul pantei pe care am traversat-o a fost de vină. Ne așezăm și mâncăm din pachetele aduse de acasă. Domnul profesor Medve a cărat până aici o striclă de vin, așa că nu putem să-l refuzăm, mai ales că e păcat să-l care înapoi în sat. Stăm și la o poveste, despre expedițiile ”Samus 2000”. Aflăm lucruri interesante, care-mi trezesc ideea de a scrie la un moment dat un material pe această temă. După ce ne odihnim, o luăm la pas. Cred că suntem abia la jumătatea distanței până la mașină, trebuie să închidem cercul de 360 de grade în jurul Prisnelului Vălișoarei. Ieșim din pădure în soarele arzător al după-amiezii. Nu avem de ales, trebuie să-l înfruntăm, nu putem să ne întoarcem. Curând ajungem în zona abruptului, acolo unde Prisnelul e spectaculos. Surpriză, găsim și aici crini de pădure dar și iriși de stepă sau alte flori de câmp.

Nu știm cât timp a trecut, dar ne dorim să vedem mașina. Domnul primar Fodor e deja pe o coamă de deal, înseamnă că acolo ne așteaptă. Aparent distanța e mică, însă în realitate ne mai ia vreo 10 minute până acolo. Ne bucurăm de vederea mașinii, ca de nuștiu ce comoară. De fapt bucuria e dublată de faptul că am văzut și fotografiat Comorile Naturii. Mai facem o fotografie cu abruptul Prisnelului, apoi plecăm spre următorul obiectiv. Ne oprim pentru o ultimă panoramă asupra satului Vălișoara din comuna Letca. Acum se vede ce mic e satul, cât de puține case sunt aici. Însă locul este de o frumusețe rară și acum înțeleg de ce unii orășeni aleg să-și facă aici case de vacanță.

Pe drumuri numai de domnul primar știute sau pur și simplu de-a dreptul peste întinderea aparent nesfârșită a pajiștii de pe Culmea Prisnelului, o luăm spre Stanu Cozlei. De jos, din sat, acesta se vede maiestuos, cu un abrupt de stâncă ce-ți dă fiori. Dar noi suntem chiar deasupra lui, aici terenul e (relativ) plat. Oprim mașina aproape de buza abruptului și coborâm la crucea de pe Creasta Clitiorului. Panorama asupra centrului de comună dar și asupra satelor înșirate de o parte și de alta a Someșului, este copleșitoare. Nu cred că mai există în Sălaj un loc de o asemenea frumusețe, în care o localitate să se vadă în întregime de sus. Desigur, e doar o părere subiectivă.

Ne facem poze cu crucea și cu panorama Depresiunii Guruslăului. Desfășurăm și aici tricolorul, imaginea acestuia și silueta crucii mă duce cu gândul spre titlul unei cărți a lui Petre Țuțea - ”Între Dumnezeu și Neamul meu”. Da, chiar așa mă simt.Suntem în a doua zi de Rusalii în locuri încărcate de credință și sunt aproape de obirșiile familiei mele. Așa că pendulare (voită) între Dumnezeu și Neamul meu mă caracterizează…

Pentru o perspectivă mai bună asupra abruptului, mergem pe marginea hăului ce se cască la picioarele noastre. E puțin riscant, terenul care alunecă a creat crăpături adânci pe care nu le vezi din cauza ierbii înalte. Și aici găsim o mulțime de flori de câmp. Imaginea cu un mănunchi de margarete pe fundalul albastru al cerului mi se pare a fi cea mai sugestivă pentru frumusețea locurilor. Și aici găsim crini de pădure. Unul e plin de boboci, am numărat 20. Când va înflori, peste câteva zile, va fi o splendoare! Domnul profesor Medve l-a numit ”regele crinilor de pe Culmea Prisnelului”...

O luăm din nou pe coclauri, adică direct peste pajiște, spre un reper știut de domnul primar și de domnul director. Trecem de câteva ori peste gardul electric căzut la pământ și ne îndreptăm spre un pâlc de frasini. Acolo se află una dintre cele mai interesante “peșteri” din întreg Podișul Someșan. Este vorba despre Avenul din Găvanul de la Gura Cerului. Avenul se desfășoară pe verticală, fiind cel mai adânc din Podişul Someşan, de aceea nu este accesibilă turiștilor simpli ci doar speologilor. Oricum, avenul a fost explorat și cartografiat în anul 1978 de către o echipă de speologi din cadrul Clubului de Speologie ”Emil Racoviță” din București. Aceștia au reușit să coboare la o adâncime de 66 de metri, constatând că aici există o cascadă subterană de 52 de metri, cea mai mare din țară. Noi nu vedem decât gura peșterii, mascată de frasinii ce au crescut mult. 

De aici urmează coborârea spre sat. Sunt atât de multe locuri noi văzute în acestă zi, încât nu mai recunosc nici măcar locurile prin care am fost, așa că întreb mereu ”ce sat e acesta?” sau ”pe dealul acela am fost?”. Îmi trebuie timp să decantez informațiile, să pun cap la cap traseele. Înainde de a ne avânta spre drumul forestier accidentat ce ne va duce în Năpradea, privim spre nord şirul martorilor de eroziune ce se înşiră între Stanul Cozlei şi Prisnelul Vălişoarei.

După ce jeep-ul 4x4 ne scutură bine la coborâre, ajungem însetați la bazinele de apă unde, într-un valău de beton pentru adăpatul vitelor, apa rece curge pe o conductă de plastic. Ne spălăm pe față și bem cu sete din apa rece și proaspătă. În zare se vede impresionantul abrupt al Stanului Cozlei, mai că nu ne vine să credem că am fost acolo. 

Revenim la pensiunea domnului primar, unde doamna Mariana Fodor ne așteaptă cu cele mai bune sarmale pe care le-am gustat vreodată. Aerul curat și drumeția și-au spus cuvântul, așa că mâncăm ca lupii. Trebuie să remarc ospitalitatea de care dă dovadă familia domnului primar, faptul că și-a sacrificat o zi liberă pentru a ne duce pe noi, orășenii dornici de drumeție, pe Platoul Prisnelului. 

Una peste alta, a fost o zi superbă! Vremea a ținut cu noi, a fost soare dar temperatura a fost una suportabilă. Am văzut locuri noi, pe care de unul singur, nu le-aș fi văzut. Și, mai ales, am beneficiat de ghidajul profesionist al unor buni cunoscători ai zonei. Iar compania prietenilor mei Dana și Crsiti Viașu a contribuit la succesul unei drumeții pe care nu o voi uita prea curând.