Birdwatching prin Alba, cu Andrei Hancheș

Este o zicală care spune ”cei ce se aseamănă, se adună”! Pot să confirm acest lucru, recent am avut ocazia și onoarea să-l cunosc personal pe Andrei Hancheș și să ies la o tură foto cu el. Ideea de a înregistra câteva cadre pentru documentarul despre păsări pe care-l pregătim, a fost pretextul unei excursii la Alba-Iulia. Nu numai că am realizat înregistrările, dar am și avut parte de două zile în care am ieșit la ture foto, desigur subiectul principal fiind păsările.

Îl cunosc pe Andrei Hancheș, de pe rețeaua de socializare Facebook, de mai bine de un an. Îmi aduc aminte că mi-a cerut prietenia după ce a văzut câteva fotografii cu păsări făcute de mine. De atunci, discutăm aproape zilnic: eu îi cer ID-uri iar el îmi arată din munca lui. În timp am descoperit un pasionat de păsări cum rar se mai pomenește. Dacă mie îmi place să le fotografiez, el le studiază comportamentul, le desenează sau le împănează. Da, e plurivalent, are talent la desen, cunoaște foarte bine păsările și practică taxidermia. Plus că produce documentare sau colaborează ca voiceover la acestea. Ce mai, un naturalist adevărat! 

Din iarnă, lucrăm împreună la un proiect de film documentar ce va avea ca subiect principal - ați ghicit! - păsările. Am început să filmez păsări de când cu hrănitoarea instalată în curtea școlii mele. La început au fost cadre stângace, apoi, treptat, am învățat cum să filmez pentru a obține imagini bune. Andrei a venit cu ideea să încercăm să adunăm material pentru un film documentar. Zis și făcut, am acceptat provocarea și am început să filmez. La începutul primăverii credeam că am terminat, dar Andrei - care are în minte regia filmului - a spus că ar trebui să avem cel puțin patru sezoane. Să acoperim toate anotimpurile. O nouă provocare căreia i-am dat curs...Între timp a părut și nevoia de a obține voce pentru documentar, așa că am așteptat vacanța de vară pentru a realiza și acest obiectiv.

Iată contextul în care am planificat excursia la Alba-Iulia. Mai trebuia să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dea vreme bună, pentru a putea ieși pe teren. Ceea ce s-a și întâmplat, deși a plouat pe alocuri, am avut parte de două zile frumoase. 

În drum spre Alba-Iulia ne-am abătul pe la Galtiu (comuna Sântimbru) pentru a vedea monumentul lui Samoilă Mârza - fotograful Unirii. L-am găsit aproape de ieșirea din sat, într-un parc amenajat la o întretăiere de uliți. Bustul îl înfățișează pe Samoilă Mârza (1886 - 1967) ținând un aparat de fotografiat în mână. Am profitat de faptul că biserica era deschisă, așa că am intrat și am făcut câteva cadre și aici. De la un enoriaș (probabil era sfătul) am aflat că aici se țin slujbe pentru ambele culte: atât pentru ortodocși cât și pentru greco-catolici. Iată un exemplu de comunitate care și-a rezolvat elegant disputele interconfesionale.

Am ajuns la Alba-Iulia la timp pentru a admira un superb apus de soare. Am prins și un fenomen extrem de interesant, cu soarele apunând și luminând ploaia care cădea peste o parte din oraș dintr-un nor negru. Rar am mai văzut ploaie și soare în același timp. Și cadrele cu negurile ridicate peste dealul acoperit de păduri, sub razele soarelui care apune, sunt spectaculoase.

Prima zi de teren: lacurile de la Daia și Râpa Roșie
Andrei Hancheș este un bun cunoscător al diferitelor habitate de păsări. Asta pentru că le-a studiat ieșind des pe teren. Așa că, mă duce la sigur în locuri unde avem șanse mari să observăm și să fotografiem păsări.

Prima locație este Daia Română, acolo unde mai multe lacuri ale unei ferme piscicole oferă cadrul natural perfect pentru multe specii de păsări. Localitatea Daia Română e aproape de Sebeș, o luăm pe un drum județean, lăsând în stânga Râpa Roșie ce se vedea în zare. Ajungem la primele lacuri, pe dreapta șoselei în sensul nostru de mers. Ne echipăm corespunzător și intrăm pe drumul amenajat ce separă două lacuri. Nu apucăm să înaintăm prea mult că apare un jeep cu paznicul fermei pisciole căruia trebuie să-i explicăm ”scopul și durata vizitei”. Facem cale întoarsă și înaintăm prin iarba mare, pe lângă un canal plin de stuf. Habitatul ideal pentru lăcarul de stuf (Acrocephalus scipaceus), lăcarul mic (Acrocephalus schoenobaenus) și lăcarul mare (Acrocephalus arundinaceus). Deși auzim păsările cântând din stuf aproape de noi, abia reușesc să prind 2-3 cadre cu un lăcar de stuf.

În schimb, avem șansa să vedem stârci cenușii (Ardea cinerea). Păsări mari, maiestuoase, pe care le poți fotografia chiar și de la distanță. Fotografiem și filmăm două exemplare frumoase, ce ne încântă și cu zborul lor. 

Să nu uităm de ce am ieșit pe teren: pentru a filma câteva scene în care Andrei Hancheș să vorbească despre păsări, despre habitat, despre comportamentul acestora. O face teatral, având mimica unui adevărat naturalist. Plus că vorbește o limbă engleză cu accent britanic, numai bună pentru vocea documentarului nostru. Sunt nevoie de câteva cadre de probă pentru a ne acomoda unul cu altul și pentru a obține ceea ce ne dorim.

La întoarcere, Andrei mă duce să văd o colonie de prigorii. Sunt printre cele mai frumoase păsări din zona noastră. Locul este un mal argilos, chiar lângă șosea, aproape de lacuri. Aici, săpând galerii în pământ, prigoriile (Merops apiaster) și vrăbiile de câmp (Passer montanus) împart același habitat. E greu să fotografiezi prigorii, mai ales că sunt speriate că le invadezi teritoriul. De la distanță, prind totuși câteva cadre bunicele. În schimb, vrăbiile sunt mai prietenoase, pot fi fotografiate de la mică distanță. În mod normal, aici ar fi de stat pentru urmărirea comportamentului păsărilor. Însă, noi suntem mereu pe fugă...Asistăm totuși la o scenă în care un șoim al rândunelelor (Falco subbuteo) pare să atace colonia de prigorii. Se ia în zbor după câteva, fără succes însă. Apare în zonă și un corb (Corvux corax) care se dă la șoim...Scena s-a petrecut cu repeziciune, abia ai timp să te dumirești despre ce este vorba, dar să prinzi ceva în cadru.

Ne întoarcem în Alba-Iulia cu gândul ca după-masă să revenim în zonă și să mergem la Râpa Roșie. Așa că, sub amenințarea norilor, revenim la Sebeș și pe sub podul autostrăzii Sebeș-Sibiu o luăm spre Râpa Roșie urmând un indicator rutier. Drumul de țară e plin de gropi și de bălți de la ploile abundente din ultima vreme. Însă când să trecem pe sub alt pod, drumul ne este barat de valea Secaș care a ieșit din matcă. E o mică porține de 10 metri ce ar trebui trecută, însă nimeni nu se aventurează. Mai sunt ”turiști” cu două mașini care nu știu ce să facă. Una dintre mașini se întoarce, în timp ce doi tineri încă ezită. Noi nu stăm pe gânduri și o luăm la dreapta pe un drum de câmp, ce duce pe lângă o mică gospodărie spre pășune. Înaintăm aproape un kilometru, trecând prin niște noroaie care mi-au murdărit bine de tot mașina și ajungem într-o zonă din care decidem că e mai bine pe jos. Ne echipăm protejându-ne de eventuale atacuri ale căpușelor și pornim spre râpă. Trecem lejer pe lângă o turmă de oi, Râpa Roșie se vede din ce în ce mai clar. Însă se pare că trebuie să pătrundem pe teritoriul unei stâne, se văd garduri și un dulău sus pe coama dealului. Ne simte că-i invadăm teritoriul și ne latră puternic. Decidem să renunțăm, mai avem mult de mers. Nu asta ar fi problema cât câini de la stână care sunt imprevizibili. Nu are rost să riscăm, nici vremea nu pare că ține cu noi. Așa că facem cale întoarsă spre mașină...

Revenim în Alba-Iulia și Andrei mă duce spre Mureș. Un drum de țară se abate la dreapta de pe șosea și coboară pe mal înainte de podul rutier din capătul orașului. Și aici ar fi multe de văzut, habitatul este propice multor specii. Profităm de peisaj pentru a mai realiza un interviu. Tragem mai multe duble până ne iese ceea ce ne place. Ne facem de lucru cu niște pui de broască ce nu s-au metamorfozat complet. Păcat că aici, pe malul Mureșului, oamenii își lasă gunoaiele. Nu știu ce măsuri ar trebui luate pentru ca oamenii să nu mai polueze apele. Poate că și școala are partea ei de vină...

După amiază mergem din nou la Mureș. Poate dăm de ceva păsări pe acolo. Pentru asta traversăm cartierul Lipoveni, trecem de calea ferată și o luăm perpendicular pe direcția Mureșului pe un alt drum de țară. Nici aici nu înaintăm mult, oricum nu putem ajunge la Mureș din cauza șantierului la autostrada A 10 Turda - Sebeș. E ciudat să traversezi ceea ce cândva (poate în viitorul nu prea îndepărtat) va fi o autostradă. Acum e doar pământ și pietriș tasat pe care stau aliniate cuminți câteva zeci de grinzi de beton. Vor forma scheletul podului peste Mureș. Zona e oarecum sigură petru noi, de o parte și alta, la mare distanță se văd utilaje. Iar acolo sigur sunt paznici cu câini...

Pe jos, urmăm drumul ce traversează câteva lanuri de porumb sau cereale, trecem pe lângă o salcie bătrână unde graurii (Sturnus vulgaris) și-au făcut cuib. Ajungem curând la malul Mureșului. Aici surpriză: o punte suspendată face legătura cu satele de dincolo de râu. În dreptul nostru este satul Șeușa, iar puntea șubredă (multe din scânduri sunt putrede iar peste ele sunt puse altele ceva mai bune) e singura cale de acces. Pare a fi lăsată în paragină. În loc să o repare, s-au mulțumit să pună indicatoare care avertizează ”Punte pietonală scoasă din uz. Accesul interzis”. 

Andrei mă întreabă dacă am rău de înălțime, însă până să-i răspund îl văd cu câteva zeci de metri mai în față, pe puntea șubredă...Ce să fac, merg după el. Dacă te ții de balustrada formată din cabluri groase de oțel și dacă calci cu atenție pe scândurile ce par mai rezistente este OK. Mureșul este mare, se simte că a plouat mult în ultimul timp. Apa e învolburată și aduce cu ea crengi și trunchiuri de copaci. Chiar și așa, un curs mare de apă, are farmecul lui. Malurile sunt pline de vegetație, loc ideal pentru păsări. Vedem de pe punte un stârc cenușiu care-și ia zborul, speriat probabil de prezența noastră insolită. 

Ajungem repede pe celălalt mal, ne oprim pe pod unde mai facem un interviu. Andrei vorbește despre sunetele scoase de păsări, inspirat probabil de trilurile cu care acestea ne întâmpină. E prea târziu deja pentru o incursiune de-a lungul malului așa că ne mulțumim doar cu câteva poze. Păsările nu se prea arată, doar un sfrâncioc roșiatic (Lanius collurio) ar vrea să stea la soare pe o creangă, însă se sperie și el de noi.

Revenim la punte, traversăm din nou Mureșul și ajungem pe malul drept. Nori negri, amenințători se întind spre apus. Peisajul capătă accente dramatice, mai ales că un copac uscat își profilează crengile desfrunzite spre cer. În zona șantierului autostradei încercăm să prindem în cadru niște ciocârlani (Galerida cristata) care săreau de ici-colo bucurânduse de razele soarelui ce se profila printre nori. 

Traversăm ”autostrada” și grăbim pasul spre mașină. Începe să plouă și vrem să ieșim cât mai repede de pe câmp. În spate, dincolo de stâlpii de înaltă tensiune se vede un jumătate de curcubeu.

A doua zi pe teren: în căutarea cucului
Duminică dimineața ne refacem forțele. Orice s-ar spune, o ieșire pe teren presupune dincolo de entuziasmul descoperirii, observării și fotografierii unor noi specii de păsări și un efort fizic. Noi am beneficiat de deplasarea în teren cu mașina, altfel efortul fizic depus ar fi fost mult mai mare. Chiar și așa, am avut nevoie de acestă prima parte a zilei pentru odihnă și...pentru rugăciune.

Pe la prânz ne dăm întâlnire în zona cartierului Recea, aproape de fabrica de porțelan Apulum. Aici a urmărit Andrei în anii trecuți o pereche de cuci. Sunt, din punctul lui de vedere, cele mai interesante păsări. Eu nu mă pronunț, nu am văzut niciodată un cuc. 

Mergem cu mașina până la marginea orașului, acolo unde dăm de un teren viran. Nu mai e mult până la Mureș. Noi ne oprim însă lângă un canal de deversare a apei uzate din oraș. Pe o întindere de 150 metri, de o parte și de alta a canalului sunt nuci și alți arbori la care se adaugă vegetația crescută în voie. Aici e habitatul familiei de cuci. Cum suntem în afara sezonului în care cucul cântă (în popor se zice că nu mai cântă după sărbătoarea Sf.Petru și Pavel) e greu de localizat pasărea. Dăm o tură de jur împrejurul canalului dar nici vorbă de cuc. În schimb reușim să fotografiem un pietrar sur (Oenathe oenanthe) ce țopăia pe o cale ferată dezafectată.

Pe când să ne întoarcem la mașină dăm de o șopârlă. Andrei nu ezită și o prinde. Așa putem să o fotografiem mai de aproape. Tragem și un cadru în care Andrei vorbește despre hrana păsărilor. Cum nu am găsit cucul, decidem să mergem să vedem o colonie de lăstuni de mal. Pentru asta revenim la mașină și mergem o porțiune pe șoseaua principală, de la care ne abatem din nou pentru a coborî spre malul Mureșului. Un drum de țară, plin de gropi însoțește digul de protecție al orașului. Noi mergem pe acel drum spre satul Pâclișa, localitate aparținătoare municipiului Alba-Iulia. 

Andrei vrea să o luăm spre malul Mureșului, dar un gard electric pentru vite ne împiedică. Așa că intrăm în sat și o luăm pe primul drum ce face la stânga. Nefericită alegere, căci dincolo de ultima casă rămânem cu mașina înpotmoliți într-o groapă plină de noroi. Vina e a mea, eu am decis să intrăm. Trebuia să-mi dau seama că după atâtea ploi, o simplă groapă poate fi o capcană. Încerc să ies dar nu reușesc nici dacă Andrei mă împinge. Noroc cu cetățeanul de la ultima casă care, după ce-și leagă dulăul și-și pregătește mașina, mă tractează și mă scoate din nămol. E clar, nu mai intru pe astfel de drumuri. Ne piere cheful de a mai merge pe jos până pe mal, așa că o luăm înapoi spre oraș. Vreau să-l răsplătesc pe cetățean dar nu acceptă nimic. Mai sunt oameni de treabă!

Ajungem în dreptul coloniei de lăstuni ce se vede pe celălalt mal. Păsările brăzdează văzduhul în căutarea hranei. De aici, de pe malul drept mai realizăm o secvență a viitorului documentar. Pentru asta suntem nevoiți să mergem prin gunoaiele aruncate de-a valma ca să ajungem la mal. Ceea ce vedem ne îngrozește: cineva a aruncat zeci de cărți împreună cu acte și documente...Sunt cărți numai bune de citit, din literatura română și universală. Dintr-o poză de familie ce se vede din iarbă, ne zâmbește o pereche de miri și două perechi de nași. Ceva mai încolo, printre lucrurile împrăștiate dăm și de niște acte: un livret militar și o legitimație de acces la biblioteca universitară din Cluj-Napoca. E foarte tristă imaginea, ca și cum cineva și-ar fi aruncat viața la gunoi...

Având colonia de lăstuni în spate, facem și aici o înregistrare. E uimitor cum găsește Andrei cuvinte potrivite pentru orice situație pe care o filmăm. În mintea lui secvențele documentarului sunt clare. Decidem să trecem pe malul celălalt și folosim pasajul de pe podul feroviar. Dacă nu știați, pe podurile feroviare, există de o parte și de alta căi de acces. E drept, nu sunt folosite în mod curent, de fapt aici în câmp nu este trafic. Însă, cine are nevoie chiar le poate folosi. În grinzile mari de oțel ce alcătuiesc structura podului, păsările și-au făcut cuiburi. Admirăm Mureșul, de aici se vede cum apa crescută a adus tot felul de gunoaie pe maluri.

Cum trecem dincolo, o luăm de-a lungul digului de protecție. În stânga sunt culturi agricole, câteva lanuri de porumb și de cereale. Într-un lan de grâu, un pâlc de floarea soarelui ne atrage atenția. Au rămas semințe din cultura de anul trecut și au încolțit...Undeva, pe la mijlocul digului încercăm să fotografiem sticleți (Carduelis carduelis). Păsările încearcă să se hrănească cu semințe de scai. Andrei mai fotografiază un mascul de sfrâncioc roșiatic. 

Ajungem și la colonie. De fapt, suntem deasupra ei. Nu avem cum să coborâm la nivelul apei, malul e prea înalt iar aici Mureșul e cel mai adânc. Lăstunii de mal (Riparia riparia) zboară haotic încercând să prindă insectele din aer. E aproape imposibil să-i prinzi în cadru. Undeva aproape de malul unde au cuiburile, câteva păsări stau pe crengi și plante crescute acolo. Însă distanța e prea mare pentru cadre bune. Lăsăm totuși camera să filmeze câteva minute și ne retragem puțin. Ne facem de lucru încercând să surprindem în cadre câte un fluture, un bondar sau o floare...

Revenim la podul feroviar și la mașină. Chiar lângă pod am stat aproape o jumătate de oră fotografiind și filmând un fluture coada rândunicii (Iphiclides podalirius). Stă aparent nemișcat pe o flaore albastră de scai. Am observat în mai multe rânduri că aceste flori sunt preferatele fluturelui. Ne plictisim de fotografiat și filmat și traversăm podul spre malul drept. 

De aici, luăm mașina și revenim în zona unde am căutat cucii. De data acesta pentru a căuta pietrari suri (Oenathe oenanthe). Pentru asta mergem pe un teren viran, plin de moloz. Aici zice Andrei că ar fi cadrul perfect pentru a întâlni perechile de pietrari. Eu unul nu mi-aș fi închipuit că aici ar trebui să-i caut, însă Andrei are experiența anilor de observații. Din păcate nu vedem pietrari în timpul scurt pe care-l petreceam aici printre bălăriile de lângă fabrica de porțelan. Rămânem așadar doar cu cadrele în care am prins un pietrar pe șinele dezafectate a liniei industriale. 

Ora e târzie, oboseala celor două zile de hoinăreală se simte pregnant. Așa că punem punct turei foto. Natura a vrut parcă să ne răsplătească și când să ne pregătim de plecare, un alt fluture coada rândunicii ne ademenește să-l fotografiem. Nu rezistăm tentației, așa că urmează o altă ședință de aproape 20 de minute.

În loc de concluzii
Cele două zile petrecute în Alba au fost benefice. Chiar dacă nu am atins toate obiectivele vizate, au fost suficiente momente bune. E important că am văzut câteva specii de păsări. Însă ceea ce este cu adevărat important este faptul că am întâlnit un tânăr deosebit, pasionat de ceea ce face. Un tânăr de la care ai ce învăța. Ne-am despărțit cu promisiunea că vom mai face astfel de incursiuni în Natură, fie în Alba fie în Sălaj.