Poveștile Fazaneriei (1): o noapte agitată

Puțini dintre zălăuani își mai amintesc, sau poate alții nici nu au știut, de crescătoria de fazani din Panic. Aceasta a fost la un moment dat a treia ca mărime din țară, capacitatera de producție a acesteia fiind de 40.000 de fazani la livrare. La fel ca multe alte sectoare de activitate, nu a rezistat mult timp în economia de piață. Ultimul șef al crescătoriei fiind domnul Aurel Margin - un mare iubitor al Naturii și al faunei în special. Nu de puține ori, în postările mele legate de păsări, domnul Aurel Margin a intervenit cu comentarii pertinente, foarte bine documentate. Așa că i-am lansat provocarea de a împărtăși cu noi o parte din experiențele sale de la fazanerie. Îi mulțumesc și pe această cale că a acceptat provocarea. Așa că, o să vă oferim o parte din ”Poveștile Fazaneriei”.

Fazaneria din Panic a funcționat începând cu luna februarie 1987 când au fost aduși primii fazani de reproducție, și a fost închisă 19 de ani mai târziu, în anul 2006. Fiind o amenajare de mare capacitate, a funcționat timp de 7 ani în cadrul Directiei Silvice Județene având un grad de organizare egal cu a unui ocol silvic, respectiv gestiune economică și contabilitate proprie, mai putin personalitate juridică. Până la jumatatea anului 1994 conducerea a fost asigurată de doi ingineri silvici. În a doua jumătate a anului 1994 activitatea a fost temporar suspendată iar fazaneria a fost trecută în organigrama ocolului silvic Zalău. Activitatea a fost reluata la începutul anului 1995, data la care domnul Aurel Margin a preluat întreaga responsabilitate a activității.

Redăm în continuare o poveste frumoasă, o amintire a domnului Aurel Margin.

”Din motive care nu interesează acum, s-a întâmplat nu odată, să fiu nevoit să îndeplinesc atribuțiile paznicilor pe care-i aveam în subordine. Așa m-am trezit într-o zi cu comunicarea că paznicul care urma să intre în post este indisponibil. Asta presupunea, că dacă nimeni nu mă va tulbura timp de 16 ore, până în dimineața zilei următoare, voi fi absolut singur în crescătorie. Era perioada de iarnă după sărbători, cu ger năprasnic. Volierele erau pline cu fazani, sortați pe calități, iar spectacolul pe care-l ofereau miile de păsări viu colorate, pe albul întins al zăpezii, care scânteia în bătaia razelor de soare, încânta privirea. Iarna, zilele sunt scurte, așa că mă grăbesc să-mi duc în camera de dormit lemne le necesare pentru teracota care nici nu apucase să se răcească, și care aveau să-mi asigure confortul termic pentru odihna de a doua zi.  

Aveam de păzit o suprafață de 22 hectare din care circa 5 hectare populate cu fazani. Pe când întunericul se lupta cu lumina și urma să-i ia locul, mă duc să verific locurile în care aveam plasați câinii de pază cu posibilitate limitata de mișcare, care erau legați strategic în punctele cele mai vulnerabile. Totul era în bună regulă, așa că mai zăbovesc cam 20 de minute la fiecare câine, pentru a face cu fiecare din ei un transfer de afecțiune. Insoțit de câinii liberi în număr de 4, patrulez prin obiectiv câteva ore. Gerul cumplit sporește oboseala, așa că mă retrag în vestiarul muncitorilor unde era cald, pun apă pentru un ceai și dezbrac pufoaica. Câinii s-au tolănit pe sub mese și așteptau porunca. Încălzit de ceai, îmi venea greu să mă despart de confortul odăii. O-i fi ațipit o anume vreme, era trecut de miezul nopții.  M-a trezit agitația câinilor că se precipitau spre ieșire. Deschid repede ușa și le dau drumul. Arunc șuba pe spate, înhaț pușca și o iau pe urma câinilor care se îndepărtau hămăind spre locul în care un consângean de-al lor, dintre cei legați, latra întărâtat. 

Fazanii din preajmă agitați, zburau zgomotos și cârâiau alarmant. Pe când ajung și eu gâfâind totul se ispravise, liniștea era deplină, iar câinii parcă mă iscodeau din priviri asupra a cea ce a stârnit hărmălaia. Am avut în cursul acelei nopti cinci episoade similare, în puncte diferite, care s-au succedat la intervale de circa 40 de minute, fără a identifica intrușii. Mă întorc la vestiar obosit, aveam "la bord" câțiva kilometri de marș forțat. Nu apuc să iau o înghițitură de ceai, când primul scenariu se repetă ca tras la indigo. Mă decid să verific plasa de contur a volierei, albul zăpezii mă ajuta să observ în întuneric și aveam la indemana și lanterna. Lucru dificil, ținând cont că pe contur crescuseră rugi de mure. Pierd mai mult de o oră verificând. Nu am găsit nimic. Resemnat mă întorc la vestiar, cu hotărârea de a relua investigația la lumina zilei. Se făcuse între timp ora 5 dimineața și peste circa 2 ore muncitorii aveau să vină la serviciu. Mă duc în încăperea unde dormeam și unde mă aștepta patul pregătit de cu seară. Pun pușca la un loc ferit de vedere, și mă întind pe pat. Câinii se cuibăriseră și ei în șura plină cu fân. După ce m-am abandonat în brațele lui Morfeu, îmbătat și de mireasma cu iz de tămâie răspândită de lemnele de brad puse peste jăratic (ah ce bună este căldura care vine din focul făcut cu lemne, cu mult mai bună decât căldura generată de apa caldă care trece prin țevile caloriferului), somnul m-a cuprins instantaneu. Undeva, ca venind din altă lume, îmi făcea impresia că aud lătrături de câini dar somnul s-a dovedit a fi mai puternic. 

Mă trezesc la un moment dat zgâlțâit zdravăn de umăr. Era electricianul nostru. Om matinal, în fiecare dimineață sosea mai devreme decât restul personalului, făcea foc în vestiar și punea apă de cafea. Era un mare iubitor de animale, în special de câini pe care îi cerceta în fiecare zi și făcea mare scandal dacă găsea câinii înfometați. ”Domnule” -zice el văzând că mă trezesc - ”să vii repede cu pușca, este ceva în neregulă la grădina III, câinii sunt toți la poarta grădinii, am auzit și lătrături, chiar mă miram că la sosire nu m-a întâmpinat niciun câine”. 

Grădina III nu era departe, din câteva salturi am fost la fața locului. La capătul podețului din fața grădinii era un câine, la capătul celălalt era altul, fiecare încerca să intre sub podeț dar talia nu le permitea. Am intuit că sub podeț se adăpostise un răpitor de talie mică, iar câinii î-i blocau orice tentativă de evadare. În asemenea situație pușca era aproape inutilă. Între timp electricianul vine cu o tijă de fier beton de câțiva metri, și cu toată opoziția câinelui începe a scotoci prin tubul podețului. Eu stau atent cu pușca pregătită pentru eventualitatea că răpitorul ar reuși cumva să se cațere undeva la înălțime. Un eventual foc de armă la nivelul solului ar fi periclitat integritatea vreunui câine, ori pentru nimic în lume nu aș fi dorit să se întâmple așa ceva.Nici nu a fost nevoie, forțat de împrejurări, o mândrețe de jder, aproape cât o pisică de talie medie, țâșni afară prin dreptul unui câine. În mai puțin de cinci secunde întreaga haită a fost pe el pecetluidu-i soarta. A fost, vă spun, un spectacol total. N-au lipsit nici aplauzele la adresa câinilor, adresate cu generozitate de restul personalului, care veniseră între timp la lucru și care se opriseră pentru a savura momentul. Inutil să mai spun că evenimentul a fost principalul subiect de discuție în cursul zilei, iar câinii au fost generos răsplătiți gastronomic, fapt pentru care mulțumeau și ei bâțâind din coadă.

Peste vre-o trei ore, am fost trezit din nou. În voliera cu cea mai mare agitație din timpul nopții pătrunsese un vulpoi zdravăn. Accesul în volieră a fost posibil prin plasa din plafon unde am descoperit un orificiu (greșeală de fabricație) cu circumferința de circa 15 cm în care am găsit fire de păr. Pagubele au fost minime. Simțindu-se desoperit, și fără a putea identifica o cale de refugiu, vulpoiul a intrat în panică și s-a ascuns în niște ierburi uscate, care se găseau în incinta volierei. A fost descoperit de o ingrijitoare care a dat alarma. A fost nevoie doar de un cartuș cu alice de 4 mm pentru ca aventurierul să-și încheie socotelile cu viața.”

Personal am savurat această poveste, așa cum cred că ați făcut-o și dumneavoastră. Îl aștept pe domnul Margin și cu alte amintiri din ciclul  ”Poveștile Fazaneriei”.