Azi și-au făcut apariția și la mine în cartier. I-am auzit de departe! Cum să nu-i auzi când bat tobele de parcă ar fi galeria a unei echipe de fotbal. Parcă era pe vremea în care Armătura Zalău a bătut pe Universitatea Craiova. I-am văzut acum câteva zile prin zona mall-ului, nu știu dacă erau aceiași și nici nu contează asta. Apoi pe măsură ce sunetul ritmat al tobelor, însoțit de cel al vuvuzelelor - v-am spus că sunt ultrașii unei formații de fotbal - devenea tot mai intens și-au făcut apariția de după colțul unui bloc. Sunt organizați, doi-trei deschid drumul și aleargă printre blocuri, cu ochii la geamuri. Dacă văd o perdea dată deoparte sau un geam deschis le fac semn și celorlalți și să vezi atunci serenadă. Nici când a luat Steaua Cupa Campionilor Europeni nu a fost așa...
Nu, nu acesta e spiritul Crăciunului! Hristos s-a născut, umil, într-o iesle, printre păstori și vite. Doar cei trei magi călăuziți de stea i-au trădat destinul. Crăciunul e altceva decât zarva lumii acesteia. Crăciunul e într-adevăr bucurie, dar e bucuria dublată de nădejdea mântuirii. Ce am făcut noi de fapt? Am renunțat la mântuire și atunci din toată ecuația n-a mai rămas decât bucuria. Nici nu mai știm de ce ne bucurăm...
Acum câteva zile, în drum spre școală, am ascultat un reportaj la radio. Radio România Actualități, desigur. Este printre puținele posturi de radio pe care le ascult. Se vorbea de "cetele de colindători" care au invadat orașele. Nu vă faceți iluzii, așa cum mi-am făcut eu spunându-mi: "Ce frumos că se mai păstrează tradițiile!". Nu sunt adevăratele cete de colindători, ce au fost înscrise în patrimoniul imaterial UNESCO. "Cetele" cu pricina sunt cam ca și "ultașii" cu tobe și vuvuzele. Doar că sunt mai inventivi, umblă cu boxa la purtător. Și ca să nu o care în brațe au legat-o cu bandă scotch de un cărucior din acela cu care faci piața. Cum, să mă ierte Dumnezeu, să umbli mă cu boxa la colindat? Ce colindă e asta? Ca să nu mai zic de muzica ce se revarsă din acea boxă. Nu, nu acesta e spiritul Crăciunului!
Pe vremea copilăriei mele, și îmi place să cred că la țară (dar și la oraș) încă este așa, umblam cu colinda în seara de Crăciun. Când eram mai mic umblam cu steaua, îmi făcuse bunicul - Dumnezeu să-l odihnească în pace - o stea extensibilă pe care tot el m-a ajutat să o ”împodobesc” cu staniol de la ciocolată. Tot anul strângeam staniol colorat să am cu ce decora steaua. Iar bunica - Dumnezeu să o odihnească în pace - mi-a făcut o traistă pe care o umpleam cu colaci și cu mere. Nu că n-am fi avut acasă, dar nu e bucurie mai mare decât să primești un colac de Crăciun. Apoi, mai mare fiind, am renunțat la stea și umblam cu un prieten, iar mai apoi cu o gașcă de prieteni, cu colinda. Nu ne interesa prea tare câți bani adunam (deși, să nu fiu ipocrit, și asta conta) ci mai degrabă era important că duceam la vecini și neamuri vestea nașterii Domnului. Ce vremuri!
Acum se umblă cu vuvuzelele și boxele. Aud că în unele orașe, oficialitățile locale i-au alungat, în alte orașe i-au amendat pentru tulburarea liniștii publice. Acum nu știu ce să zic, o fi acest mod de "a colinda" un fel de cerșetorie mascată? Poate că reacția autorităților este puțin exagerată... La noi, ”cetele” de ultrași bat nestingherite străzile. O fi bine?
Colindul străbun înseamnă bucuria vestirii că s-a născut Mântuitorul! Nu e gălăgie, nu sunt vuvuzele sau tobe și nu sunt manele cu "iz" de colindă. Colindul e bucuria copiilor ce merg din casă în casă vestind Crăciunul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu