”Hoinar prin Sălaj” este un proiect de weekend și de vacanțe. Abia la sfârșit de săptămână reușesc să evadez în Natură. Și o fac de regulă duminica. Știu, alții sunt la biserică. Însă m-am obișnuit să îmi spun rugăciunile pe drum, în mașină, sau să pun radioul pe postul ce transmite liturghia. De altfel, așa cum am mai spus-o, pădurea este o imensă catedrală și nu de puține ori m-am rugat aici.
Iată-mă într-o duminică de început de mai, în drum spre Treznea, acolo unde intenționam de mult să ajung pentru a vedea cascadele. Ultimele fotografii pe care le-am văzut, m-au făcut să-mi doresc și mai mult să le văd. E drept, am profitat de faptul că unul dintre elevii mei, Daniel Romitan, e localnic și mai mult, cunoaște bine cascadele. Daniel urma să mă aștepte în centrul satului. Însă până la Treznea m-am oprit după ce am trecut Meseșul pentru a admira peisajul spectaculos ce se oferă privirii.
În Treznea, Daniel mă aștepta deja. E echipat de drumeție, semn că vom avea ceva de mers. De altfel, fusesem avertizat că putem merge cu mașina jumătate din distanță și că va trebui să mergem și pe jos. Nici nu mă așteptam la altceva. Mă las ghidat de el pe ulițele satului și curând trecem de ultimele case. Drumul de țară trece de câteva ori prin vale, sunt și câteva porțiuni în care drumul se confundă cu valea. Albia văii e pietruită iar apa nu e mare, așa că nu e nicio problemă să mergi cu o mașină obișnuită. Desigur, o mașină de teren sau un tractor ar face față mult mai bine situației. Daniel se oferise în prima fază să mergem cu tractorul familiei lui, dar am preferat varianta cu mașina proprie.
Peisajul este frumos, așa cum sunt mai toate peisajele sălăjene. Este suficient uneori să ieși din oraș sau din localități pentru a avea parte de peisaje spectaculoase. Natura a fost foarte darnică cu Sălajul, aici peisajele rurale sunt de vis, iar cei care iubesc drumețiile știu asta.
După vreo doi kilometri ajungem într-un loc unde putem lăsa mașina în siguranță. Îmi iau tot ce-mi trebuie, rucsacul cu aparatura foto și trepiedul, și pornim la drum. Ca și până aici, traversăm de câteva ori valea. Pe unde putem mergem pe cărare, dar sunt și locuri unde pur și simplu trebuie să traversăm călcând cu grijă pe bolovani. Inevitabil ne udăm la picioare, însă nici că nu ne pasă.
Înaintăm prin ceea ce pare a fi o poiană ce se îngustează în depărtare. De o parte și de alta, la distanțe apreciabile, ne însoțește pădurea. Iar pășunea e presărată de tufe de păducel în floare. O priveliște ce-ți dă instantaneu o stare de bine. La un moment dat văd niște mese de beton, ca și cele din piață, și doi pari legați cu o sfoară ce par a reprezenta un fileu de volei. Daniel mă lămurește: e locul preferat de tinerii din sat de 1 mai, a trecut doar o săptămână de atunci. Iar mesele de beton le-a adus el și prietenii săi din sat, cu tractorul, tocmai pentru a fi folosite de cei ce vin aici la picnic. Pe una dintre mese, cineva a uitat jucăriile copiilor...
Ceva mai încolo, pe un copac e un fel de indicator: o săgeată spre dreapta și textul ”spre cascade”. O coală A4 de hârtie listată la imprimantă și pusă într-o folie de plastic. Tot ei, tinerii din sat au montat ”indicatorul” pentru a-i ajuta pe turiștii ce se aventurează până aici să găsească cascadele.
Mai înaintăm prin pășune, mă surprinde lipsa animalelor. Daniel îmi spune că ciurda satului e acum undeva în pădure, iar locul e destul de sigur în sensul că nu sunt pericole legate de câinii ce însoțesc de regulă turmele de ori sau ciurda de vaci. E bine de știut, mai nou e dificil să te aventurezi de unul singul pe dealuri, numărul mare de turme de oi și mulțimea de câini pot crea serioase probleme. Dar nu și aici. De altfel, nu ne-am intersectat cu ciurda de vite nici la dus, nici la întors.
Ajungem curând la un alt ”indicator” orientat tot spre dreapta. Intrăm în pădure și o cărare ne duce prin desișul acesteia. E frumoasă pădurea, întotdeauna mi-a plăcut să o străbat, dar parcă acesta are ceva aparte. E multă umezeală, poate și de la ploaia căzută în ziua anterioară, poate și de la pârâul ce curge la vale. Ne intersectăm de câteva ori cu salamandre. Sunt frumoase, unele se mișcă repede de abia poți să le fotografiezi, altele sunt ceva mai leneșe. Se pare că le place această zonă umedă și umbrită de desișul pădurii. Văd și un marcaj turistic, punct albastru pe fond alb. E clar, zona a fost cândva inclusă într-un circuit turistic, nu-mi dau seama dacă e vorba despre traseul de creastă spre Vârful Osoiu sau despre alt traseu. Cert este că am văzut marcajul doar pe tulpina unui fag, pe care cineva, cândva, a scrijelit o cruce ce cu timpul s-a mărit odată cu trecerea anilor.
O porțiune a potecii e străjuită spre dreapta de o balustradă rustică realizată din crengi de fag. A fost făcută în acestă primăvară de tinerii din Treznea, care au venit aici să curețe și să amenajeze traseul spre cascade. Jos, pe cursul văii, văd o mică cădere de apă, mai să-i zic cascadă. Însă Daniel mă lămurește că acesta nu contează, nu se numără în șirul celor 7-8 căderi de apă. Și trebuie să-i dau dreptate. Mai ales când, după nici o sută de metri rămân mut de uimire. În față, două pâraie se unesc, venind unul dinspre stânga și altul dinspre dreapta. Și amândoua se termină în amonte cu două superbe cascade.
Alegem să explorăm mai întâi cascada din stânga. În față, un perete drept de rocă, pe care se prelinge ca un văl apa despărțită în zeci de firișoare ce umezesc mușchii prinși de stâncă. Debitul nu este mare, însă cascada (cum să-i spui altfel?) e spectaculoasă. Cu atât mai mult cu cât, când toate firele de apă se adună ca într-un mănunchi și formează pârâul lat de aproape un metru. Acesta dă de un alt prag, mai scund, de pe care cade cu zgomot.
Fac, ca de obicei, zeci de poze. Însă îmi vine ideea să filmez, să realizăm un mic material video. Nu e o filmare de profesionist, însă surprinde momentul și asta contează. Fără un scenariu prestabilit, împreună cu Daniel spunem câte ceva despre aventura aceasta.
Ne îndreptăm spre celaltă cascadă, aflată la doar câțiva zeci de metri mai încolo. O altă cădere de apă, de la aproximativ 15 metri. Cascada de aici are însă o particularitate. Sub perdeaua de apă ce cade de la înălțime și se sparge cu zgomot de un bolovan plin de mușchi, se văd în peretele de gresie câteva scobituri, ca niște peșteri. Nu rezistăm tentației și urcăm până acolo. Daniel și prietenii săi au amenajet și aici un fel de potecă, înfingând pe alocuri cuie mari de metal de care te poți ajuta ca să te cațeri. De aceste cuie atârnă niște frânghii, însă unele nu sunt foarte rezistente, așa că trebuie să tragi de ele să vezi dacă rezistă. Chiar și așa, cu mijloace simple, încercarea de amenajare a zonei e lăudabilă, mai ales dacă vine din partea unor tineri.
Reușim, ajutându-ne unul pe altul, să urcăm până în buza peșterii. Intrarea e strâmtă, și nici nu cred că-ți permită să înaintezi mai mult de câțiva metri. Din peșteră se prelinge un firicel de apă. Însă ceea ce contează e faptul că te afli în spatele perdelei de apă ce cade de sus. E frumos, sunetul apei îți dă o stare de bine. Cred că aș putea sta aici ceasuri întregi ascultând sunetul Naturii. Fac și aici o mulțime de poze, apoi, cu grijă, coborâm. De jos, cascada pare a fi și mai spectaculoasă. E uimitor ce a făcut aici Natura și pot doar să-mi imaginez cum arată peretele de apă iarna. Daniel știe, în acestă iarnă, sau mai bine zis în această primăvară geroasă, a fost aici cu prietenii săi să dea jos țurțurii de gheață. Au făcut-o cu gândul să-i protejeze pe turiștii care s-ar fi putut aventura până aici.
Filmăm și aici un cadru în care-l las pe Daniel să povestească despre peșteră și despre cum arată căderea de apă iarna. Apoi, o luăm spre sat. Pe drum, dăm de o mulțime de melci, ieșiți la plimbare pe cărare. E clar, zona este frumoasă, are mare potențial turistic. Și, nu am văzut decât două dintre cascade. Rămâne ca data viitoare să le vedem și pe celelalte. Ieșim din pădure în poiana plină de păducel înflorit. Soarele arde de-a binelea așa că o luăm vioi spre locul unde am lăsat mașina. ne-au trebuit 45 de minute d emers pe jos de la cascade până la mașină. După ce ne odihnim puțin, o luăm spre sat traversând iarăși de câteva ori Valea Treznea. La un moment dat, aproape de primele case, ne oprim să admirăm niște vrăbii ce nu au altceva mai bun de făcut decât să se scalde în vale.
În centrul satului îmi iau rămas bun de la Daniel și pornesc spre Zalău. A fost, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase hoinăreli din această primăvară. Și, pentru asta, trebuie si mulțumesc lui Daniel Romitan!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu