Hoinar prin Sălaj: Guruslău, Dioșod și Bocșița

Proiectul Hoinar prin Sălaj, prin care mi-am propus să cartografiez din punct de vedere fotografic toate localitățile județului Sălaj, merge încet dar sigur înainte. Spun încet pentru că e un proiect de weekend, de vacanțe sau de timp liber; și sigur pentru că există suficiente resurse care mă ajută și mă îndeamnă să continui. De regulă îmi place să hoinăresc de unul singur sau cu partenerii mei fotografi, asta pentru că așa am libertatea de mișcare. Dar trebuie să recunosc că uneori, am nevoie de ajutor iar dacă acesta vine de la un ghid local este cu atât mai bine. Așa că, am acceptat cu bucurie propunerea venită din partea doamnei Marincaș Piroska de la Centrul de Informare și Marketing Turistic Guruslău de a face o vizită ghidată în zonă. Iată așadar, impresiile în urma vizitei onor obiective turistice din localitățile Guruslău, Dioșod și Bocșița.

Guruslău
Ne-am înțeles să ajung la Guruslău la ora 8.30, ca să avem timpul necesar pentru a hoinări prin satele comunei Hereclean. Cum pe drum am dat de un lan de floarea soarelui, nu m-am putut abține să nu intru în el pentru câteva cadre. Asta m-a costat, așa că am ajuns la centru abia la ora 9. Centrul de Informare și Marketing Turistic din Guruslău, la fel ca celelalte centre de acest fel din județ, au fost create (prin fonduri europene) pentru a deservi din punct de vedere turistic comunitatea de care aparține. Cel din Guruslău, deși înființat abia în 2016 are deja un ”palmares” bogat în materie de promovare turistică. Dacă anul trecut au participat la evenimentul de la Zalău dedicat Zilei Internaționale a Turismului sau la schimbul de experiență cu localitatea Tázlár din Ungaria, anul acesta au bifate câteva activități importante: zilele localității Badon (prima ediție, aprilie 2017), școala de vară (limba engleză) prin care 60 de copii au învățat și s-au recreat la școala din Guruslău. Vor urma zilele Dioșodului (a X-a ediție, august 2017), zilele Herecleanului (a II-a ediție, septembrie 2017) și din nou Ziua Internațională a Turismului.

Mi-a plăcut mini-colecția etnografică expusă la centru. Sunt costume populare, unele autentice, altele completate cu piese mai noi, ce reprezintă portul popular specific localităților comunei. Sunt surprins să constat diferențe foarte mari chiar și între diferitele comunități maghiare. De exemplu la Panic portul femeiesc are obligatoriu și o vestă neagră, iar la Guruslău vesta lipsește. Așa cum este firesc, din colecție nu lipsește portul popular românesc din Badon sau Bocșița. 

După ce am savurat o cafea am pornit la drum însoțit de doamnele Marincaș Piroska și Sándor Éva . Prima oprire la Biserica Ortodoxă. Aici, am avut nevoie de ajutorul domnului Neagu, cel care locuiește chiar lângă biserică, pentru a ne deschide lăcașul de cult. Biserica de zid, datează conform unor surse (neverificate documentar) de la 1700. Pisania de la intrare spune că ”în cursul vremurilor, prin osteneala și jertfelnicia preoților și a credincioșilor, biserica a fost de mai multe ori renovată: între anii 1972-1991”. Pictura actuală, realizată în tehnica ”ulei și frescă” a fost realizată în anul 1991 de către pictorul Palade Virgil din Galați. Biserica surprinde prin faptul că pronaosul și naosul au aproximativ aceeași mărime. Afară, în curtea bisericii am văzut o răstignire veche, ce avea lemnul crucii bogat ornamentat cu simboluri biblice. Nu departe, un mic monument îi pomenește pe eroii români căzuți în cele două războaie mondiale.

Domnul Neagu a fost amabil și ne-a arătat casa lui, o casă veche ce are mai bine de 100 de ani. Prispa ce se întinde pe lungimea casei se termină ca la majoritatea caselor tradiționale, cu un geam ce dă spre biserică. Găsesc și câteva detalii de arhitectură cum sunt îmbinările stâlpilor sau o scoabă de fier ce ține coamele de țiglă. Plecăm cu promisiunea că vom reveni să vedem clopotele bisericii.

Cum sunt pasionat de case vechi, pasiune ce mi se trage de la turele foto din Iaz, Plopiș și Valcău, nu puteam rata să văd o casă veche pe care o ochisem încă de cum am intrat în sat. O casă cu prispă atât la capătul dinspre drum cât și de-a lungul acesteia. Frumoasă ca toate casele vechi, dar care nu va mai are mult „de trăit”. Părăsită de proprietari, va fi probabil curând demolată pentru a face față unei alte case, moderne. Nu te poți opune modernismului, nu le poți cere oamenilor să trăiască ca acum 100 de ani. Însă cred că o comunitate care se respectă ar putea salva cel puțin o casă pe care să o transforme în muzeu.

Mergem să vedem și Biserica Reformată. Preotul, domnul Sándor  András, este soțul doamnei Sándor Éva. Amabil, ne dă informațiile necesare despre biserică. Acesta datează, în actuala formă, din 1835. Interiorul este simplu, auster, specific bisericilor reformate. De sus de la amvon am o imagine bună asupra interiorului. Orga mică, este un dar din partea unei comunități din Elveția. Mi-a plăcut faptul că majoritatea cărților de cântări aflate prin băncile credincioșilor, erau protejate de o husă de pânză, pe care harnicele femei au brodat motive florale specifice culturii maghiare. Unele seamănă atât de bine cu motivele românești, încât realizezi că te afli într-o zonă de interferențe culturale.

Afară, în curtea bisericii, două monumente sub formă de stâlp de lemn ornamentat (în maghiară se numește kopjafa). Unul este dedicat eroilor maghiari care au luptat pe 3 august 1601 în celebra bătălie dintre Mihai Viteazul și Giorgio Basta pe de o parte și Sigismund Báthory pe de altă parte. Fără a intra într-un subiect sensibil pentru comunitățile română și maghiară, trebuie spus că fiecare comunitate consideră că cei care au luptat și s-au jertfit de o parte sau de alta sunt eroi. Iar eroii nu au naționalitate! Pe unul din stâlpi, un text în limba maghiară amintește că aici, în zonă, s-a dat una dintre bătăliile importante ale Evului Mediu. Stâlpul a fost ridicat de Futó István împreună cu familia sa și a fost realizat de artistul Santha Barnabas în anul 2012. Celălalt stâlp are în vârf o acvilă cu aripile desfăcute, ce ține în gheare o baionetă veritabilă dintr-unul din războaiele mondiale care și-au lăsat amprenta și aici. Între ele, realizată din piatră, stema Ungariei. Unii ar putea ridica din sprâncene, dar dreptul de apartenență unei etnii la ”țara mamă” nu poate fi discutat...

De la biserică, echipa s-a întregit cu domnul Silagy Francisc - un localnic care ne va duce spre Csörgö Domb (Dealul Ciorgăului), acolo unde se mai păstrează câteva pivnițe săpate în stânca moale a dealului. Și Guruslăul, la fel ca și mai toate satele de pe versații din dreapta ai Văii Zalăului era renumit pentru cultura viței de vie. Conform spuselor domnului Francisc, nu exista localnic în Guruslău care să nu aibă vie pe deal. Și cum produsul finit, vinul, trebuia păstrat în cele mai bune condiții pentru a rezista până la sărbătorile pascale sau până vara, localnicii s-au apucat să sape în deal pemnițe - pivnițe. A venit Revoluția, tinerii au început să plece pe la orașe sau în Ungaria, populația a îmbătrânit, astfel că treptat, treptat, viile și pemnițele  au fost uitate sau abandonate. Acum poți să-i numeri pe degete pe aceia care mai au vie. Iar  pemnițele nu-și mai au rostul, există și alte metode de a păstra vinul. 

O luăm la pas pe drumul ce separă cele dăuă părți ale cimitirului. Văd pietre funerare interesante, ar fi de explorat dar poate cu altă ocazie. Acum urcăm pe drum și ajungem la o poiană chiar înainte de a intra în pădure. Doamna Marincaș mă lămurește că aici era izvoare cu apă care nu secau nici în cele mai fierbinți veri; copiii erau trimiși să stea la rând să ia apă de la ciorgău - un fel de jgheab pe care curgea apa.De aici și denumirea dată dealului. Acum, izvorul e secat, apa se cumpără de la ABC, asta dacă fântâna din curte seacă. Drumul altădată practicabil este năpădit de buruieni, iar ploaia căzută în acestă dimineață îl face și mai dificil de parcurs. Ne bucurăm însă de aerul curat, de liniștea specifică pădurii, de câte un fluture sau libelulă cu aripi străvezii ce poposește preț de câteva clipe pe câte o frunză. Curând ajungem în zona în care domnul Francisc știe că se află pemnița parohiei. Dă la o parte câteva crengi, ne face loc să trecem și ne trezim cu o gaură ce se cască în deal. Intrăm cu sfială, cu oarece teamă să nu dăm peste cineva. Domnul Francisc râde și ne îndeamnă să intrăm. Înăuntru beznă completă, caut să montez blițul la aparatul de fotografiat, nu că aș face nuștiu ce poze dar măcar să se justifice că am cărat rucsacul până aici. Ne obișnuim treptat cu lumina slabă din interior și acum realizăm că avem de a face cu cea mai mare pemniță din Guruslău. Are 20 de metri adâncime, este lată de 5-6 metri și înaltă de 2. Pereții sunt scrijeliți, se putea ca cei care au fost pe aici să nu-și lase amprenta? Printre litere și cifre distingem și câțiva ani: 1948 - asta e imediat după colectivizare, apoi ceva mai încolo 2012 - acum câțiva ani. Ne luăm la întrecere care găsește cel mai vechi an înscris...Doamna Sándor câștigă, a văzut o inscripție cu anul 1904! Deducem că pivnița este mult mai veche. Acasă, după ce descarc pozele observ pe unul dintre pereți anul 1889!!

Mergem mai departe, domnul Francisc ne mai arată câteva pivnițe. Au lacăt pe uși, sub o streașină atârnă o cană de tablă; sau la altă pivniță gaura cheii e înconjurată din tablă sub formă de inimă...Detalii pe care le observ și le imortalizez. cei trei discută între ei în limba maghiară. Firesc, se exprimă mult mai bine în limba maternă. După ce s-au decis, doamna Marincaș îmi spune în românește că o să urcăm să vedem gaura tătarilor. Sună incitant așa că efortul de a lua pieptiș coasta dealului pare suportabil. Mai ales că pe parcurs ne oprim fie să vedem raza de lumină ce pare că se coboară spre domnul Francisc, fie câte o pânză de păianjen. Ajungem gâfâind și cu apa șiroind pe față, sus pe coama dealului. vedem cum se cască o groapă destul de lată. Nu e adâncă, e colmatată cu pământ și frunze. Domnul Francisc ne asigură că din groapă este un tunel, pe care în copilărie l-a parcurs în patru labe pe o anumită distanță. Sunt legende din bătrâni care spun că tunelul ar duce până sub biserica reformată din Hodod și că aici se adăposteau localnicii din fața tătarilor. Dacă este așa sau nu, doar istoricii sau arheologii pot spune...

Mai vedem o pivniță de care se leagă destinul tragic al unei familii. Bărbatul, vrând să sape și el o pivniță ca mai toți consătenii, a lăsat tributul de sânge dealului. Tavanul s-a surpat peste el rupându-i coloana vertebrală. Sărmanul om s-a stins la spital...Pivnița a rămas exact în acea stare, nimeni n-a mai făcut nimic.

Am coborât spre sat, prin pădurea de molid de deasupra cimitirului reformat. A fost o aventură, noroc cu ghidul nostru care știa fiecare potecă. Poteci pe care tu călător aventurat de unul singur prin aceste locuri nu le-ai fi descoperit niciodată din cauza vegetației abundente crescută în ultimii 10-15 ani. În fine, ajungem în sat trecând printr-o parte a cimitirului. Acum am ocazia să fotografiez o piatră funerară; are o floare cu șase petale care aduce foarte mult cu ”sămânța vieții” - ancestralul motiv solar omniprezent pe bisericile de lemn sălăjene.

Este deja amiază, ne luăm rămas bun de la domnul Francisc și la casa parohială doamna Sándor Éva ne servește cu un pahar de apă răcit cu cuburi de gheață făcute din socată. O delicatesă...

Dioșod
Ne luăm rămas bun și de la doamna Sándor Éva și pornim spre Dioșod. Drumul de coastă spre Dioșod oferă panorame spectaculoase de o parte și de alta a acestuia. Spre stânga se vede de după coama dealului biserica reformată din Dioșod și mai în vale localitățile Coșeiu și Archid. În dreapta se vede Valea Zalăului, Guruslăul, Herecleanul și undeva departe culmile Meseșului și Zalăul. 

În Dioșod mergem la Biserica Reformată. Un fel de a spune ”mergem”, de fapt bâjbâim. N-am văzut niciodată un sat atât de îmbârligat ca și Dioșodul. Ulițele, deși asfaltate duc în toate direcțiile. Desigur, localnicii se descurcă, dar orice intrus are de furcă dacă vrea să ajungă undeva. Noroc că Biserica Reformată se profilează pe un deal, așa că este vizibilă de oriunde din sat. 

Biserica este impunătoare, cu turnul clopotniță ridicându-se la peste 30 de metri. În actuala formă, biserica datează de la 1873, fiind ridicată pe locul în care a funcționat o altă biserică medievală, la origini catolică apoi reformată, biserică ce a fost demolată în 1869. Preotul Kádár Tamas, foarte amabil, ne deschide biserica. Sala este încăpătoare, cu tavanul fiind foarte înalt. Îmi place structura de lemn ce se ridică în spatele amvonului până sus la orgă. Nu știu cum se numește, dar seamănă cu iconostasul unei biserici ortodoxe, cu observația că nu are rolul de a despărți altarul de restul bisericii. Aici, are mai degrabă un rol decorativ. Oricum, este interesantă poziționarea amvonului, sub loja în care se află orga. Preotul glumește spunându-ne că acolo merg enoriașii care întârzie la biserică, așa nu pot fi văzuți de el, aflat la amvon. 

Urcăm și la lojă să vedem orga. Prima dată vedem instalația - o structură de lemn care adăpostește ”foalele” care suflă aerul în tuburile de orgă. Trebuia să fie aici clopotarul sau altcineva, care pe durata slujbei avea sarcina să umfle foalele. Acum aerul este pompat printr-un motor electric. Nu mă dau dus de la orgă, aceasta impresionează prin dimensiunea ei. De aici de sus, văd și decorațiunile de fier forjat realizate pe grinda de metal cu rol de a strânge pereții laterali. Convenim împreună cu preotul să revin ca să văd clopotele, despre care aflu la o cafea pe terasa casei parohiale că sunt făcute în atelierul lui Andrásofszky din Cluj (cel mic) respectiv la Ghioroc (cel mare).

În curtea bisericii sunt, așa cum mă așteptam de altfel, câteva monumente. Primul este o piatră funerară pe care se află numele Szabo Pál - preot reformat ce a luptat la Revoluția de la 1848 în armata generalului Bem. 

Al doilea monument, sub forma unui stâlp funerar kopjafai  are o poveste interesantă. A fost adus de către un grup de enoriași dintr-o localitate de lângă Dej. ceștia participaseră la un eveniment religios și la plecare, au văzut în curtea bisericii un stâlp funerar lăsat de izbeliște, pe care au putut citi numele satului lor Diosad (Dioșod). Uimiți, au luat pur și simplu lemnul cu ei și odată ajunși acasă, l-au rugat pe preotul lor să accepte să pună stâlpul în curtea bisericii la loc de cinste. Pe lemn se vede numele János, anii 1903-1969 și localitățile în care a slujit ca preot reformat (Dioșood și Hunedoara). În partea de jos, se vede clar ”sămânța vieții”. 

Un alt monument, tot un kopjafa este dedicat poetului maghiar Ady Endre. Se pare că străbunicii lui erau din Dioșod, așa că pentru localnici este un sentiment de mândrie.

De la Biserica reformată mergem să vedem o casă veche, ce este folosită cu ocazia zilelor comunei. Acum este închiriată la un localnic, care amabil, ne lasă să vedem casa. Casa are o prispă mare pe întreaga lungime, iar interiorul este compartimentat clasic, în trei camere. În cea din mijloc stă acum bătrânul, cea din dreapta dinspre drum adăpostește o parte din obiectele expoziției etnografice (perne, diferite obiecte de uz gospodăresc), iar cea din stânga este nelocuită din cauza că bolta beciului de sub casă a cedat. De altfel, întregul perete exterior este sprijinit cu proptele de lemn. Se pare că dacă nu se va interveni, casa se va prăbuși în curând. 

În drum spre Bocșița, pe ulițele întortocheate, mai vedem câteva case vechi la care fotografiez decorațiunile exterioare. 

Bocșița
Localitate românească, cu o populație ce nu trece de câteva zeci de familii îmbătrânite, Bocșița este situată în nord-estul comunei. Practic, dacă treci dealul spre vest ajungi pe Valea Sălajului în Doba sau Verveghiu. Nu avem șansa să vizităm pălincia familiei Aciu, un renumit brand sălăjean. Așa că ne mărginim în a vedea biserica veche de lemn.

Aceasta se află în spatele bisericii de zid, pe care de asemenea nu o putem vizita pentru că preotul nu este în localitate. Trecem printr-o livadă de pruni, cu iarba necosită și cu greu dăm de biserică. E atâta vegetație în jur, atâtea buruieni și pruni necurățați încât mica biserică de lemn se distinge cu greutate.

Demult nu m-am întristat atât văzând cum arată o biserică de lemn. Sunt multe biserici de lemn în Sălaj, unele arată jalnic fiind uitate de comunitățile de care aparțin, altele victime ale neînțelegerii dintre confesiunile creștine. Cele mai multe sunt revendicate de greco-catolici, oarecum este firesc; din punct de vedere istoric așa este, au aparținut de cultul greco-catolic până la trecerea acestuia în ilegalitate după 1948. În unele situații, bisericile au fost câștigate în instanță, alteori deși n-au fost retrocedate comunitățile de care aparțin au găsit înțelepciunea necesară pentru a nu periclita monumentele istorice în cauză. Dar aici, la Bocșița, din câte am înțeles, neînțelegerile dintre preoții ortodox și greco-catolic fac ca biserica să nu beneficieze de fonduri pentru reabilitare. Păcat, biserica este într-o stare deplorabilă, năpădită de buruieni. Iar acoperișul din fâșii de carton asfaltat prinse cu șipci de lemn este expresia cea mai elocventă a stării deplorabile în care se află biserica.

Cu greu ne facem loc să vedem biserica mai de aproape. prin bălăriile crescute în jurul ei, vedem și o șopârlă care fuge speriată de pașii noștri. Dăm o raită bisericii, admirăm îmbinarea în ”coadă de rândunică” și ușa pictată de pe fațada nordică. Portalul ușii conține în partea de jos o ”floare a vieții”. Undeva pe o grindă găsim cioplit un an - 1847. Turnul scund, are ferestrele închise cu obloane de lemn, element arhitectonic ce dă bisericii o oarecare notă de eleganță.

Lângă biserică, îmi atrage atenția o răstignire de lemn. Se vede sus, pe tablă marcat anul: 1977. Îmi fac loc cu greu printre buruienile până în brâu, vreau să văd de aproape lemnul crucii. M-a atras prin elementele florale desenate pe el. Este oarecum atipic, de regulă lemnul orizontal al crucii are încrustat pe el simboluri din evanghelii. Este frumoasă răstignirea, în ciuda faptului că pare uitată de lume.

Nu departe de biserică se află două morminte ale eroilor. le recunosc că au aceeași formă cu cele din cimitirul eroilor din Zalău. Presupun că sunt din cel de-al doilea război mondial, după casca de soldat de pe fiecare piatră. Nu arată nici aceste morminte foarte bine, sunt și ele năpădite de buruieni.

Revenim în sat, timpul este deja înaintat. Mergem totuși să vedem o casă veche, chiar peste drum de biserica de zid. O bătrânică simpatică este în curte, așa că-i cerem voie să-i fotografiem casa. Se bucură nespus de mult, e tare mândră de tufa de roșie care a crescut și mă roagă să-i fac poză și la ea. Se scuză că am prins-o așa, pe nepregătite, ne lasă să intrăm în casă. Același fel de casă tradițională cu două sau trei încăperi. Până să mă obișnuiesc cu semiîntunericul din prima cameră, dau de un domn mult mai tânăr ce stătea pe pat, rezemat de perne. Dau binețe și-mi cer încă o dată voie să fac o poză. Bătrâna, mama bărbatului, acceptă să stea și ea pe pat așa că-i prind pe amândoi.

Ne luăm rămas bun și pornim spre casă. Traversăm iarăși Dioșodul (de data asta nu ne rătăcim) și de pe deal fotografiem din nou satele comunei.

Monumentul de la Guruslău
O las pe doamna Marincaș în centrul Guruslăului și ne luăm rămas bun. îi mulțumesc pentru ghidajul făcut, recunosc, nu m-aș fi descurcat așa de bien iar în unele locuri nu aveam cum să ajung pentru că nu știam de ele.

Nu pot însă să plec din Guruslău fără să văd, chiar și în fugă, Monumentul ridicat în cinstea victorie lui Mihai Viteazul împotriva lui Sigismund Báthory. celebra bătălie s-a dat undeva în apropierea satului, pe data de 3 august 1601. Am mai scris despre monument într-un articol din 2012, ce poate fi citit aici. Atunci deplângeam starea în care a ajuns monumentul. Între timp, acesta a fost renovat și acum arată foarte bine. Cum nu-l văzusem de la renovare, am decis să-l vizitez acum. Revin așadar la drumul european E 81 și după aproape 500 de metri parcurși în direcția Sărmășag, un drum bine semnalizat face dreapta peste Valea Zalăului și duce până sus la esplanada unde se află monumentul.

Monumentul este opera sculptorului sălăjean Victor Gaga (1930-2003), inaugurat la 21 octombrie 1976, pe locul altui monument din 1928 care a fost ridicat aici în amintirea victoriei lui Mihai Viteazul, înlăturat în 1941 după ocuparea Transilvaniei de către trupele hortyste.  Actualul monument este din beton armat și travertin. Are o înălțime de 26 de metri, fiind format din trei lamele paralele, înalte de beton, simbolizând cele trei provincii românești. Pe două dintre lamele, cele laterale, dinspre sud și nord, se află sculptate stemele acestora: în ordine de sus în jos, stema Țării Românești, stema Moldovei și stema Transilvaniei. 

Nu am să insist asupra descrierii monumentului, am făcut-o detaliat în articolul de acum câțiva ani. Remarc însă starea impecabilă în care se află monumentul; așa ar trebui să arate toate monumentele sălajului, indiferent de care dintre etniile de aici a fost ridicat. Pentru că un monument spune, dincolo de valoarea lui artistică, o poveste, o fărâmă de istorie.

Înainte să plec spre Zalău, admir încă o dată panorama supra Văii Zalăului. O vale pe care mi-am propus să o explorez în acest an. Astfel, proiectul Hoinar prin Sălaj capătă o oarecare cadență, are un obiectiv pe termen scurt. Am început cu localitățile comunei Hereclean și voi continua cu cele din Coșeiu, Bocșa, Șamșud și Chieșd.