Despre păstrarea tradițiilor: interviu cu doamna Tóth Ildikó

Am cunoscut-o pe doamna Tóth Ildikó  în urmă cu câțiva ani, în 2013, când a comentat în limba maghiară o postare de a mea despre Zalău. I-am răspuns în limba română, asta pentru că, din păcate nu cunosc limba maghiară. Nu mică mi-a fost mirarea când, a răspuns de data aceasta în limba română. Și mi-a mărturisit că nu a mai scris românește de foarte mulți ani, de când a emigrat în Suedia. Ce mică e lumea! Și ce faini sunt ardelenii! Nu s-a cramponat deloc de faptul că vorbim limbi materne diferite, a făcut eforturi să-și reamintească cuvintele pentru a-mi vorbi în limba mea! Un gest plin de respect și de nostalgie după locurile copilăriei. Căci, așa cum aveam să descopăr în urma multor schimburi de mesaje, doamna Tóth Ildikó a avut tangență și cu Zalăul.

Acum după ce au trecut Sărbătorile Pascale - căci mulți transilvăneni țin ambele sărbători, și Paștele catolic dar și Paștele Ortodox, din respect față de cei cu care trăiesc alături - am rugat-o pe doamna Tóth Ildikó să îmi răspundă la câteva întrebări. Asta după ce am văzut într-o postare a dânsei un coș cu ouă roșii, vopsite tradițional, exact ca în Ardeal. Diferența era dată doar de locație, ouăle roșii erau fotografiate în Sölvesborg, în Suedia.

Mirel Matyas: Stimată doamnă Ildikó Tóth, sunteți originară din România, din Transilvania, însă sunteți stabilită în Suedia. Ne puteți spune ceva despre acest ”drum” pe care l-ați parcurs?

Tóth Ildikó: Transilvania este patria părinților mei. Am și origini sălăjene prin bunicii din partea tatălui meu. Mă mândresc cu asta, pe vremuri patriotismul local era apreciat și renumit. O poveste minuțioasă despre viața mea  ar fi prea mult pentru cititorii blogului dumneavoastră. M-am născut și am  trăit în Kolozsvár, Cluj. În anul 1987 am cerut, și am primit pașaport pentru Norvegia. Nu am ajuns acolo, m-am stabilit în Suedia.

Mirel Matyas: Sunteți cunoscută publicului de limbă maghiară din Transilvania, printr-o serie de cărți memorialistice. Povestiți-ne puțin despre ele.

Tóth Ildikó: Mulțumesc pentru apreciere, dar cred că este puțin exagerată afirmația că aș fi cunoscută de un „public”. Cărțile mele au apărut pe cheltuiala mea, nu am avut relații cu editorii din țară. Însă, pe internet se pot citi, în limba maghiară, pe site-ul Bibliotecii Naționale Ungare  „Széchényi”

Mirel Matyas: Ați avut o oarecare tangență cu Sălajul, cu Zalăul. Ce vă amințiți despre acele vremuri?

Tóth Ildikó: Când m-am născut, străbunicii și rudele lor trăiau deja în Zalău. Cu mult înainte au avut moșii în satele Csög (localitatea Cig lângă Tășnad), Ákos (Acâș în județul Satu-Mare) etc. Cea mai veche amintire despre Zalău și despre  străbunicul meu este o toamnă, la culesul viei. Fiindca m-am rătăcit în vie, și plângeam, străbunicul m-a ridicat, și m-a așezat pe genunchii lui. Avea o mustață foarte mare și bogată. Așa de tare m-am mirat, că și acum îmi aduc aminte de impresia aceea ciudată. De multe ori am petrecut vacanța în Zalău. Îmi aduc aminte și de tabăra pentru băieți, a cărei director adjunct era tata. Cei din tabără erau copiii refugiaților greci, dintr-o școală din București. Pentru închiderea festivă a taberei au pregătit piesa lui Caragiale: Domnul Goe. Eu jucam mama domnului Goe. Era primul și ultimul meu debut pe scenă  în limba română. Am mai jucat pe scena din Zalău, cu trupa de teatru a liceului meu „Brassai” din Cluj, cu piesa „Năpasta” tot de Caragiale. De mai multe ori îmi petreceam vacanța împreună cu fratele meu, la o verișoară a tatălui, Vass Gizella. A fost secretara Colegiului Reformat ”Wesselényi”. Și prima mea dragoste este legată de orășelul acesta frumos.

Stăbunicul doamnei Tóth, bagosi Fodor Ferencz și mustața lui legendară

Doamna Tóth Ildikó, cu șal alb, alături de colegii de trupă de teatru, pe esplanada din fața Catedralei Ortodoxe

Mirel Matyas: Cum vi se par cele doua lumi: ”lumea veche”, a Transilvaniei pe care ați lăsat-o în urmă și ”lumea nouă” a Suediei?

Tóth Ildikó: Poate vă mirați, dar schimbarea nu a fost așa de dramatică pentru mine. Eu sunt de  religie reformată, care nu se deosebește mult de religia lutherană, care până prin anii 2000 a fost religia oficială a Statului Suedez. Sărbătorile le avem în același timp. Locuiesc într-un orașel micuț și liniștit, e adevărat că se află pe malul Mării Baltice, dar de aici începe cea mai mare pădure de fagi a Suediei. Sunt la o distanță de 10 minute de plimbare de ea. Cu un mic efort și puțin mai multă imaginație, sufletește ajung repede în pădurea de fagi, care înconjura Clujul, sau pe delurile Meseșului. În orașele mai mici din sudul Suediei mai sunt încă târguri cum au fost, și sper că mai sunt, pe ”meleagurile noastre”. Limba suedeză a fost ușor de învățat, pentru mine, crescută și învățată cu două limbi. Termenii gramaticali sunt exact aceeași ca și în limba română. După părerea mea, lumea aceea „veche” e cu mult mai bogată cultural, cu mult mai multe evenimente culturale, decat lumea asta frumoasă „nouă”. Ceea ce îi miră pe mulți, bogăția magazinelor de aici, pe mine  nu prea mă interesează.

Curtea actualului Colegiu Național ”Silvania” Zalău în anul 1981

Mirel Matyas:  Sunteți activă și în comunitatea din Suedia. În ce constă activitatea dumneavoastră?

Tóth Ildikó: Încetul cu încetul pot să spun, că ar fi  mai corect, dacă am vorbi la timpul trecut despre toate activitățiile mele. Deocamdata fac ce pot, dar azi-mâine împlinesc 79 de ani, așa că a sosit timpul de a-i lăsa pe cei mai tineri. 

Sunt președinta comunității ökumenice ungare din orașul unde locuiesc, și din jurul acestuia. În Suedia există 14 asemenea comunități, a căror presedinți  formează grupul care conduce colectivitatea. Eu sunt și secretara acestui grup, deși am cerut voie, să mă retrag. Sunt de asemenea secretara Asociației „Custos”, o asociație pentru susținerea limbii maghiare. Noi căutăm posibilitatea de a aranja cursuri didactice pentru profesorii care predau limba maghaiară în Suedia. De 22 de ani organizăm tabere de limba maghiară pentru copii. Tabăra „Kékvirág” - „Floarea Albastră” (pentru copii de 5 – 17 ani) începe în prima vinere a lunii august și ține până sâmbăta următoare. Asociatia Ungară are o revistă tip magazin, care apare de patru ori pe an. Lucrez pentru acest ziar, rubricile mele sunt ”pagina copiilor”, ”limba maternă”, si ”povestiri”. În scrierile mele încerc să descriu, cum se poate trăi fără jucării cumpărate, încerc să le explic copiilor și adulților, bineînteles, ce mult înseamnă prietenia, timpul petrecut în familie. Că suntem mai câștigați, dacă de exemplu, ascultăm o amintire de-a bunicii, sau a oricui din familie, sau dacă citim o descriere, o  poveste, în loc de a ne juca pe telefon cu un necunoscut oarecare. Trebuie lămurit aspectul că toate aceste ocupații sunt făcute voluntar fără să fim plătiți de cineva. 

Mirel Matyas: Au trecut Sărbătorile Pascale, cea mai mare sărbătoare a creștinătății. Cum se sărbătoresc Paștele acolo?

Tóth Ildikó: Cum am prezentat mai înainte, sărbătorile nu se deosebesc mult de obiceiurile reformate. Tradiția folclorică este însă puțin diferită. Și aici se vopsesc ouă, asta e o tradiție dinainte de creștinism. Din anii 1930 ca simbol al Duminicii Floriilor se taie o nuia de salcie, ce apoi se pune în apă să înverzească. Pe nuiaua înverzită se leagă  panglici în culorile galben și albastru și multe- multe pene de păsări, vopsite galben, roșu, albastru. Se mai fac pui mici galbeni din vată. Un mănunchi de astfel de nuiele decorate se poate întâlni la ușa magazinelor sau a caselor. Înainte de anii 1800 exista obiceiul din Evul Mediu de a aprinde un rug mare de lemne, pentru a speria strigoii. Miercurea mare este considerată ziua strigoilor. Aceștia zboară în noaptea de joic către Blåkulla, Munții Albaștri. Copiii se costumau în strigoi, în vrăjitoare. Mai de mult desenau diferite figuri de pui, miel etc,, se duceau în oraș sau sat și băteau la ușile caselor. Când se deschidea ușa, cântau pentru gazda casei, care, îi răsplătea cu  dulciuri. De câțiva ani se practică un obicei nou. Copii bat la ușa și întreabă: ”Bus eller godis?” adică ”Răutate sau bomboane?” După cum îmi povestea o cunoștință, dacă nu primeau bomboane, aruncau cu ouă stricate sau cu hârtie igienică pe cel care deschidea ușa.

Un desen realizat de copii, în care ”cotoroanța”  zboară spre Muntele Albastru

Mirel Matyas: Am văzut ouă roșii, vopsite tradițional, ca în Ardeal. Cum e să păstrezi tradițiile?

Tóth Ildikó: Este greu. Depinde în ce familie ai fost crescut. Obiceiurile vechi nu mai sunt respectate, și acesta este un fenomen în întreaga lume. Doar dacă negustorii simt că se poate câștiga ceva, atunci se vând diferite produse simbolice, dar asta deja nu are nimic comun cu simțămintele sărbătorilor respective. Familia mea încearcă, să-i învețe pe copii, îi educăm în sensul acesta. Nepoții l-au însoțit pe soțul meu de voie bună la udat, le-a plăcut, iar la școală au povestit acest lucru și erau mândri de tradiția noastră unică.

Farfuria este din Méra, de lângă Cluj

Mirel Matyas: Cu experiența de viață pe care o aveți, ați trecut prin multe. Cum vi se pare actuala criză sanitară, dată de epidemia de coronavirus?

Tóth Ildikó: Aveți dreptate. Am trecut prin multe. Războiul mondial nu mi-l aduc bine aminte, eram mică. Îmi amintesc în schimb sărăcia ce a urmat. Ca mic copil am învățat, ce importantă mare are discipina, încrederea și ascultarea. Bineînțeles, dacă ceva mi-au interzis părintii, sau adulții, încercam, să-i conving să mă lase să fac cum vreau eu. Noroc că ei erau consecvenți și răbdători să-mi explice cu rațiune. Și eu, de fiecare dată m-am convins, fie că îmi place, fie că nu, am numai de câștigat dacă îi ascult. Noi ne puteam sprijini pe părinții noștri. Din păcate, mulți dintre părinții de azi cred că e spre binele copiilor dacă-i lasă să trăiască după capul lor. E lipsă de experiență, de simțul datoriei, a obligației morale. Copii trebuie să simtă ceea ce și generația celor în vârstă au învățat la rândul lor de la părinții lor. În copilăria mea am suferit de foarte multe ori de diverse epidemii. Ne-au vizitat una după alta. De exemplu difteria, din cauza ei au murit foarte mulți și în Zalău în primii ani după 1900. Apoi în anii 1918 gripa spaniolă. După război a apărut dizenteria, hepatita, pojarul, rujeola, scarlatina, varicela, și poliomelita. Fiecare boală era contagioasă. Nu aveam voie să-i vizitam sau să vorbim, să-i îmbrățișăm pe cei dragi, pe prieteni sau rude. Exact cum suntem sfătuiți acum. Părerea mea este că a sosit timpul de a învăța cele trei reguli: disciplină, încrederea si ascultare. De la bătrâni, până la copii. Multă, multă răbdare și dragoste, și totul se va termina cu bine.

Mirel Matyas: Aveți un mesaj de transmis generației actuale din Transilvania sau din lume?

Tóth Ildikó: Am zâmbit când am citit această întrebare.  Asemenea întrebări sunt adresate omenilor de stiință, actorilor cunoscuți, politicienilor mai destepți! Oare ce mesaj pot să transmit eu, o bunică simplă? În timpurile acestea, intimidați zilnic de veștile groaznice, dar întăriți de Sărbătorile Paștelui, vreau să transmit un gând bun, un gând vechi, notat cu mii de ani în urmă: să trăim așa, cum ne poruncește DECALOGUL, colecția perfectă de legi.  Dacă îl respectăm, nu vom avea conflicte cu oamenii sau cu legile. Dacă îl respectăm,  menținem sănătatea corpului și sufletului nostru. Ar fi bine, dacă oamenii ar citii Imnul Iubirii.  Să putem înțelege, cuvintele acestea simple ce ne dau atât de mult sprijin: Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate... 

Christos a Înviat!