Hoinar prin Sălaj: Vădurele

Vizita ghidată la Vădurele, localitate din comuna Năpradea, a fost pusă la cale încă de acum o lună, când, împreună cu domnul profesor Aurel Medve, Daniel Stejeran și Adrian Lungu am fost să vedem formațiunea geologică cunoscută sub numele ”Moșul și Baba”. Toți cei prezenți atunci la acea excursie memorabilă, ne-am promis că vom reveni în zonă. N-a fost să fie, programul încărcat al fiecăruia dintre noi, a făcut ca doar eu să pot merge pe teren. Mai să renunț și eu, când în ziua precedentă la Zalău a plouat toată ziua, mocănește. Însă, ca un bun organizator, profesorul Aurel Medve aranjase deja câteva vizite, așa că mi-a fost jenă să nu mă duc. Am fost inspirat să merg la Vădurele, într-o duminică de decembrie, am prins o zi frumoasă, iar cele văzute chiar merită povestite.

Pe drum, m-am mirat să nu văd nicio pasăre și niciun animal sălbatic pe câmp. Doar o căprioară, undeva în hotarul satului Brebi, dar până să-mi montez teleobiectivul dusă a fost. Au auzit doar câinii lătrând, undeva la casele din depărtare. Altădată pe stâlpii de curent vedeam pe o distanță de 50 km cel puțin 2-3 șorecari comuni. Acum, nimic. Someșul e mare, se vede după gunoaiele ce le duce la vale. Doamne, cât ne mai rabzi pe pământul acesta?

Ajuns în Traniș, îl iau pe domnul profesor și din centrul satului cotim dreapta spre Vădurele. La ieșire din Traniș, ghidul meu ține să-mi arate singura poartă autentic maramureșeană de pe teritoriul comunei Năpradea. S-ar putea să fie printre puținele din județul Sălaj, parcă la Bulgari am mai văzut una. Cea de aici e frumoasă, monumentală, decorată abundent cu motive specifice. Până și lanțurile mari de lemn și ”buzduganul” - un fel de ”nod” realizat din lemn, ca un joc de tip puzzle, sunt atârnate de partea de sus. 

Pe drum spre Vădurele ne întâlnim cu o ciurdă de vaci. Mă bucur să le văd, în tot mai puține sate sălăjene oamenii mai țin vite. Altădată, în unele sate, erau chiar și două ciurde, atât de multe vite erau...

Satul Vădurele, este atestat documentar de la 1543 când era cunoscut sub numele Debreezen. A mai avut, de-a lungul timpului denumiri ca și Kis-Debreczen (1548), Debreczel (1808), Kysdebreczen (1570), Kisdebreczen (1900), respectiv Vădurele (din 1930). Potrivit regretatului Gheorghe Chende Roman, toponimul s-a format din cuvântul slav debri  ce înseamnă ”loc acoperit de pădure de nestrăbătut”. [1] Actuala denumire - Vădurele - provine de la vad, loc de trecere. 

Și Petri Mór, în a sa monumentală Monografie a Comitatului Sălaj [2] merge pe aceeași variantă, proveniența slavă a toponimului. La 1720, populația satului era de 54 de suflete, toți români, în timp ce la 1750 numărul acestora crește la 120. În 1847 populația ajunge la 321 locuitori, toți români, de religie greco-catolică. La 1890, printre cei 272 de locuitori, 3 erau maghiari. Tot în acel an, numărul de case era 55. 

La nivelul județului Sălaj, satul Vădurele, ocupă un loc interesant, fiind poate singurul sat din județ ce nu a cunoscut colectivizarea. Nu se știe prin ce minune satul a scăpat de colectivizare, cert este că sătenii de aici, au reușit să-și mențină acest statut până la căderea comunismului, în 1989. Mai este ceva ce face ca acest sat să fie unic: aici se producea celebra ”horincă de mălai”. Deși nu avea calitățile pălincii de prune, horinca de mălai era ieftin de produs, chiar și în clandestinitate, așa cum s-a întâmplat aici. Poate că tocmai ei, horincii de mălai, i se datorează lăsarea satului în afara C.A.P.-urilor. 

Așa că nu e de mirare că prima vizită am făcut-o la o familie care a păstrat tradiția, ce locuiește chiar peste drum de noua biserică de zid. Cum era duminică dimineața și părintele paroh Moldovan, ce slujește și la Traniș, tocmai sosise la biserică, am ținut să-l salutăm și cu acordul dumnealui am fotografiat biserica. Deși nu are încă pictură, doar iconostasul fiind pictat, am admirat spiritul gospodăresc al comunității. Pentru prima dată, au împodobit un brad în biserică. Din pod am aruncat o privire de ansamblu și l-am admirat pe badea Drăgan Ioan (zis Bruju) cum trage clopotele prin care îi cheamă pe credincioși la biserică.

La familia Lucăcel am mai fost, acum vreo cinci-șase ani, cu ocazia celei de a doua ediții a Taberei de Fotografie ”Sălaj. Frumusețe, Tradiție, Poveste” și încă de atunci am remarcat că sunt o familie de gospodari. M-am bucurat să-l văd și pe fostul meu elev, Raul Lucăcel, actualmente student la Cluj-Napoca. Deși se pregăteau să meargă la biserică, membri familiei, formată din bunicii Ionică și Rodica Lucăcel, părinții Relu și Nina Lucăcel și copiii Antonia și Raul, ne-a primit cu bucurie și ne-au tratat cum numai sălăjenii o pot face. Repede, au pus o față de masă și au adus un castron cu moșocoarnă - un fel de ”cozonac” umplut cu brânză și cu groștior de ghiboliță - atât de bun că-ți lasă gura apă. Scopul vizitei noastre era de a afla, fie și pe fugă, informații legate de vreme în care mai peste tot în sat se făcea  horincă de mălai. Domnul profesor lucrează la monografia satului și orice informații sunt binevenite. Ne-am bucurat și de cele câteva fotografii vechi, împrumutate cu generozitate pentru a fi scanate. Nu am fost lăsați să plecăm cu mâna goală, deși n-am corindat deloc. 

În timp ce ne pregăteam să mergem să vedem biserica de lemn, principalul obiectiv turistic al satului, lumea continua să vină la biserică, la Sfânta Liturghie. Unul dintre săteni ce avea două prescuri sub braț s-a oprit să ne pozeze. O luăm pe ulița principală și curând ajungem la o intersecție. Într-o grădină văd o răstignire de lemn, ce datează din 1970. Hristos-ul de tablă abia se mai vede, are o mână ruptă, ce atârnă în mod hilar. Poate ar trebui să se intervină asupra acestor răstigniri.

Raul Lucăcel a venit cu noi la biserica de lemn. Urcăm drumul în pantă și admirăm, într-o livadă veche, câțiva pomi interesanți. Unul, falnic, are trunchiul răsucit, iar altul, e aproape orizontal, probabil cândva a fost retezat, dar cum nu a fost tăiat complet, a continuat să dea roade. E o alegorie faină la ideea că Viața rezistă în cele mai vitrege condiții. 

Biserica de lemn cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” este datată undeva în jurul anului 1708 când, conform unei inscripții, aceasta a fost podită. Pe o coamă de deal, biserica străjuiește de secole satul și până nu demult a fost în uzul micii comunități. Dar de când a fost construită biserica de zid din centrul satului, mica biserică de lemn a rămas în conservare. Este acoperită cu tablă, ceea ce-i știrbește cumva din farmecul de altădată, dar pe de altă parte acest fapt a protejat-o. Tradiția orală spune că vechimea bisericii ar fi de peste 400 de ani [3] dar fără o datare dendrocronologică această ipoteză nu poate fi confirmată.

Știți cum se intră într-o biserică de lemn? Cunoașteți sistemul de închidere a acesteia? Dacă nu, încerc să vi-l descriu. Lângă ușă e o gaură în peretele de lemn, prin care se strecoară ”cheia” care de fapt e un cui de lemn sau de metal, care în capăt are o ”articulație” ce permite formarea unui unghi de 90 de grade. Odată introdusă  ”cheia”, brațul vertical cade sub acțiunea gravitației între zimții drugului de lemn, astfel că prin răsucire spre stângă drugul se deplasează spre dreapta deschizând ușa. Știm asta de la alte biserici, așa că mi-a fost relativ ușor să o deschid și pe acesta. E drept, trebuie mai multe încercări pentru a nimeri între zimții drugului de lemn. 

Înainte de intra în biserică am admirat portalul, decorat cu două rânduri de ornamente: pe exterior, urmând conturul dreptunghiular al ancadramentului e motivul funiei și pe interior, e friza cu romburi așezate unul după celălalt. Interesant este faptul că pe porțiunea orizontală, deasupra ușii, romburile au evidențiate diagonala orizontală. De asemenea, este interesant modul de îmbinare a elementelor de lemn care formează cadrul circular al portalului de intrare. Pe grinda de sus este reliefată o cruce greacă. Întotdeauna mi-au plăcut portalurile bisericilor. Ușa, prin simbolistica ei, separă două lumi: cea exterioară, laică, profană și cea interioară, cultă, mistică. Așa că decorurile acestei uși de intrare au rolul apotropaic de apărare a spațiului sacru.

Pășim cu sfială în biserică și imediat remarc câteva chipuri de sfinți zugrăviți în pronaos. Ar trebui să fie friza cu fecioarele înțelepte. Ne încurcă câteva ștergare, îl rog pe Raul să le dea la o parte. Nu aveam să știm că în spatele lor se ascundeau de frig o grămadă de insecte: buburuze, muște și ploșnițe. Interesantă este simbioza dintre speciile diferite de insecte ...

La fel, sub o ștergură ce împodobea o icoană din naos, am dat de un liliac ce hiberna acolo. Pare a fi liliacul cu urechi lungi (Myothis bechsteinii). N-am vrut noi să-l deranjăm, dacă știam că e ascuns acolo nu am fi dat ștergura la o parte. De altfel, pe partea cealaltă a naosului nu am mai îndepărtat ștergurile. Se văd și așa, destul de bine, scenele biblice zugrăvite pe pereți și pe boltă. Așa cum mi-am dat seama, pe pereții naosului, pe două registre, sunt zugrăvite scene din ciclul patimilor Mântuitorului. Acestea încep de lângă iconostas, pe peretele sudic și se termină, tot lângă iconostas cu scena învierii, de pe peretele nordic. 

Surprinde însă scena de pe bolta naosului, acolo unde de regulă ar fi trebuit să fie reprezentarea Sfintei Treimi. O femeie ce ține în brațe un prunc înfășurat în scutece - ce pare a fi la prima vedere Fecioara Maria, mama lui Isus, este înfățișată având în spate un disc mare, roșu, iar la picioare un alt disc, mai mic, alb. Lângă femeie, ceva ce seamănă cu un balaur, din capul căruia se ramifică mai multe extensii. Nu mi-am dat seama ce reprezintă această scenă atipică, abia acasă am realizat că este vorba despre o ilustrare alegorică a unor versete din Apocalipsa Sfântului Ioan. În capitolul 12, versetele 1-5 este scris: ”Și s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveșmântată cu soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Și era însărcinată și striga, chinuindu-se ca să nască. Și alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești. Iar coada lui târa a treia parte din stele cerului și le-a aruncat pe pământ. Și balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când îl va naște. Și a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Și copilul ei fu răpit la Dumnezeu și la tronul Lui.” [4]

Scena este una care intrigă, care are o doză mare de mister. Doamna prof.univ. Cristina Bogdan, decanul facultății de Litere a Universității București și profesor de antropologie, s-a aplecat asupra acestei reprezentări iconografice și a reușit să descifreze mesajul. ”Practic zugravul nu a făcut decât să pună semnul egal între Fecioara din Apocalipsa (text încifrat și misterios) și Maica Domnului, realitate infinit mai apropiată de înțelegerea lui. Pentru un om simplu, Fecioara din Apocalipsă nu spunea nimic, dar Fecioara Maria însemna totul...”. Așa că nu e de mirare că zugravul, scris, cu litere chirilice, numele MARIA (MA - RIA) de o parte și de alta a chipului femeii. O privire mai atentă arată că avem toate elementele din versetele citate: balaurul mare și roșu cu șapte capete și zece coarne; femeia înveșmântată în soare -  discul mare, roșu, din spatele ei; luna de la picioarele femeii - zugrăvită în faza de Lună Plină; diadema de pe capul femeii ce are douăsprezece stele. iar faptul că în brațele femeii se află pruncul, dă o notă de optimism scenei, știut fiind că cel născut va învinge ”balaurului”. Binele va învinge Răul, Dumnezeu îl va birui pe Satana! E o întreagă cosmologie aici, avem și stelele (o treime din stelele de pe cer) reprezentate sub forma unui disc din care ies șase raze, zugrăvite între femeie și balaur. Interesantă scenă, ar mai fi poate multe de spus.

Raul trebuie să meargă să-și ducă sora la Năpradea, acolo unde elevii vor colinda la biserică, așa că rămân cu domnul profesor Medve să explorăm în continuare biserica din Vădurele. În timp ce domnul profesor răsfoiește câteva cărți de cult, eu fotografiez. Știu că acasă, vizionând în liniște zecile, sutele de fotografii realizate, voi găsi elemente inedite. Așa s-a și întâmplat de altfel. Nu apucăm să terminăm ce ne-am propus, clopotele pe care le aud, e semnul că trebuie să ne întoarcem în centru, să prindem momentul colindei copiilor. 

Odată ajuns la biserica de zid din centrul satului, urc direct în pod, de unde fac câteva poze. Asistăm la un interesant concert de colinde, îi admir pe copiii Școlii Gimnaziale ”Traian Crețu” din Năpradea, îmbrăcați în frumoase costume populare. Nu sunt echipat de duminică, de biserică, așa că nu cobor printre credincioșii din biserică, aici mă simt puțin mai confortabil.

Revenim la biserica de lemn, mai avem multe de văzut. De data acesta îl las pe domnul profesor să deschidă biserica, se descurcă de minune. Explorăm, cu respectul cuvenit, altarul. Aici avem să redescoperim inscripția de lângă proscomidiar. Deslușim, în grabă, numele Macovei. Să fie pictorul? Abia acasă aveam să aflu, ajutat de istoricul Bogdan Ilieș. Reușim să descifrăm câteva fragmente: ”Rus Macovei... [...] slugă [...] acest pomelnic pentru părinți”.  Pretutindeni, specialiștii care s-au aplecat asupra istoricului bisericilor de lemn, sunt de acord cu cu anul 1832 ca fiind cel în care s-a pictat biserica. [5]

Am mai fi zăbăvit în biserica de lemn, dar suntem anunțați că ne așteaptă familia Bancea, care locuiește chiar peste drum de biserică. Ne primesc cu drag și ne arată două spăcele și o ștergură, toate ornate cu flori. Pe mine mă atrage și peretarul cusut în chelin, ce reprezintă, în oglindă, două femei ce torc. Din vorbă în vorbă, soții Augustin și Rozalia Bancea ne arată și alte obiecte vechi, numai bune de fotografiat: două lădoaie - un fel de bănci lungi cu spătar, ce au și o zonă de depozitare; o ladă de zestre superb decorată; instalația de făcut horincă de mălai și alte cele. Văd undeva, în spatele acareturilor, pe o masă, uitate de lume, celebrele bibelouri sub formă de pește, dar și setul de pahare de lemn gravate cu diferite modele. Altădată erau obiecte de preț din casa oricărei familii care se respectă. 

Am observat aici, dar și prin alte curți sau grădini, că familiile și-au îngropat morții aproape de casă. Nu-mi dau seama dacă este vorba doar de gospodăriile din jurul bisericii de lemn, sau e așa peste tot. Aici, la familia Bancea, în spatele casei, e un mormânt dublu. O tragedie s-a abătut peste această familie care și-a pierdut copilul, în vârstă de 26 de ani, în anul 2001. Celălalt mormânt e pregătit pentru soții Bancea. Înduioșătoare scena în care doamna Bancea s-a lăsat pozată alături de un tablou cu fotografii de familie. Amintiri...

Mergem mai departe, pe ulițele noroioase ale satului, străjuite de copaci falnici. Ai impresia că ești într-o pădure. Aproape la fiecare gospodărie vezi câte un utilaj, un tractor, o remorcă. Satul s-a dezvoltat puternic după Revoluție, utilajele agricole de lemn fiind înlocuite cu cele moderne; animalele de tracțiune fiind înlocuite de caii putere. Admir câteva poți de șură. Remarc și aici ”o modă” a porților de șură: sunt multe decorate cu modele florale, realizate prin aplicarea formelor decupate din scândură, pete poarta propriu-zisă. De asemenea, motivul rombului este peste tot. Mai văd multe garduri din lipe de beton decorate cu motivul viței de vie. Îmi amintesc că și bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, confecționa pe sate astfel de garduri.

Ajungem la familia Drăgan, acolo unde doamna educatoare Drăgan Laura ne așteaptă cu masa de prânz. Înainte însă de a merge la masă, o casă veche, părăsită, situată la câțiva zeci de metri depărtare, ne face cu ochiul. De fapt sunt două case, una tradițională, cu prispă și având pereții de pământ bătut pe o structură de lemn, și alta cu pereți de cărămidă, decorată pe exterior cu forme geometrice. În casa mai modernă ce are pereții dinspre ocol prăbușiți, pătrundem cu sfială. Avem în fața ochilor o scenă apocaliptică. E ca și cum timpul ar fi încremenit în loc, toate sunt la locul lor, și patul și credențul cu poze în vitrină, și stălaja pentru vase, și pantofii. Până și icoana pe perete. Atâta doar că totul este prăbușit, tavanul nu mai e de mult, s-a prăbușit peste pat, iar în locul pereților se vede pădurea. Dezolant, a ca după bombardament. Singura diferență este că aici, nu a fost război. Dar se pare că nepăsarea e la fel de gravă... Pentru numele lui Dumnezeu, cum au putut oamenii aceștia, să lase așa, abandonată casa? Sau dacă proprietarii s-au stins de mult, cum de au lăsat casa de izbeliște urmașii acestora? Greu de explicat!

Revenim la familia Drăgan și vedem un colț ce încearcă să păstreze lucruri ce amintesc de satul de odinioară: o sobă de teracotă, câteva farfurii de lut, icoane vechi, șterguri țesute în război și decorate cu motive tradiționale specifice zonei; câteva unelte nelipsite dintr-o gospodărie - frecătoarea de mălai, mașina de măcinat nucă. Impresionează de asemenea cele câteva peretare cusute în chelin.

După ce vizităm micul ”muzeu” suntem așezați la masă. Incredibil cât de ospitalieri pot să fie oamenii de aici! Suntem serviți cu bucate alese: aperitive tradiționale din care nu lipsesc slănina și brânza de casă, dar și sarmale asortate cu cârnați. Ce mai, suntem serviți ca niște boieri. Ne bucurăm să-i salutăm și pe părinții doamnei educatoare, Drăgan Traian și Monica, dar și pe copiii Denis și Darian. Cel mic, Darian ne-a pozat cu steaua gata împodobită. Ca mai toți copiii de vârsta lui, abia așteaptă Crăciunul pentru a umbla cu steaua.

 

Aș mai fi stat la Vădurele, e atâta liniște în acest sat ce pare a fi uitat de lume. Dar trebuie să revin la Zalău, mă așteaptă alte treburi. Însă voi reveni, ne-am propus cu domnul profesor Medve să reluăm cercetarea la biserica de lemn și trebuie să ajungem și la Râpa Străminoasa. Sunt prea frumoase aceste locuri, să nu-ți dorești să revii. Mă despart cu greu de aceste locuri faine. În drum spre casă, chiar după podul de peste Someș de la Someș-Guruslău, un șorecar comun (Buteo buteo) s-a lăsat fotografiat. Așa, că să nu zic că nu am văzut nicio pasăre în această drumeție...

Surse bibliografice:

[1]  Roman, Gheorghe Chende, 2006, Dicționarul etimologic al localităților din județul Sălaj, Editura SILVANIA, Editura Caiete Silvane;

[2] Mor, Petri, 1900, Szilágy vármegye monographiája; (https://mek.oszk.hu/04700/04750/html/243.html);

[3] Medve, Aurel; Daróczi, Iosif; Coste, Gheorghe, 2011 - Obiective turistice naturale și antropice în nord-estul județului Sălaj, Editura Școala Noastră;

[4] Biblia sau Sfânta Scriptură, 1988, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București;

[5] Godea, Godea, Cristache Panait, Ioana, 1978 - Monumente istorice biserice;ti din eparhia Oradiei;