Petroglifele din Sălaj (2)

De când am aflat, în urmă cu câțiva ani, de existența pe teritoriul Sălajului a unor petroglife - urme ale unor populații preistorice, mi-am dorit să le văd. În plină pandemie, ghidat de Călin Pavăl - un neobosit promotor al frumuseților Sălajului - le-am văzut pe cele de la Cristolțel. De altfel, Călin Pavăl le-a descoperit, în sensul că el le-a adus în atenția specialiștilor Muzeului Județean. Încă de atunci, știam că undeva, pe Valea Someșului, mai există câteva locuri în care apar aceste scrijelituri. În literatura de specialitate - vezi ”Contribuții la cunoașterea artei rupestre în nord-vestul Transilvaniei. Descoperirile de la Ileanda (jud.Sălaj)” - autorii, Radu Pop și Călin Ghemiș nu divulgă locul exact, din motive ce țin de protecția unor astfel de situri extrem de fragile. Indică doar, generic, comuna Ileanda, pe teritoriul căreia se află aceste petroglife. Recunosc, am întrebat în stânga și în dreapta dar nimeni nu știe de ele. Asta până când, un prieten din Rădăuți, tot profesor de matematică, Vasile Bouaru - un veritabil ”globetrotter” al României, le-a descoperit. Și, de data acesta, ghidat de el, le-am găsit și eu.

Trebuie spus de la început că nu-mi propun cu materialul de față să promovez excesiv aceste locuri știute doar de specialiști și de pasionații de drumeții. Ele se află în afara ariei de protecție, așa că sunt extrem de vulnerabile în fața hoardelor de turiști de ocazie, care pentru un selfie, sunt în stare de orice. Problema punerii sub protecție a unor astfel de situri rămâne deschisă: sunt capabile organismele competente - mă refer aici atât la cele locale cât și la cele județene - să le asigure protecția și eventual să le înscrie în circuitul turistic? Mi-e teamă că nu. Și motivele ar fi prea multe pentru a le enumera aici. Așa că, nu voi da deloc detalii legate de locul în care se găsesc, voi folosi generic, formula folosită de specialiști: petroglifele de la Ileanda.

Până la urmă, nici nu sunt ușor de găsit. Îți trebuie mult timp și răbdare, să iei la rând pădurile din zonă. Plus că acele stânci și abriuri sunt și pe o parte și pe alta a culoarului someșan. Este adevărat, nici nu sunt situate în locuri inaccesibile, însă vegetația le ascunde privirii curioșilor. 

M-am decis să merg să le caut, după ce am ratat posibilitatea de a-l însoți pe profesorul Vasile Bouaru în scurta lui vizită în zonă. Dacă cineva din celălalt capăt al țării vine până în Sălaj să le vadă, atunci trebuie să le văd și eu. Deși vremea nu a fost cea mai potrivită - a plouat peste noapte, am avut șansa ca pe Valea Someșului să nu plouă. 

Am găsit, după indicațiile prietenului meu, peretele de stâncă. Se întinde, prin pădure, pe o distanță de aproximativ 1 km. Să nu vă închipuiți că odată găsite stâncile, te plimbi de-a lungul lor și admiri petroglifele. Nu, stâncile ce se ivesc sunt când mai jos, când mai sus, așa că efortul de a ”te plimba” de-a lungul lor este epuizant, mai ales pentru cineva care nu are antrenament. Și trebuie să fii foarte atent, stratul gros de frunze, umezeala de pe copaci, sunt tot atâtea pericole. 

Când am ajuns gâfâind la primele stânci, mi-am dat seama de două lucruri: că m-am îmbrăcat prea gros și că nu am fost inspirat când am ales cizmele de cauciuc în locul bocancilor. Însă mașina era prea departe de locul în care mă găseam, pentru a mă întoarce. Nu aveam decât să fiu foarte atent, pentru a nu mă accidenta. După o jumătate de oră, în care am cercetat pereții de stâncă înalți de 3-4 metri, deasupra cărora stăteau, într-un echilibru fragil, arbori impunători, am fost puțin dezamăgit. Credeam că ajung direct la locul cu petroglife, le fotografiez și mă minunez de ele și gata! Ei bine, n-a fost așa. Natura își dezvăluie secretele doar celor dornici să le afle. Și, atunci când o face își ia tribut. În cazul de față, tributul constă în efortul fizic al celui care se aventurează.

Am ales să caut petroglifele de la Ileanda în acest început de iarnă, știind că e nevoie ca vegetația, abundentă în timpul verii, să-și piardă frunzele. Dar e tot la fel de greu să-i faci față. Trebuie să te cațări pe pante abrupte ținându-te de lăstarii tineri - viitorii copaci de peste o jumătate de secol -, trebuie să treci de jungla dată de lăstărișul de la liziera pădurii. Noroc cu trilul stolului de pițigoi codați ce mă însoțeau, curioși de prezența mea acolo.

A mai trecut o jumătate de oră, am cercetat încă un perete de piatră fără să găsesc nimic. La un moment dat, ca să trec la următoarele stânci aveam de ales: fie cobor și apoi urc din nou la ele, fie risc și urc pe mica potecă făcută de animalele sălbatice până deasupra stâncilor și apoi încerc să cobor. Hăul ce se căsca în stânga mea, faptul că eram singur și în caz de nevoie nu era nimeni care să mă ajute, m-a determinat să aleg prima variantă. E ușor să gândești, mai greu a fost să pun în aplicare planul. Am sacrificat hainele, așa că m-am așezat pe o parte și m-am lăsat să alunec pe covorul de frunze umede. Știați că e mai greu la coborâre decât la urcare?

Cerbul cu stea în frunte

Bine am făcut că am coborât cu un nivel mai jos, pentru că aici, într-un mic abri am dat de primele petroglife. Vă dați seama că am zăbovit aproape o oră acolo! Mut de uimire, am admirat ”cerbul cu stea în frunte” - așa cum l-am denumit eu. O siluetă de cerb, într-o postură maiestuoasă, cu coarnele ramificate sub forma unui astru, era elementul central al scenei. Dedesubt se deslușea silueta unei căprioare. Incizia era realizată în piatră cu un obiect metalic, liniile erau trasate precis. Ce vechime o fi având, greu de spus. În jurul siluetei animalului, sunt urme ca de vârf de topor. Ceva mai încolo, pe un alt panou, disting o suliță, sau poate o săgeată și un fel de triunghi ce nu poate însemna în aceste context decât un alt vârf de săgeată. Sunt îndreptate înspre animale, pesemne scena, ce este posibil să fi fost mai amplă, era o scenă de vânătoare.

Panoul cu arme de vânătoare

Panoul cu cerb: ”cerbul cu stea în frunte”

Panoul cu cerb: căprioara

Acum realizez cât de fragile sunt aceste panouri incizate. Stratul de 2-3 cm de rocă dură, acoperă stratul moale, ușor erodabil. Faptul că scena e fragmentară denotă faptul că în timp, sub acțiunea concertată a factorilor de mediu - ploi, îngheț, dezgheț, vânt, soare etc - roca s-a erodat, iar stratul superior, cel cu incizii, s-a desprins. Sunt un norocos că le văd, probabil că va veni și vremea când vor dispărea. Cine știe câți oameni, de-a lungul mileniilor, le-au mai admirat. 

Nu pot să-mi abat privirea de la cerb. E cel mai frumos cerb pe care l-am văzut desenat vreodată! Știu că e o mare doză de subiectivist în această afirmație, dar nu-mi pasă. Repet: e cel mai frumos cerb pe care-l văd desenat!

În jurul coarnelor cerbului, liniile radiale fac trimitere spre Soare 

Aș mai sta să-l admir, dar știu că nu am străbătut decât o mică parte din șirul de stânci, așa că după ce-mi promit că am să mai vin, pornesc mai departe. Iar am de urcat și energia mea a scăzut. Dar, pentru astfel de minunății merită să te ostenești. Am urcat degeaba, nici urmă de petroglife pe aceste stânci. Dar stai, de ce să caut numai petroglife? De ce să nu admir modul în care Natura știe să se joace cu pietrele, cu culorile, cu formele? Din blocul de piatră se ițește un bolovan. pare a avea altă structură, e ca și cum cineva l-ar fi înfipt acolo. Desigur, geologii au explicații, dar mie îmi place să-mi las fantezia liberă: e ca o ghiulea înfiptă în stâncă, trasă de un tun uriaș. 

”ghiuleaua” din stâncă

Cascada

Trebuie să mai fie undeva și alte panouri cu petroglife, mai am încă mult de cercetat. Până una alta, decid să ies la liziera pădurii. Nu știu dacă cunoașteți sentimentul, dar uneori, pădurea pare că te strivește, pe tine, intrus, aventurat în desișul ei. Poate e modul ei de a se apăra. Poate e modul ei de a impune respect. V-am mai spus că atunci când intru în pădure mă simt ca într-o imensă catedrală? Nu de puține ori mă surprind rugându-mă! După ce arunc o privire cerului mohorât de deasupra și mă întreb de ce uliul dă târcoale, fac câțiva pași de-a lungul lizierei înainte de a mă aventura din nou. Aud un susur de apă, e clar, trebuie să fie undeva prin apropiere un pârău, sau o mică cascadă. Într-adevăr, nu departe de locul în care mă aflam, peretele de piatră se termină cu un abri pe sub care, un mic curs de apă își face drum la vale. Urmez linia peretelui și după ce dau colțul, văd și cascada. Căderea de apă nu are mai mult de 3 metri, dar e spectaculoasă. Sparge cu vuietul său tăcerea pădurii. Îmi vin în minte, instantaneu, versurile melodiei ”The Sound of Silence”...

  

Abri-ul ce duce spre cascadă

Trec fără dificultate dincolo de micul lac ce s-a format la baza cascadei. Acum mă felicit că am în picioare cizmele de cauciuc. Văd în apa lacului un leș de animal, e o căprioară care, pesemne, hăituită de lupi, șacali sau poate chiar câini, s-a înecat. Acum îmi dau seama de ce șorecarul comun (buteo buteo) dădea rotocoale mari în înaltul cerului. 

Șarpele de lemn

Alte stânci îmi fac cu ochiul la doar câțiva zeci de metri. Peretele de piatră e impunător, ca un uriaș al pădurii. Din nou trebuie să urc, îmi fac loc dând la o parte lăstărișul de alun și soc. Fără să-mi dau seama, prind cu palma o liană și țepii de rug îmi rămân înfipți în carne. Nu e grav, dar ustură. Atent la mâini, nu observ că în abriul de sub stâncă e o creangă uscată, răsucită într-o poziție nefirească. O rădăcină a unui arbust, care a crescut pe stâncă, acolo unde vântul a dus, demult o sămânță. Tresar și inima îmi stă în loc. Am crezut că e un șarpe și, instinctiv am dat doi pași înapoi. Cât de naiv pot să fiu, acum, la mijloc de decembrie, șerpii s-au retras demult în găurile lor.

O rădăcină ce seamănă de la distanță cu un șarpe

După ce mă liniștesc și inima reîncepe să bată într-un ritm normal, admir stâncile. Doamne, câtă frumusețe în straturile de rocă, modelate de vreme! Ceva îmi spune că în urmă cu mii de ani, cursul Someșului era aici, la baza acestui perete de piatră. Numai așa se explică modul în care este modelat. Desigur, asta înseamnă ca râul era situat la cel puțin 5-6 metri mai sus față de nivelul actual. Orice geolog, orice profesor de geografie îți va spune că așa este. În defileul larg de aici, din zona Rus-Ileanda, Someșul își schimbă mereu cursul, făcând meandre între malurile stâncoase de o parte și de alta a văii. 

Panourile cu petroglife

Curând, aveam să dau cu ochii de alte petroglife. Știam din sursele citate că mai sunt, așa că nu m-am lăsat până nu le-am găsit. Atât doar că acum, le căutam din priviri la înălțime. Pentru asta, trebuia să mă îndepărtez periodic de peretele de piatră, altfel riscam să trec pe lângă ele. 

Și când am văzut prima siluetă, ce părea a fi o antilopă alergând, am știut că le-am găsit. Doamne, câtă frumusețe ai putut pune în aceste banale stânci! 

Stratul pe care, pe patru panouri (le spun așa pentru că efectiv seamănă cu uriașe panouri verticale, pe care oamenii preistorici și-au scrijelit opera) apar petroglifele, sunt la o înălțime considerabilă, pe care o estimez la 4-5 metri de actualul nivel de călcare. Și dacă corelăm cu ipoteza conform căreia, cândva, cursul apei a fost atât de sus, deducem că ar fi și cele mai vechi petroglife.

Panouri cu incizii desfășurate pe două registre

Inciziile în piatră (petroglifele) se desfășoară pe două registre. Acestea sunt clar delimitate, sunt de fapt ”straturile” de sedimente ce alcătuiesc blocul de piatră. Pe unul dintre straturi, cel superior am putut identifica cel puțin trei panouri, iar pe stratul inferior, încă unul. Pe singurul panou de pe stratul inferior apare antilopa. De fapt, se disting două siluete și alte fragmente, ceea ce denotă că este posibil să fi fost o scenă mai amplă cu mai multe animale surprinse în timpul alergării.  

Deasupra panoului cu antilope, e stratul cel mai bogat în reprezentări. Primul panou, nu conține siluete de animale doar un șir de cavități ovale, ca și cum un monstru și-ar fi înfipt colții în stâncă. Cu siguranță nu sunt naturale, ele au fost săpate de mână de om.

panoul cu antilope de pe stratul inferior

panoul cu cavități ovale, pe stratul superior

Pe același strat, pe al doilea panou se distinge cu greu, o siluetă de animal în partea dreaptă jos. Se mai pot identifica două forme circulare dar și ceva ce seamănă cu un patrulater ce pare a avea o axă de simetrie. Deasupra e zvastica, ce are brațele crucii răsucite spre stânga. E cu siguranță cel mai misterios panou. 

În fine, ultimul panou din acest registru e și cel mai bogat în petroglife.  Scenele, dacă au fost redate cumva scene, s-au suprapus, încât acum distingi doar linii, ce conturează siluete de animale sau oameni. Ba se vede și o cruce, ce nu cred să aibă în acest context, vreo legătură cu creștinismul. 

Panoul cel mai bogat în petroglife

Am zăbovit mult asupra acestei scene complexe. Mi-am lăsat imaginația ”să vadă” forme zoomorfe și antropomorfe. Am concluzionat că avem de a face mai degrabă cu o scenă casnică decât cu una de vânătoare. Sau poate că e doar o iluzie, e ceea ce vreau eu să văd. În orice caz, nu se poate să nu remarci măiestria cu care omul preistoric a scrijelit stânca. 

Nu știu cum a trecut timpul, dar mă simt sleit de puteri. Lipsa de antrenament își spune cuvântul. Abia când ies din pădure, realizez că sunt foarte departe de locul în care am lăsat mașina. Să fie mai mult de un kilometru. Știu că nu am văzut tot, că ar mai putea fi și alte petroglife, unele descrise în studiul citat la începutul acestui articol, sau altele inedite. Îmi promit să revin, poate înainte să cadă zăpada. Sau, poate la primăvară, înainte să înfrunzească pădurea. Până atunci mă mulțumesc cu ceea ce am văzut!

Posibile interpretări

În ce privește arta rupestră, e greu să dai o interpretare corectă scenelor pe care omul preistoric le-a reprezentat. Se pot face, cel mult, doar presupuneri. Iar acestea se cade să fie făcute de specialiști. Căci una este ceea ce vezi și ce crezi tu, profan, că reprezintă scena și alta este interpretarea dată de specialiști care au posibilitatea să facă comparații cu alte reprezentări similare văzute în alte spații culturale.

În cazul de față, în cele două puncte de interes - abriul cu cerb și panourile cu inscripții (denumiri pe care le folosim ca să deosebim zonele) specialiștii români și-a spus deja părerea. În articolul ”Simboluri legate de vânătoare de la falezele Someșului” apărut în Acta Mvsei Porolissensis nr.XXXVIII / 2016, Gheorghe Lazarovici și Radu Pop, analizează cu atenție toate însemnele de la Ileanda și oferă interpretări plauzibile. 

De exemplu, în cazul reprezentărilor de la abriul cu cerb, autorii studiului citat sunt de părere că avem de a face cu un altar inițiatic, în care (probabil) tinerii erau inițiați în arta vânătorii. Aici, figura centrală o reprezintă Cerbul pe care autorii îl botează Cerbul Soare deoarece în jurul coarnelor a fost sugerată, prin linii scurte, astrul zilei. Ipoteza conform căreia avem de a face cu un altar de inițiere, este susținută de prezența unor incizii în piatră, marcate exact în punctele considerate a fi vitale pentru animal, puncte pe care orice vânător iscusit trebuie să le cunoască: zona gâtului și respectiva zona urechii. Ba mai mult, o privire atentă poate observa prezența unei sulițe / lance de mici dimensiuni îndreptată spre gâtul animalului. De asemenea, cercetătorii au reușit să identifice chiar și silueta unui omuleț care ține arma îndreptată spre gâtul cerbului.

Recunosc, nu am observat nici arma, nici omulețul. Am văzut doar cerbul  pe care l-am numit plastic ”cerbul cu stea în frunte” și celălalt animal, probabil o căprioară. Așa cum se vede însă, scena este una mult mai complexă. Mai trebuie spus că în același abri cu cerb, pe un panou alăturat sunt prezente arme de vânătoare, deci ipoteza specialiștilor este plauzibilă.

În cealaltă zonă în care au fost identificate petroglife, vorbim de zona pe care am denumit-o panourile cu figuri, interpretarea celor doi autori este extrem de interesantă. Ei denumesc această zonă Altarul Vânătorilor. Așa cum am descris mai sus, în această zonă am reușit să identific patru ”panouri”. Primul este cel în care se mai poate distinge felina. Autorii reușesc să reconstituie scena, susținând că de fapt scena inițială avea reprezentate mai multe animale (cel puțin 4). Faptul că acum, în decembrie 2022 nu se mai vede clar decât imaginea unei singure feline, denotă fragilitatea sitului. Autorii au publicat materialul în anul 2016, așadar, observațiile lor sunt anterioare acelui an. 

Continuând să urmărim reprezentările de pe panourile cu figuri sau dacă vreți de pe Altarul Vânătorilor  panoul ce conține printre altele zvastica, ar reprezenta, din punctul de vedere al autorilor studiului citat, reprezentări ale corturilor și incintelor unei așezări umane. În panourile următoare, apar, conform acelorași autori, reprezentări ale unor animale cum ar fi calul, mamutul, diverse păsări, chiar și pești uriași. De asemenea unele reprezentări ar putea fi considerate capcane pentru animale. Chiar și imaginea ce seamănă cu o clepsidră este considerată a fi o capcană ce ar avea intrarea basculantă. 

Nu vom insista mai mult, studiul citat dezvoltă subiectul pe mai bine de 50 de pagini, cu imagini foarte clare și cu schițe ce susțin ipotezele cercetătorilor. Ideea este că nu e suficient să vezi astfel de petroglife, trebuie să ai și cultura necesară pentru a înțelege scenele complexe ce se desfășoară în fața ta. Și, în final, aș mai insista asupra unui aspect: fragilitatea unor astfel de situri. Așa cum am putut constata, aceste vestigii ale artei rupestre din paleolitic sunt supuse degradării factorilor de mediu. Dacă la acestea s-ar adăuga și factorul antropic, ar fi un dezastru. De aceea îi înțeleg perfect pe specialiști care sunt reticenți în a face public locul în care se află aceste petroglife. Dacă au rezistat mii de ani, ar trebui să facem tot ceea ce ne stă în putință pentru a le păstra și pentru generațiile ce vin.