Birdwatching la Vârșolț: a început sezonul limicolelor

Am așteptat să intre în vigoare prohibiția la pescuit, nu pentru că aș avea ceva cu pescarii - până la urmă fiecare cu hobby-ul lui - ci pentru că odată cu dispariția forfotei de pe Lacul Vârșolț, Natura își reintră în drepturi. Gălăgia oamenilor este înlocuită de trilurile de păsări; forfota oamenilor este înlocuită de mișcarea păsărilor, unele aflate în tranzit spre locurile de cuibărit din nord, altele aflate în perioada de curtare și împerechere.

 

M-am înțeles cu prietenul meu, profesorul Mircea Brăban - mare iubitor al păsărilor, încă de cu o seară înainte. El spunea că vrea să ajungă înainte de răsărit. Până la urmă a fost nu cum am vrut noi ci cum s-a potrivit. Nu am reușit niciunul să ajungem mai repede de ora 9.00, o oră cam târzie pentru o tură de birdwatching. 

Eu am ajuns ceva mai repede. Până să vină Mircea, am dat o raită pe un drum, unde, în anii trecuți vedeam pupeze. Acum nimic, doar un căprior frumos, la mare distanță de mine. L-am fotografiat din mașină. Am plecat din zonă când a venit un utilaj să ierbicideze o cultură agricolă. 

Am mai avut în urmă cu două săptămâni o incursiune în zona lacului. Cunosc câteva locuri, de unde pot observa în condiții bune păsările. Și, ca de fiecare dată când ies pe teren, am avut și atunci ce vedea. Însă lipseau ”vedetele” primăverii - limicolele. Pentru cine nu știe, limicolele sunt păsări de mal, dotate cu ciocuri lungi, ce se hrănesc cu animale acvatice pe care le scot din mâl, de pe sub pietre sau din apele puțin adânci. Majoritatea sunt în tranzit, venind din sudul Europei și Nordul Africii sau din orientul Apropiat, unde iernează. Poposesc în zona lacurilor de la noi câteva săptămâni, pentru a-și continua apoi călătoria spre Nordul Europei, acolo unde cuibăresc. Faptul că nu le vezi în fiecare zi, le fac să fie speciale...

Cum sunt păsări ce se sperie repede de prezența omului, trebuie să fii foarte atent când vrei să le fotografiezi, să fii bine camuflat și să ai multă răbdare. Desigur, un cort de camuflaj, amplasat pe malul lacului, este cea mai bună soluție. Asta am și făcut. După ce a venit Mircea, ne-am luat echipamentele: corturile, scaunele, aparatele foto etc și ne-am amplasat strategic, fiecare în câte un cort, într-un golf la coada lacului. Ne-am pus pe așteptat... Îți trebuie multă răbdare. Trebuie să treacă un timp până când cortul tău se încadrează în peisaj, iar păsările îl accepta ca parte a Naturii. E un fel de integrare în Natură. Tu ca om activ trebuie să te smerești, să te scufunzi în Natură. Să taci și să asculți sunetele acesteia. Nu e ușor, prefer să mă mișc, să colind. Dar, dacă vrei să prinzi cadre bune, aceasta e soluția ideală. 

Minutele trec greu, al naibii de greu. În dreapta mea, în stuf, cârâie lăcarii. Sunt aproape, îi simt, dar nu vor să iasă din stuf. În larg, în fața mea e lacul, iar la orizont se distinge Măgura Șimleului. Aici, în acest loc, am fotografiat înainte de pandemie, o pereche de piciorongi. Era prima dată când vedeam această specie. Eram tot cu Mircea, nu aveam corturi și păsările ne-au lăsat să le fotografiem în voie. Am tras atâtea cadre până ne-am plictisit... Acum e pustiu. Nu intră nimic în bătaia obiectivului. Din unghiul meu văd doar un stârc ce se ascunde în spatele unei insulițe cu stuf. Am tot sperat să iasă de acolo. Degeaba.

Apoi, a apărut o egretă mare (Ardea alba). Frumoasă, grațioasă, pășind rar prin apa lacului. Deși distanța era una considerabilă, am reușit să o fotografiez. Cadre decente...Sunt sigur că Mircea a obținut cadre mai bune, egreta era mai aproape de cortul lui.

După ce a plecat egreta, urmează iarăși o lungă pauză. Comunicăm cu Mircea prin SMS. Zice că lângă el a venit un boicuș care a răspuns chemării lui.  credeam că este o glumă, anm aflat însă ulterior că Mircea folosea o aplicație care imită sunetul diferitelor specii de păsări. Interesant...Nu am văzut niciodată această specie, mi-ar fi plăcut să o văd. Aud și eu boicușul printre cârâitul lăcarilor. Mă uit pe gemulețul meu, în marea de stuf de lângă mine. Observ, undeva mai departe, o pasăre. Să fie boicușul? Nu pot focaliza, stuful se mișcă în adierea vântului. Mă chinui puțin și într-un final, reușesc să prin pasărea în vizor. E lăcarul mic (Acrocephalu schoenobaenus). Stă frumos pe un fir de stuf și se lasă legănat de vânt. Apoi se cocoață până în vârf. Nu mă sfiesc să-l fotografiez.

Au trecut deja 2 ore. S-a încălzit, Soarele a urcat pe cer. Slabă captură pe azi, poate nu ne-am amplasat bine. Ba mai mult, se aude un huruit de ATV. Nu departe de noi, sunt niște rulote, amplasate de proprietari pe terenul lor privat de la marginea lacului. Mă rog, face omul ce vrea pe terenul lui, dar să-ți turezi motorul spărgând liniștea Naturii, parcă e prea mult, cel puțin pentru noi. Cum să vină păsările aproape de noi în aceste condiții? Decidem să plecăm. Ne strângem corturile și, apropiindu-ne de șosea, vedem alte păsări. Eu fotografiez o presură de stuf (Emberiza schoeniclus). E un mascul frumos. 

În zbor trece o lebădă bătând cu aripile aerul. Se aude fiecare bătaie. Apoi trece în zbor o formație de două gâște. Sunt păsări sfioase, greu de prins în poze. Urmează o formație de trei piciorongi. Zâmbim, știm au venit limicolele! Nu cred să fie bucurie mai mare, decât cea pe care am simțit-o. Sunt sigur că și Mircea simte la fel. Iubim amândoi această specie. Așa că decidem să mai mergem într-un loc, deși era ora înaintată.

Ne mutăm în altă parte. E un loc ceva mai ferit, unde am mai fost o dată tot cu Mircea. Când ne-am apropiat de mal, am speriat o mulțime de stârci, rațe, lișițe și...multe limicole. Păsările mult dorite! Ne instalăm, într-un singur cort de data aceasta, și așteptăm. Ne vorbim în șoaptă și stăm cu ochii ațintiți prin geamurile cortului. Sperăm! Timpul trece implacabil... Știm că sunt aici limicolele, le auzim. Dar deocamdată nu intră în câmpul nostru vizual. Ca de fiecare dată, regretăm că poate nu am ales bine locul. Însă e nevoie de răbdare. Multă răbdare...

Peste o jumătate de oră în zonă au apărut limicolele. Mai întâi o pereche de piciorongi (Himantopus himantopus), care au survolat zona, pentru a se asigura că totul este în regulă. Apoi, s-au pus pe scotocit malul... Unul dintre ei a venit destul de aproape, astfel că am obținut cadre bune.

Prinzând curaj, au apărut și fluierarii. Mai întâi cei mari, fluierari cu picioare verzi (Tringa nebularia). Păsări frumoase, pe care le distingi greu când se mișcă pe sol. Apoi, ceva mai sfioși, au apărut și Fluierarii de mlaștină (Tringa glareola). Se împacă bine unii cu alții. E fascinantă simbioza aceasta între specii. Așa, împreună, au șanse mai mari să se apere de eventualii prădători. Când o pasăre dă semnalul, le vezi cum zboară toate, care încotro.

Nu ne săturam să-i fotografiem! Desigur, ne-am dorit să vină mai aproape. Poate ar fi trebuit să ne amplasăm noi cortul ceva mai aproape de mal. Dar era moale solul și nu am vrut să ne scufundăm în noroi. Bine și așa, am putut observa preț de câteva zeci de minute, cele trei specii de limicole. Facem uneori pauză între reprizele de fotografiat, ne este teamă ca sunetul produs de declanșarea aparatelor să nu sperie păsările. 

Apoi, ca la un semnal, au dispărut brusc. Semn că trebuie să plecăm și noi. Era deja amiază iar Soarele strălucea pe cer. 

Ne facem planuri, când să revenim. Trebuie să profităm din plin de această perioadă de prohibiție, acum avem cele mai mari șanse să prindem cadre bune. Plus că doar așa, în reprize de stat la pândă, avem șanse să observăm și să fotografiem diferite specii de limicole.