Dimineți Silvane - Galerie Foto

În ultima zi de vacanță - înainte de a mă întoarce la meseria mea de bază, cea de profesor - am vrut să profit într-o de o ultimă tură foto de vară. Chiar dacă încă n-am intrat în toamnă, din punct de vedere astronomic acesta începe abia pe 23 septembrie, calendaristic și mai ales meteorologic se pare că aceasta pune stăpânire încet dar sigur pe sufletele noastre. Am vrut să mă răsfăț cu o ieșire de dimineață, înainte de răsăritul soarelui. Am mai făcut lucrul acesta doar de două ori în acestă vacanță de vară și, de fiecare dată, Natura mi-a răsplătit efortul de a mă trezi cu noaptea-n cap. Ce a urmat, vă invit să citiți în acest foto reportaj pe care l-am intitulat Dimineți Silvane.

Încă de aseară mi-am făcut planuri pentru acestă zi. oare să merg la Moigrad, chiar la ieșire din sat? De acolo am prins în urmă cu câteva săptămâni un răsărit de soare magnific. De pe dealul din stânga șoselei am văzut cum toată valea era scăldată în negura dimineții, iar Soarele care a răsărit a împrăștiat-o. Să merg dincolo de Dealul Gorgana, unde de asemenea într-o dimineață în timp ce mergeam la Cluj am văzut din nou un spectacol deosebit: un răsărit de Soare care împrăștia ceața acumulată de răcoarea nopții. Sau să merg dincolo de Aghireș de unde de pe un alt deal ai o panoramă asupra împrejurimilor? Nu m-am putut decide decât dimineață, când la ora 5,30 am văzut de pe geam (care dă înspre Meseș) o luminiță care strălucea nefiresc de tare. O clipă am crezut că este un avion sau un satelit, însă nu părea să se miște. E clar, e o stea. Dar de ce n-am văzut-o până acum, mă întrebam. Și răspunsul mi l-am dat tot eu: pentru că nu m-am trezit niciodată la 5,30 să mă uit pe geam. Așa că în timp ce luam în fugă micul dejun, m-am hotărât: merg pe Meseș. 

La 6 eram deja la mașină. E răcoare afară, semn că toamna se lasă încet, încet peste noi. la stația Lukoil din Brădet, opresc să alimentez. Acea stea strălucea puternic în crepusculul dimineții. Brusc am o revelație: e Luceafărul de dimineață, planeta Venus. Nu sunt foarte sigur, n-am studiat efemeridele planetelor pentru acestă lună dar nu poate fi altceva. Luna nu este nicăieri, e faza de Lună Plină. Profit de faptul că am fost inspirat să iau trepiedul cu mine și cu toată graba, trag câteva poze. 

La urcare pe Meseș văd orașul care se trezește ca viață. E acel moment în care ziua se îngeamănă cu noaptea, când nu e nici ziuă și nici noapte. Anii de zile petrecuți printre betoane aproape mi-au șters din memorie acest moment magic al zilei. În adolescență, pe Valea Someșului la Băbeni, savuram din plin astfel de momente. Nu de puține ori, în cântatul cocoșilor și-n lătratul câinilor, părăseam satul urcând cu coasa-n spinare pe deal ”în Goroni” cu bunicul meu la coasă...Imaginea idilică a satului ce se făcea din ce în ce mai mic pe măsură ce noi urcam mai sus, mi-a revenit brusc pe retină. Doar că acum casele sunt...blocuri, iar Stanii Clițului sunt înlocuiți de ”turnurile gemene” ale fostului CET. Spre diferență de satul copilăriei mele, orașul este cenușiu, trist, urât. Să fie doar o părere?

În vârful Meseșului intru brusc în ceață. Nu fac nici un kilometru că trebuie să reduc viteza și să aprind luminile de ceață. E deasă s-o tai cu cuțitul. Aproape de pensiunea ”Perla Meseșului” opresc fascinat de marea de ceață ce fac ca dealurile de dincolo de Meseș, dinspre Treznea, să pară insule într-un ocean. O imagine superbă, păcat că Soarele încă n-a răsărit să dea un petec de culoare. 

Știam deja că n-am să mai văd răsăritul. Nu pentru că nu m-aș fi trezit devreme, ci pentru că ceața era prea groasă ca razele lui să răzbată. Și pe măsură ce coboram părea din ce în ce mai densă. În Poarta Sălajului prind ciurda. Pentru cine nu știe, e vorba de cireada de vite scoasă la păscut. Un țigan mână din spate vreo două vaci și cinci bivoli a căror siluetă se distinge prin ceață. Oricât ar striga, vitele se încăpățânează să meargă pe mijlocul șoselei. Depășesc cu atenție și în dreptul bisericii de lemn opresc. Afară mă lovește aerul rece al toamnei și mirosul de bălegar. Ciudat, nu-mi displace...Numai cine a copilărit la țară știe să deosebească mirosurile și nu se strâmbă la toate izurile. Biserica se vede-n ceață. Așa pare mai misterioasă, cu turla ei ridicată falnic spre cer. În ceață nu se vede că gardul este ”îmburdat”, poate mai târziu comunitate va vedea că nu arată bine și-l vor îndrepta. Sau nu?

Țiganul strigă vrând să pară important. Și este de fapt. El este primul care străbate satul de la un capăt la altul culegând toate vitele din drum. Are ce are cu o vacă care nu vrea în ruptul capului să meargă pe asfalt, preferând să se frece de toate gardurile. O blastămă în toate felurile. ”Ho Strigoaie!” - strigă el printre alte sudălmi scăpate dis de dimineață. Pe la porți apar sătenii cu vacile. Alții au ieșit deja și le pasc prin șanțuri așteptându-l pe țigan. Ciurda se apropie de locul în care m-am oprit eu, bivolii mă privesc cu oarecare suspiciune. Nu înțeleg de ce-i iau în vizorul aparatului de fotografiat. Strigoaia - ce nume ciudat pentru o vacă - mai să se frece de mașina mea. Țiganul, cum mă vede își duce degetele la buze și zice: ”N-ai o tâgară?”. Îi spun că nu fumez, îmi mulțumește și-și vede de drum. ”Ho Strigoaie, mâncate-ar lupii să te mănânce...”

Merg mai departe, acuma fie ce-o fi. Am să trec Gorgana să văd totuși ce e dincolo. La cât de deasă e ceața, aici abia pe la 10 va ieși Soarele. Din păcate, și dincolo de deal e la fel. Nu se vede la 10 metri în față. Cum e riscant să opresc pe marginea drumului, îmi aduc aminte că nu departe e Fântâna lui Simion Bărnuțiu și că există o parcare. Parcare e mult spus, de fapt e un loc plin de bălți unde totuși poți opri. Monumentul este în continuare uitat de toți. De comunitatea locală - ține de comuna Sânmihaiu Almașului, de cei care se ocupă de monumentele istorice. Așa a fost și acum câțiva ani când am scris un articol în care deplângeam starea de degradare în care a ajuns. Se pare că nu a interesat pe nimeni. La fel este și acum. Gardul e șubrezit, fântâna sub forma unui cub are literele șterse, abia se mai poate citi ”Frățietate”... Aleea e năpădită de buruieni, gardul lipsă pe alocuri, crucea de lemn ridicată lângă monument are o cârpă ce spânzură sinistru - urma unui drapel. Halal respect față de istoria națională, față de o personalitate de seamă a Sălajului. Poate că odată cu începerea școlii, se vor îndura dascălii din Sânmihaiu Almașului să meargă cu elevii să facă puțină curățenie. 

În așteptarea răsăritului (care nu avea să mai vină) încerc să-mi umplu timpul căutând ce să fotografiez. În ultima vreme am învățat că dacă ești atent, Natura îți oferă suficiente motive de a declanșa aparatul de fotografiat, indiferent de anotimp, de momentul zilei sau de vreme. Aveam să mă conving încă o dată de acest adevăr. A fost suficient să mă uit spre gard și am văzut ”șiraguri de mărgele” formate de firele de pânze de păianjen pe care ceața a așezat picături de apă, exact cum ai înșira pe o ață mărgele. Apoi, ce mi-a plăcut și mai mult au fost acei brăduleți ornamentali pe plini de pânze de păianjen care la rândul lor sunt pline de rouă. Sclipesc în lumina răsăritului, exact ca podoabele pe brazii de Crăciun. M-am delectat preț de o jumătate de oră cu aceste minunății care au compensat din plin prin frumusețea lor, imaginea dezolantă a monumentului.

Cum Soarele nu dădea semne că vrea să-și arate fața, am decis să plec spre casă. Mă gândeam că poate, pe drum voi găsi ceea ce căutam în acestă dimineață: un răsărit de soare împrăștiind ceața. M-am oprit pe Gorgana, e un drum forestier care în timpul construirii actalului drum județean era folosit ca drum alternativ. Am vrut să dau o tură prin pădure dar am renunțat când am văzut ce gunoi e acolo. Că românul e neprietenos cu Natura, se știe. Încă nu ne-am lecuit, ne batem în continuare joc de ea. Că mai vezi câte un flacon sau o hârtie, treacă meargă (deși nu e normal nici asta), dar să vezi mormane de gunoaie în special moloz de construcție, asta este prea de tot. Nu știu de cine ține această pădure, dar localnicii sau Garda de Mediu trebuie să facă ceva.

Până pe Meseș m-am mai oprit doar de două ori: o dată să fotografiez niște copaci ce abia se vedeau în ceață iar apoi pentru acea cumpănă și moară de vânt (sau ce o fi) dintre Românași și Ciumărna. 

Pe Meseș am găsit ceea ce căutam. Cum am ajuns la Popasul Romanilor, am dat de soare. Atât a fost de densă ceața azi dimineață încât soarelui i-a trebuit mai bine de trei ore să-și facă loc și să ajungă la sol. Când am sosit eu, ”bătălia” dintre razele soarelui și ceață era în toi: valuri de ceață, ca dintr-un fuior se scurgeau peste pădure. Iar sus, deasupra crestelor împădurite ale Meseșului erau nori de ceață albă. 

Brusc mi-am adus aminte de un fenomen interesant, mult râvnit de fotografi. L-am întâlnit o singură dată anul trecut, în pădurea ce leagă Moigradul de Mirșid. Într-o dimineață de toamnă, răsăritul soarelui m-a prins în pădure. Eram cu nașul meu la cules de ciuperci - mă rog, motiv să ies din casă. Acolo am văzut cum odată ce razele soarelui se strecurau printre copaci, acestea erau puse în evidență de ceață. E ca și cum Soarele și-ar prelungi razele, ca și cum și le-ar întinde printre copacii din pădure, până jos la stratul de frunze umede. Am cotit dreapta pe drumul ce duce la Stâna, o localitate rurală ce ține de Zalău. N-am fost niciodată aici și am fost mirat să descopăr multe vile, chiar după câteva sute de metri. 

Am găsit nu după mult timp acel colț de pădure pe care-l căutam. Am trecut peste alte mormane de gunoaie și am regăsit fenomenul meteorologic pe care-l căutam. Da, Soarele trimitea raze de lumină care erau puse frumos în evidență de ceața ce se ridica datorită căldurii astrului. Mi-au ieșit câteva poze superbe spun eu. Am vrut să cobor până în sat dar am intrat din nou în acea ceață densă în care nu mai vezi nimic, așa că am renunțat la idee.

În drum spre casă, m-am oprit din nou pe vârful Meseșului, acolo unde este intersecția cu drumul ce duce la Treznea. Ceața s-a mai risipit dar nu de tot. E numai bună pentru câteva cadre în pădure. 

În fine, aproape de Zalău am din nou parte de spectacol din partea Naturii. Peste pădurile de pe Meseș, plutește un nor dens de ceață albă care pare a se modela după forma dealului. Este frumos, misterios. Evident nu ratez câteva cadre. De data aceasta sunt în zona fără ceață iar lumina - Dumnezeul fotografilor - este de partea mea. 

Cam aceasta a fost aventura fotografică a ultimei zile de vacanță. Mă uit la ceas, au trecut exact 4 ore de când am plecat. Sunt bucuros că am reușit să văd atâtea fețe ale Naturii. Cine știe când voi mai avea ocazia, de mâine sunt pe baricade la școală.