Hoinar prin Sălaj: prima tură foto a verii

Nu sunt un fotograf de evenimente așa cum este trend-ul. Nu-mi plac întâlnirile simandicoase. În schimb ador să iau drumul satelor sălăjene, să urc pe dealuri, să simt aerul curat și să ascult ciripitul păsărilor ori cântecul greierilor. Îmi place să ”hoinăresc” cu partenerii mei sau uneori de unul singur, să surprind aspecte din viața satelor, să fotografiez case vechi, biserici, răstigniri sau peisaje. Toate acestea sunt posibile grație ambițiosului proiect fotografic ”Hoinar prin Sălaj”. Și cum vacanța de vară a sosit, mi-am luat aparatul de fotografiat, m-am urcat în mașină și am luat-o pe Valea Sălajului.

Dacă în primul an de proiect, am hoinărit fără un plan anume, dintr-o margine de județ în alta, iată a venit momentul să-mi organizez mai bine ieșirile. Așa că m-am decis să o iau pe Valea Sălajului, să vizitez satele dintre Zalău și Cehu Silvaniei. Am mai fost pe aici anul trecut când am ajuns să fotografiez în Crișeni, Cristur, Gârcei - sate din comuna Crișeni sau în Doba, Verveghiu și Sâncraiu Silvaniei - sate din comuna Dobrin. Însă mi-au mai rămas neacoperite câteva sate din comuna Dobrin și până la Cehu Silvaniei mai este comuna Sălățig. Iar după ”descoperirea” clopotului din Doba Mare ce are inscripționate pe el versurile lui Schiller (Vivos voco / mortuos plango / fulgura frango), aici pe Valea Sălajului te poți aștepta la orice.

Cum această vară e foarte capricioasă și cum ieșirea mea s-a suprapus peste un nou val de caniculă, am decis să împart traseul în două dimineți. Este peste puterile unui om să stea toată ziua în soare pe câmp și dacă vrei să prinzi esențialul dintr-o comunitate, atunci trebuie să-ți rezervi mai mult timp.

Dobrin
În prima zi, m-am oprit în comuna Dobrin. Nu văzusem centrul de comună și nici satele Naimon și Deleni. Distanța de la Zalău la Dobrin este de doar 20 d ekilometri, iar drumul județean 108D este foarte bun (ca majoritatea drumurilor din Sălaj). Așa că după ce ieși din oraș, îți trebuie mai puțin de 10-15 minute ca să ajungi în Dobrin. Satul propriu-zis este undeva în dreapta șoselei, la nici 100 de metri o intersecție te obligă să iei prima decizie: la stânga în Sâncraiu Silvaniei sau în față la Dobrin. Cum în Sâncraiu Silvaniei am mai fost, o iau spre Dobrin. De fapt chiar în intersecție se află prima casă lângă care se află o răstignire de lemn.

  La prima vedere satul Dobrin este unul modern, cu ulițe asfaltate, cu case noi, moderne. Apropierea de oraș a făcut ca civilizația să pătrundă masiv. Când credeam că nu am ce fotografia altceva în afară de peisaje, odată cu pătrunderea pe vale am început să dau de case vechi tradiționale iar printre pomi văd turla de lemn a bisericii. Uitasem că la Dobrin se află o biserică de lemn. Reușesc să ajung cu mașina până lângă gard. O poartă de lemn sculptată în stil maramureșan, realizată în 2011, o troiță și un drapel arborat asigură calea de acces în cimitir. Pe interior citesc ”Nădejdea noastră este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. Nu pot să zic decât ”Amin!” Iarba e mare, până la genunchi, greierii sar pe măsură ce înaintezi. 

Biserica, construită din bârne de lemn așezate în cununi orizontale, datează din 1720. Planul construcției este simplu, absida altarului e marcată prin retragerea pereților laterali. Ancadramentul ușii este însă bogat ornamentat, la fel ca și ușa. predomină motivele geometrice de factură populară. Se distinge motivul frânghiei ce urcă pe stâlpii portalului și care formează deasupra un semicerc. La bază, două rozete mari încadrate în câte patru stele cu șase petale - motiv cunoscut în geometria sacră drept ”sămânța vieții”. În colțurile de sus ale ancadramentului se mai disting două astfel de desene, cel din dreapta fiind mai bine reliefat și încadrat într-un cerc decorat.

Interesant este faptul că clopotul nu se află în turn, ci este construit un turn clopotniță separat, lângă biserică. Nu reușesc să descifrez ce scrie pe clopot și nu am timp să caut pe cineva care să-mi deschidă clopotnița și biserica. Un motiv în plus să revin. În schimb văd pe o grindă un fragment de inscripție ”Anu Domn 1938, april, 20” iar pe alta ”Briglezan Ioan” - probabil numele meșterului care a realizat turnul clopotniță.

În sat ar mai fi de remarcat câteva case vechi - la una dintre ele remarc o poartă interesantă de lemn, dar și biserica nouă de zid.

În hotarul satului, lanuri nesfârșite de floarea soarelui. Deliciul albinelor care zumzăie printre florile galbene. M-am oprit într-unul din lanuri să trag niște cadre.

Naimon și Deleni
Cum mergi spre Cehu Silvaniei, după o curbă, pe un indicator scrie denumirea celor două localități ce se află pe un afluent din stânga Văii Sălajului. Cele două sate sunt diferite mai ales prin structura etnică a populației, deși sunt situate la doar câțiva kilometri distanță.

Conform informațiilor de pe site-ul primăriei comunei Dobrin, satul Naimon (în maghiară Nagymon) este datat 1214 sub numele ”Villa Mon” (gospodăria lui Mon). Alte denumiri de-a lungul timpului au fost Nyr (1219), Mony (1376), Naghmon (1454), Nagimon (1636), nagy Mon (1854), Gagymon (1900), Naimon (1966). Pe una dintre case văd o placă memorială. Este dedicată profesorului Marton Gyula și este amplasată pe casa în care s-a născut.

Satul nu este mare, se întinde de-a lungul șoselei. Majoritatea caselor sunt noi, renovate, însă găsești și câteva case vechi, tradiționale. În ceea ce trebuie să fie centrul satului se înalță biserica reformată. Are un turn de 24 de metri înălțime, ceasul desenat pe cele patru fațete ale turnului au doar rol decorativ. Construcția bisericii actuale a început în 1914, realizarea făcându-se după un plan din 1900. A costat 20.340 coroane, sfințirea bisericii având loc în anul 1916.

În hotarul satului, câmpurile sunt lucrate. Evident, cela mai frumoase sunt cele cu lanuri de floarea soarelui. Nu pot rata ocazia și intru într-u lan la fotografiat.

Înaintând pe vale, la nici un kilometru de ultimele case din Naimon, dai deja de primele case ale satului vecin, Deleni. Este un sat românesc cu case specifice. La fel ca în Naimon, și aici satul se întinde de-a lungul străzii principale. În partea dreaptă, pe un deal am văzut profilându-se turla bisericii. Am încercat să văd pe unde pot ajunge dar cele două sau trei ulițe mi s-au părut impracticabile, sau cel puțin riscante pentru a urca cu mașina. Așa că o las unde cred eu că ar trebui să fie centrul satului, judecând după ceea ce pe vremuri ar fi fost o cooperativă. Un sătean cu coasa în spinare încearcă să mă lămurească pe unde să o iau, dar convins poate că nu mă descurc se oferă să mă însoțească. Accept, mai ales că pot intra în vorbă cu el. Aflu că a terminat pe vremuri la școala unde eu sunt acum profesor. Mă conduce pe lângă clădirea fostei cooperative printr-o livadă. La un moment dat îmi arată biserica și se scuză că trebuie să se întoarcă la lucru.

Urc prin livada cu pruni mari, bătrâni pe o coastă abruptă. Nu mă obosesc pentru că mă opresc periodic să fac poze la fluturi sau la flori. Undeva mai jos, în stânga mea un cetățean își face de lucru pe la stupii de albine. Curând ajung în curtea bisericii. Este veche și din câte îmi dau seama are nevoie de renovare. Unul dintre pereți este susținut de contraforți de beton, iar din turn s-au desprins bucăți mari de tencuială. Conform unor informații găsite pe portalul crestinortodox.ro biserica a fost construită în anul 1902.

  Arunc o privire și în cimitirul de lângă biserică. Câteva cruci vechi de lemn stau în picioare doar pentru că sunt sprijinite de pruni. Cobor cărarea prin livadă și mă decid să-l abordez pe apicultor. Fericită alegere, acesta se bucură că poate sta puțin la umbra prunilor să se odihnească în timp ce-mi povestește despre sat și despre biserică. Îl cheamă Goste Alexandru, este originar din Bulgari și s-a stabilit aici după pensionare. Are peste 60 de stupi, în anii trecuți a accesat fonduri europene pe apicultură dar acum că s-au terminat nu o duce prea bine. Se plânge de faptul că în zonă nu este nicio cultură de floarea soarelui și că albinele nu prea au ce culege. Nici cu flora de pe câmp nu este în ordine, cei acre se ocupă de agricultura intensivă folosind pesticide. 

 

 Domnul Goste acceptă provocarea de a-l fotografia în timp ce lucrează la albine. Îmi arată o ramă din stupul la care lucra dar și o tânără familie de albine pe care a separat-o. Pozele sunt mai mult decât sugestive. Îl las promițându-i că am să revin, poveștile și legendele pe care le știe merită fructificate. 

Revin la Zalău, nu înainte de a mă opri undeva în hotarul comunei Dobrin pentru o ședință într-un lan de floarea soarelui. Mă joc cu câteva albine care nu prea vor să stea la fotografiat, preocupate fiind de a aduna cât mai mult polen. Atât am reușit să văd în prima zi, căldura mare m-a alungat spre casă. Urma să revin a doua zi...

Sălățig
Pentru a vedea satele din comuna Sălățig am apelat la vechiul meu prieten din facultate, Sorin Oșan. Este stabilit aici în Sălățig, are gospodărie, familie. Ne-am bucurat să ne revedem după atâția ani, am stat la taclale preț de mai bine de o oră. Apoi l-am rugat pe Sorin să-mi arate ce are prin sat, prin comună. Primul popas a fost la o casă veche, tradițională. E la doi pași de casa lui Sorin, aproape de ieșirea din sat, spre Cehu Silvaniei. Casa este din pământ, din voioagă și e vopsită tradițional în mieriu (albastru). Are prispă și e acoperită cu plăci ondulate. Desigur, familia care locuiește aici, Oros Alexandru cu soția sa, a încercat să țină pasul cu lumea modernă, de aceea intervențiile asupra casei sunt evidente: prispa e de beton, acoperișul e din plăci ondulate, are antenă parabolică etc. Interiorul e clasic, un antreu și două camere de o parte și de alta a acestuia. Camera ”de la drum”, cea în care locuiește familia de bătrâni e zugrăvită tot în albastru și are pereții decorați ”cu rol”. Mobilierul e simplu: lădoi spre geamurile de la drum, masă, două paturi, dulap și sobă (fiteu). La geamuri sunt șterguri, la fel ca și lângă icoanele de pe pereți. Cealaltă cameră e zugrăvită în galben și e mobilată aproximativ la fel. Proprietarul crede că acestă casă are peste 100 de ani. 

Mergem apoi la părinții lui Sorin, ultima casă din sat. Acolo, în grădină, între căpițele de fân, paște calul lui Sorin. Mi-l arată cu mândrie, la sate caii încă sunt o avere. te folosești de ei la munca câmpului. 

Îl las pe Sorin la treburile lui gospodărești (mai târziu avea să vină cu mine în Ulciug) și merg să văd, după indicațiile lui, lacul de acumulare. Acesta este situat undeva în zona centrală a satului, pe valea ce duce spre Mineu. Lacul ce poate ajunge la o suprafață de 70 hectare și poate reține 3,4 mil mc (sursa www.welcomeromania.ro) a fost construit în anul 1982 pe Valea Mineu. Nu am ajuns la luciul de apă, m-am mulțumit să-l văd de pe drumul ce duce spre Mineu, de la liziera pădurii de stejari. Am preferat umbra pădurii și mi-am promis că o să revin la lac cu altă ocazie.

În centrul satului Sălățig, pe lângă instituțiile administrative sau unitățile de învățământ (școală, grădiniță) sunt două biserici, una ortodoxă și alta reformată. Poate mai sunt și altele ale diferitelor culte, însă cele două sunt mari, impunătoare și ies în evidență. Biserica ortodoxă are o arhitectură simplă, ce duce spre construcțiile similare de factură greco-catolice. Anul 1948 înscris pe tabla de pe turlă, confirmă oarecum faptul că atunci, odată cu trecerea forțată la ortodoxie, a fost acoperită cu tablă biserica. 

Aproape de biserica ortodoxă se află și cea reformată. Se pare că datează din 1751 - an în care a fost construită casa de rugăciune, amvonul și corul. A fost adăugat și un turn în 1809 iar 100 de ani mai târziu, în 1909 a fost ridicat actualul turn.

Și în Sălățig am văzut case vechi, una mi-a atras atenția prin poarta de lemn bogat ornamentată. Casa pare a fi părăsită, poate actualii proprietari sunt pe la oraș. Păcat că astfel de bijuterii arhitectonice nu sunt puse în valoare. Aici, comunitatea locală ar avea multe de spus.

Mineu (Menyő)
Am vrut să ajung în Mineu pentru a vedea un exemplu de sat izolat, dar și pentru că acolo s-a scris un episod important al istorie recente a României. Aici a fost adus în 1989, cu domiciliul forțat, pastorul reformat Tőkés László. Ar fi interesant de relatat acel episod, însă nu face obiectul articolului de față. S-a scris desigur mult pe acestă temă, s-au țesut legende. Însă un episod relatat de baciu Ionică din Bulgari - care a fost primul primar după Revoluție în Sălățig - merită amintit chiar și în acest context. Se spune că pentru a i se pierde urma pastorului, autoritățile ar fi luat indicatorul rutier care arăta drumul spre Mineu. Practic, satul a fost oarecum scos de pe hartă, el nu exista oficial. Asta pentru a-l proteja pe pastor.

Biserica reformată (de rit calvin) este impunătoare. Nu degeaba, pe la începutul secolului trecut, Petri Mor - autorul unei ample monografii a județului (comitatului) Sălaj - a trecut biserica pe lista monumentelor istorice. Așa este și acum, monument istoric. Clădirea datează de la 1514, însă în secolul al XVIII-lea i s-au adus modificări importante. 

În jurul bisericii se află ceea ce a mai rămas din gardul de lemn ce o împrejmuia. În zona turnului clopotniță de lemn ce aduce mai degrabă cu turnurile bisericilor de lemn, se mai păstrează în bune condiții o poartă pe ancadramentul căreia scrie ”Keszült 1868 Augusz. 7 én”. Soția actualului pastor, foarte amabilă deși mirată oarecum că un român se interesează de biserică, mă lasă să urc în turnul clopotniță. De sus ai o panoramă spectaculoasă asupra centrului satului. Văzută de sus, biserica ortodoxă din apropiere pare mică. Două clopote sunt aici, în turnul de lemn. pe cel mare, cu inscripție în limba maghiară deslușesc anul 1927. Cel mic, surprinde prin faptul că are o inscripție în chirilică! De fapt, ce mă mir? Am văzut un alt clopot în Sălaj, cu inscripție maghiară într-o biserică de lemn ortodoxă. 

 
Împreună cu soția pastorului mergem să vedem interiorul bisericii. Portalul este impunător, realizat din marmură roz. Are deasupra blazonul familiei Déesházy, reprezentat printr-un cavaler ce are sabia ridicată deasupra capului. Deasupra blazonului apare textul în limba latină ”MICHAEL DESHAZII DE MENIIEV OBIIT ANNO DOMINI MDXIV” iar dedesubt ”FECIT FIERI STEPHANVS DESHAZII”. Mai jos, sub blazon apare tot în limba latină un epitaf care atestă anul ridicării portalului 1541. Întreaga inscripţie este redată într-o postare a domnului Györfi-Déak György pe blogul ”101 de priveliști ale Muntelui lui Rákóczi”. Ușa de lemn cu ornamente florale are și ea o inscripție cu anul 1778

Interiorul bisericii este sobru, specific bisericilor reformate. Tavanul casetat are doar simple ornamente florale, iar pe una dintre tăblii apare un text în limba maghiară care atestă că tavanul a fost renovat în 1981. În simplitatea bisericii ies în evidență coroana amvonului și orga care nu mai este funcțională. Pe fațada sudică, biserica are trei ferestre lungi, diferite una față de cealaltă (asta pare a fi o particularitate) ce au ancadrament gotic.

Revenim în curte și constat că mai există o portiță de lemn, pe latura sudică a gardului ce împrejmuiește edificul. În curte, un mic monument în formă de stâlp funerar (numit în ungurește kopjafa). 

Bulgari
Localitatea Bulgari, ce se întinde la dreapta drumului ce duce peste deal spre satele Domnin, Bîrsa şi mai departe spre Someş Odorhei, a fost o revelaţie pentru mine. Aici am găsit cea mai veche biserică de lemn din Sălaj, care are suficiente elemente care să necesite o cercetare amănunțită. De altfel, am revenit la Bulgari încă de două ori, tocmai pentru a putea surprinde mai bine aceste ”secrete” așa cum le-am numit într-un articol mai lung. 

Dar să le luăm pe rând. Prima descoperire a fost aceea a unei răstigniri (troiță, cruce de lemn) pe care o consider, cel puțin din câte am văzut până acum, ca fiind una dintre cele mai vechi din Sălaj. Datează, dacă e să dăm crezare anului decupat pe tabla ce acoperă răstignirea, din 1886. Este într-o stare avansată de degradare, mă mir că mai stă în picioare.

  Apoi, biserica de lemn, care are elemente de arhitectură ce o individualizează - mă refer aici la absida altarului de formă semicirculară - are o pictură interioară care surprinde cel puțin prin două elemente. Pe peretele ce separă pronaosul de naos, chiar deasupra portalului, tronează un superb însemn heraldic. După toate probabilitățile este stema Austriei de pe vremea Mariei Tereza sau a lui Iosif al II-lea. O enigmă este însă scutul de pe pieptul vulturului bicefal. Încă nu-mi dau seama ce reprezintă. De cealaltă parte, în același registru, scena în care Simon din Cyrene duce crucea Mântuitorului are ceva aparte. Personajul care-l înfățișează pe Simon are o costumație ciudată, ce pare mai degrabă de secol XVIII. Poate că o privire mai atentă ar găsi și alte ”ciudățenii” ascunse în pictură.

Însă, enigma cea mai mare, avea să fie prezența unui monument litic situat lângă pridvor, chiar lângă absida altarului. Are o formă ciudată, ce aduce mai degrabă cu un stâlp funerar decât cu o cruce clasică. Inscripția, în limba română cu caractere slavone, are darul de a adânci și mai tare misterul: ”Aici odihnește Anastasie 1707”. Cine să fi fost Anastasie? Cine a construit monumentul? Sunt multe întrebări care-și așteaptă răspunsurile...

Mă aventurez pe drumul ce străbate dealul ce separă Valea Sălajului de Valea Someșului. Aproape de satul vecin Domnin, doi copii stau cu măgarii la păscut. Numele lor este Abel și Lazăr, locuiesc într-o casă sărăcăcioasă. Azi sunt singuri, au grijă d ecei doi măgari Voicu și Bobiță. Îi țin legați la o oarecare depărtare pentru că se bat, se mușcă unul pe altul. Copiii sunt tare bucuroși de oaspeți și mă tot roagă să le fac poze. 

  Ulciug
Localitatea este la extremitatea județului Sălaj, dincolo de cehu Silvaniei. Am ajuns acolo tot cu ajutorul prietenului meu Sorin Oșan care a vrut neapărat să-mi arate biserica de lemn. Miza pe faptul că o rudenie de-a lui era sfăt la biserică și drept urmare ne va deschide. N-am avut însă noroc, sfătul nu era acasă...Așa că ne-am mărginit să vedem biserica pe dinafară.

Este una dintre cele mai impunătoare biserici de lemn din Sălaj. Fiind singura biserică a românilor (în afară de cele ale cultelor neoprotestante), este bine întreținută. Are un turn impunător ce seamănă cu cel al bisericii din Fildu de Sus sau cu cel al bisericii din Lozna. Ca și în cazul celorlalte biserici pomenite, coiful principal ce se înalță dincolo de balcon, este înconjurat de alte patru turnulețe mai mici. Biserica datează din 1781. 

Portalul bisericii este impunător și suprinzător în același timp. M-aș fi așteptat să dau de rozete, de ”sămânța vieții” dar aici sunt simple ornemente geometrice. Două rânduri de coloane ”în romburi” urcă pe fiecare parte a portalului. Sus, deasupra ușii o cruce mare are brațele terminate fiecare cu câte o altă cruce. Și grinzile care susțin prispa sunt decarate tot cu motive geometrice. Pe părțile laterale, geamurile au obloane de lemn iar în jurul lor au motive florale.

În curtea bisericii dau de o cruce de ispirație celtică. Nu toți cercetătorii sunt de acord cu acestă denumire, sunt tot felul de teorii legate de ce reprezintă aceste cruci. Eu mă bucur pentru că e prima pe care o văd cu ochii mei în Sălaj. 

Aproape de biserică, la un colț de uliță, o casă veche ce pare a fi părăsită atrage atenția. După amplasament și formă e o casă evereiască. Pe pereți se mai văd încă motive florale, iar pe o parte, sus lângă acoperiș se distinge un chip uman.

Ajungem și în centrul satului, care este dominat de o masivă biserică reformată. Nici aici nu reușim să intrăm, așa că admirăm doar masivitatea zidurilor susținuți de contraforți. Actuala biserică datează din 1899 și este amplasată acolo unde în 1780 baronul Wesselényi Farkas construiește o mică biserică reformată cu turn din lemn. 

Astfel se încheie această tură foto pe Valea Sălajului. A fost una dintre cele mai frumoase ”hoinăreli”, am văzut multe locuri minunate, încărcate de istorie. Desigur, fiecare dintre cele văzute ar merita cu prisosință un articol separat. Poate, cândva, le voi descrie amănunțit. Oricum, am să mai revin în zonă, mai sunt încă multe de văzut.