Hoinar prin Sălaj: Birdwatching pe Valea Someșului

Am dat o fugă la Băbeni, să-mi văd bunica, și să mai fac câte ceva pe lângă casă. Nu m-am gândit că ziua se va transforma într-o adevărată vânătoare fotografică de păsări. Peisajul de toamnă târzie (deși ne aflăm din punct de vedere calendaristic în plină iarnă), cenușiul zilei și a peisajului din jur, copacii desfrunziți și cerul acoperit parțial de nori, a fost oarecum înviorat de ciripit de păsărele. Cum în ultimul timp sunt atent la aceste mici vietăți ce ne fac viața mai frumoasă, am luat aparatul și am mers în grădină.

Nu văd nimic în nucii noștri. Doar în nucul uriaș de peste două grădini, se aud ciocănitori. M-am obișnuit cu sunetul lor ascuțit: ”chic, chic”. E prea departe să o prind în cadru așa că renunț. Merg înspre gardul grădinii ce dă spre vecina Anișca. Are și ea un nuc mare, privesc atent printre crengi și-mi pare că văd ceva. Duc aparatul la ochi și prin teleobiectiv văd ceva, ce nu mai văzusem. O pasăre cu cioc lung, cu mult verde în pene. O urmăresc atent încercând să mă apropii de gard. Cu coada ochiului văd în mărul nostru o altă pasăre, o gaiță, o trădează penele albastre de pe aripi. Cum mai văzusem multe gaițe, o las în pace și mă concentrez pe pasărea cea nouă. 

Reușesc să prin câteva cadre bunicele. Apare și o ciocănitoare, poate cea care cânta în nuc. Sau poate e alta, toamna și iarna e plin de ciocănitori peste tot. Nou venita, e o Ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos major) și pare a fi și ea curioasă de pasărea cea verde. Stau la câteva crengi distanță una de alta, se studiază reciproc timp în care mai trag câteva cadre. Apoi, brusc, pasărea verde își ia zborul. Același zbor săltat, în valuri, ca la ciocănitoare. Poate însă ceva mai zgomotos... Cum nu știu ce e, apelez la bunul meu prieten (virtual) Andrei Hencheș, un pasionat ornitolog și foarte bun cunoscător al speciilor de păsări. Un naturalist în adevăratul sens al cuvântului! Mă străduiesc să-i descriu pe messenger ceea ce am văzut, el îmi trimite niște imagini dintr-un determinator și până la urmă concluzionăm: pasărea verde e Ghionoaie verde (Picus viridis), o specie de ciocănitoare comună în pădurile de foioase.

Peste ceva vreme, timp în care mai lucrez câte ceva, decid să merg să văd Someșul. O fac aproape de fiecare dată când vin acasă, la Băbeni. E locul în care am copilărit, e locul de care sunt legat sufletește. Și pentru Băbeni dar și pentru alte localități de pe vale, Someșul e o adevărată coloană vertebrală. Merg în zona cunoscută sub numele ”la tuburi”, acolo cândva era un pod construit din tuburi mari de beton peste care s-a turnat strat de piatră din carieră și balastru. Pe acest pod treceau sătenii cu carele la pământurile de dincolo de apă. De câțiva ani însă, balastrul a fost spălat de viituri, tuburile s-au colmatat și nimeni nu a mai reparat podul. Populația este îmbătrânită, terenurile de dincolo de Someș nu sunt lucrate, Natura își face treaba și împădurește zona. Pe drum caut din priviri ”Sfinxul” din pădure. Este o configurație naturală, niște stânci plasate astfel încât seamănă cu ochii, nasul și gura unei feline. Din toamnă și până în primăvară este vizibil, dar iarna dacă este zăpadă se vede spectaculos.

”La tuburi” imaginea e dezolantă. Furtuna din septembrie a făcut ravagii și aici. Aproape toate sălciile sunt rupte, unele au căzut în apă, altele pe mal pe terenul arabil dinspre sat. Apa a adus crengi mari care s-au blocat la de tuburile de beton. Mizerie și gunoaie peste tot, aduse de viitură. Cînd să cobor spre apă, o pasăre mare, iși ia zborul razant cu apa. Dă repede din aripi, parcă e un cormoran. Dar să fie oare cormorani pe Someș? Greu de crezut, deși nu imposibil. Nu-mi dau seama ce este, nici nu apuc să-l fotografiez...

Nu mai văd alte păsări, o iau direct peste arătură spre o zonă cu stuf, poate dau de ceva pițigoi. În lipsa păsărilor, fotografiez câteva detalii. Este genul de fotografie care-mi place, să prind în cadru câte o frunză, câte o parte a plantei. E un fel de liană ce se întinde vara peste copaci, peste sălcii. Toamna au un fel de fruct, de mărimea unei nuci mai mari. Aceste fructe sunt acum albe și ai țepi, dau bine în fotografie.

După (semi)eșecul acestei ieșiri în natură - mă refer la lipsa păsărilor - mă mulțumesc să mai fotografiez ciocănitoarea în nucul vecinei Anișca. Nu cred că e aceeași de acum o oră, nu o fi stat să mă aștepte pe mine și să mă consoleze...

După ce mai trebăluiesc câte ceva pe lângă casă, decid să revin la Someș, poate de data acesta am mai mult noroc. Încă de cum trec calea ferată, văd undeva departe într-un vârf de salcie, o pasăre de pradă. Posibil să fie un Șorecar comun (Buteo buteo), așa mi se pare prin obiectiv. Îmi fac un plan, o să încerc să-l iau prin învăluire, așa că nu merg direct spre el. Când ajung la tuburi, pasărea neagră de apă (cormoranul?) o ia din nou în zbor razant cu luciul apei fără să-mi lase răgazul să mă gândesc măcar că aș vrea să-l fotografiez. Nu pot să-mi iert faptul că nu mi-am amintit de el și că nu am fost mai precaut...

Ies la mal și văd o turmă de capre. Mă vede și ciobanul, merg să-l salut. Desigur, prădătorul nu mai e pe creangă, s-a mutat poate mai încolo speriat de turma de capre sau de vederea noastră, a oamenilor. Din vorbă în vorbă, aflu de la cioban că în zona gării ar fi păsări de apă. Stârci și berze...Evident, nu e vorba de Barza albă (Ciconia ciconia) - acesta e de multă vreme la locul de iernat din Africa. Poate o fi vre-un stârc sau egretă. În fine, pontul e bun, așa că nu mai stau pe gânduri și pornesc spre gară.

În ”cubic” - zona adiacentă căii ferate, dau cu ochii de grozăvia pe care a făcut-o furtuna. Pagube însemnate de material lemnos...cineva s-a apucat să strângă niște crengi. Poate că cei din administrația locală ar face bine să-i scoată pe asistații social la treabă să curețe zona. Sunt multe lemne doborâte, cu un efort colectiv s-ar aduna multă masă lemnoasă ce ar putea fi valorificată. Merg mai departe și trec de vechiul depozit de balastru. Acum 20-30 de ani se exploata la greu, aici era o grămadă imensă adusă cu mașinile de mare tonaj de la Someș. Se încărca balastrul în vagoane ce plecau spre șantierele patriei....Vremuri apuse.  Acum natura își reintră încet în drepturi. Au crescut copaci mari, calea ferată e năpădită de bucuieni.

În dreptul gării, acolo unde Someșul face un mare cot, se vede în amonte o plajă mare de pietriș. Speram să văd acolo niște păsări, dar plaja e pustie. Merg mai departe înspre locul în care era podul. Adică bacul plutitor, ce asigura accesul la terenurile de dincolo de apă. Știam din anii trecuți că podul e părăsit, însă nu mă așteptam ca zona să fie atât de schimbată. Podul nu mai există, iar malul este consolidat cu un lung parapet de beton, construit în trepte. Era necesară intervenția, malul înalt risca să se surpe afectând terasamentul căii ferate. 

Văd o pasăre mare albă în zbor. Să fie egreta? Zboară la o înălțime apreciabilă în aval, de-a lungul Someșului. Reușesc cu greu să o focalizez. Apoi văd o formație de trei păsări mari, negre, zburând în V. Să fie cormoranii? La un moment dat, zăresc, dincolo de zidul de beton, pe malul drept, înspre calea ferată, două păsări. Prin obiectivul meu 55-300 par a fi stârci. Sigur, cel de pe creangă e Stârc cenușiu (Ardea cinerea). Imaginea am văzut-o multiplicată de zeci de ori în Delta Dunării. Pasărea stă nemișcată ceasuri bune, cu gâtul încovoiat, băgat între umeri. Așteaptă prada, un pește ce se va aventura suficient de aproape ca să-l prindă. 

Pe mal, se plimbă grațioasă o egretă. Pare a fi Egreta mare (Ardea alba). Pe luciul apei sunt și trei rațe, numi dau seama din ce specie. Sunt prea departe de mine păsările, însă trag câteva cadre. Îmi fac un plan, nu înainte de a mă sfătui cu Andrei Hancheș. El are experiența terenului și e practicant de birdwatching. Am ca punct de reper o salcie înaltă, sub care am văzut stârcul și egreta. Am șansa existenței unui drum între calea ferată și digul de beton. E mai jos decât digul așa că pot merge mormal fără să fiu văzut. 

Drumul e plin de scaieți și de o parte și de cealaltă. Fac câteva poze, detalii. Teleobiectivul mă ajută mult. Surprinzător, dau de o tufă de mușețel de câmp înflorit. Mă opresc, evident, să fac câteva poze. 

Între timp, schimbând câteva informații cu Andrei Hancheș, ajung într-o zonă din care, printre scaieți, am oarecare vizibilitate. Realizez că dacă mai înaintez pe acel drum ajung desupra malului unde am văzut în urmă cu 5 minute păsările. Scruntez luciul apei. Undeva departe, văd rațele. Pe grindul de nisip format în mijlocul Someșului, prcă descifraz contra luminii o siluetă de pasăre. O fi stârcul? Poate cormoranul? Sigur nu e egreta, pentru că o văd pe celălalt mal. Cu siguranță m-au simțit păsările, sunt foarte sperioase. Realizez că dacă mă apropii ele nu o să rămână pe loc, așa că prefer să rămân pe jumătate camuflat între scai.

Ca să mă răsplătească pentru efort, Natura îmi dăruie un stop din frumusețea ei. Soarele iese de sub nori, se reflectă mirific în apă. Întregul râu e inundat de lumină. E clar că nu mai am cum să fotografiez păsările, sunt contra luminii. Așa că renunț și mă ridic în picioare să mă bucur de frumusețea momentului. 

După ceva timp, realizez cât timp a trecut de când am plecat de acasă, așa că decid să mă întorc. Pe drum, văd o pasăre mult mai colorată decât vrabia. E o Cinteză (Fringilla coelebs), de fapt un cintezoi. Andrei mă lămurește că doar masculii rămân peste iarnă, femelele migrează. Alături, pe un fost stâlp de telegraf, din acela pe care-l mai vezi însoțind calea ferată, stă un porumbel. E cu spatele la mine, dar îmi place cadrul. 

Ajung la trecerea de cale ferată și mă întâlnesc din nou cu ciobanul și cu caprele. Un țap îmi pozează. Are coarnele mari și privirea pătrunzătoare. E urât ca ...dracul. Acasă, în nucul Anișcăi, ciocănitoarea bata darabana. Nu cred că este aceeași, sunt multe ciocănitori și mai toate seamănă între ele.

O zi plină, care înainte de a se sfârși îmi oferă un apus de soare în direcția Surducului. Soarele coboară dintre straturile de nori și înainte de a atinge orizontul ”îmi face cu ochiul”. Imortalizez momentul. Apoi, înainte să plec spre Zalău, Luna își arată fața. Aceeași față de la facerea lumii. De data acesta își arată aproximativ 65% din suprafață, suntem la o zi după faza de Primul Pătrar. Prin teleobiectiv, se disting clar câteva cratere. Folosesc trepiedul pentru o imagine mai bună. Mă gândesc ce aș fi făcut dacă aveam trepiedul la mine. Cu siguranță poze mai bune! Poate data viitoare...