Am fost avertizat să fiu echipat astfel încât să fac față spinilor și mlaștinii, așa că prima grijă a fost să dau o fugă la grădină după cizmele de cauciuc. Inspirată alegere, odată ajuns sus în deal, vacarmul păsărilor din pădurea din apropiere m-a determinat să mă apropii de liziera acesteia. La fix, două veverițe tocmai se jucau pe gardul vecinului și prin copacii din pădure. Au fost și ele la fel de surprinse să mă vadă, iar de emoție au uitat să fugă așa că, minute bune, s-au lăsat fotografiate și filmate.
Am renunțat să mai caut păsările prin pădure, oricum erau șanse mici să prind ceva. Așa că, cu radioul fixat pe slujba din a doua zi de Paște am luat-o spre Chieșd. Din dealul Ortelecului am admirat Zalăul și dealurile ce se întind spre Guruslău și mai departe spre Bocșa. Pe drum, am oprit să fotografiez de la distanță căprioarele ieșite pe câmpul verde. Cred că sunt aceleași pe care le-am văzut și fotografiat la început de martie. Spun asta pentru că erau în același loc (pe care nu-l divulg pentru a nu-i îndemna pe braconieri să le ia urma).
Cum am trecut de Sălăjeni, pe dealul Curitău, m-am oprit să admir panorama ce se așternea la picioarele mele. Valea Zalăului cu satele ei se oferea privirii. Înspre Zalău, abia se vedea satele, din pricina luminii dimineții. În schimb, localitatea Câmpia Sălaj se vedea în toată splendoarea ei. Am admirat câmpul cu caroiajele lui, am focusat pe acel pom și pe acea căpiță de fân pe care le-am văzut și astă iarnă.
În cealaltă parte, spre pădurile Sighetului, un corcoduș de la liziera pădurii era în floare, contrastând puternic cu pădurea încă cenușie și cu verdele crud al câmpului. Așa solitar, era de o frumusețe ireală. Mai că aș fi dat o fugă până la el, și îngenunchind, să-i mulțumesc! Însă, venisem cu un alt scop, așa că m-am mulțumit să-l admir de la distanță.
La intrare în pădurea Sighetului, m-am oprit din nou. Mi-am testat aparatul foto filmând de pe trepied pădurea și florile albe crescute printre copaci. Am profitat de ocazie și am schimbat hainele de oarș cu cele de hoinăreală...
Ajung și la prietenul meu Ionel Șanta care deja mă aștepta în drum și, pornim cu mașina lui spre Chieșd. Admir din mașină cîmpurile ce prind culoare: ici colo câte un copac solitar în floare. E greu să te oprești la fiecare așa că îi admir din goana mașinii. La un moment dat, după ce ieșim din Chieșd, șoseaua pare surpată pe o porțiune de 30 de metri. Ionel spune că de vină ar fi galeriile subterane ale fostei mine de la Chieșd. Încetinim, nuami bină că apuc să fotografiez pe geam un ciocârlan (Galendria cristata) care nu avea altceva mai bun de făcut decât să stea la soare într-un vârf de grămadă de pământ.
Ne apropiem de zona pe care o vizăm, lăsăm șoseaua principală și virăm la stânga pe drumul betonat ce duce spre ceea ce a fost cândva Mina Chieșd. Se pare că întregul areal e bogat în cărbune; cândva aproape toate satele din zonă aveau bărbați ce lucrau la mină. Acum, așa cum aveam să constatăm cu tristețe, totul e abandonat, totul e în paragină. Pe drum admir peisajul. În stânga văd un șorecar comun (Buteo buteo) cum rupe de zod dintr-un stârv. Îl iau în vizor dar e prea departe pentru a obține poze acceptabile. În dreapta, se vede localitatea Corund din județul vecin Satu Mare. Cândva a făcut parte din vechiul județ Sălaj. Biserica de lemn, a cărei siluetă seamănă cu cea din Ulciug sau Lozna, este aproape la fel de înaltă ca și biserica de zid de alături. O dată trebuie să vin să văd biserica de lemn din Corund, e renumită pentru ”scenele cu draci” din pronaos - o reprezentare a Judecății de Apoi.
La un moment dat, drumul ne este barat de un tractor. Șoferul umple dintr-un bazin de beton cisterna din spatele tractorului. E un izvor cu apă arteziană, ca apa să nu se risipească localnicii au construit un bazin mare. Supraplinul se varsă în șant și apoi în vale. Profit d eoprire și intru în pădure. Mă chinui să prind în vizor o pasăre, dar aceasta sare de pe o creangă pe alta vrând să-mi facă în ciudă. Renunț și mă concentrez pe florile ce cresc din abundență. Când să revin la mașină, o codobatură albă (Motacilla alba) stătea la soare exact pe bara de deasupra mașinii.
Mai înaintâm pe drum până într-un loc știut doar de Ionel. Îmi iau tot echipamentul și după ce trecem valea, am ajuns! Deja ne ies în cale dintre spini primele exemplare de lalea pestriță. Florile au ieșit prin lâna rămasă de la oile ce s-au perindat prin zonă. Ionel se chinuie să descâlcească firavele flori din lână, eu nu mai am răbdare și încep să le fotografiez. Trag cadru după cadru, de parcă ar fi singurele flori. Am și uitat că alături, la nici doi metri, un mic lan de lalele pestrițe ne așteaptă.
Laleaua pestriță (Frittilaria meleagris) este o plantă perenă, declarată specie protejată, ce crește sporadic prin zone mlăștinoase dar însorite, la liziera pădurilor. În județul Sălaj, există câteva zone cunoscute unde cresc lalele pestrite. Una dintre zone ar fi Valea Sălajului, în apropiere de Cehu Silvaniei, însă din câte spun localnicii, de pe acel areal ar fi dispărut planta. Eu am fotografiat în urmă cu doi ani, o specie de lalea pastriță în pădure la Romita (ghid mi-a fost un localnic, domnul Romitan Nelu). În excelenta lucrare a profesorilor Aurel Medve și Ioan Abrudan - ”Ghidul ariilor naturale protejate din județul Sălaj”, apărută în anul 2008 la editura Școala Noastră, se atrăgea atenția încă de acum 10 ani că arealul de pe Valea Sălajului e periclitat. Chiar și zona din apropiere de Chieșd (pe locul numit ”Coronzel”) dar și zona Bobota (tarlaua ”Sub Pecăreni”) sunt amintite în lucrarea respectivă.
Dar să revenim la micul nostru lan de lalele. Deja Ionel e culcat pe burtă printre mărăcini, încercând să prindă cadrul perfect. Eu ezit: nu știu ce să fac, să mă iau după trilul vesel de păsări din mărăcini sau să îmi plec genunchiul în fața acestor superbe flori? Păsările astea, acum s-au găsit să ciripească...iar un păsărar în devenire e sensibil la astfel de sunete. Le las însă în parte și îngenunchez! În fața măreției Naturii, în fața frumuseții ireale a acestor plante atât de gingașe, nu poți face altceva. Te obligă oarecum și planta să te lași la pământ, lalelele de pe Valea Vaca nu sunt mai mari de 20 cm înălțime, iar floarea e aplecată spre pământ. Așa că oricum, cele mai bune cadre se fac de la firul ierbii. De acolo, de jos, lalelele par a fi niște uriași cu capetele plecate, flancate de alți uriași - copacii din jur.
Explorăm zonă, mai găsim câteva lalele solitare, altele în grupuri de 3-4 fire. Toate sunt înflorite, unele au deja floarea ofilită. Degeaba am fi venit peste o săptămână că nu am mai fi găsit nimic. Ne vine ideea să schimbăm aparatele, însă avem fiecare probleme cu setările celuilalt. Ce face obișnuința...
Ies cu greu dintre mărăcini într-o poieniță, pe o fâneață. Și acolo găsesc sporadic câteva fire pierdute printre mușuroaie. O pasăre îmi atrage atenția și, evident, o iau în vizor. E silvie cu cap negru (Sylvia atricappila), se joacă printre mugurii unei sălcii.
Ieșim din zonă, exact când alți localnici își fac apariția în zonă. Aflu că de acel areal se știe de câțiva ani buni. A trebui doar un semnal, o postare pe facebook, că iubitorii de frumuseți ale naturii au și sosit. Ionel are o discuție cu domnul, am înțeles că lucrează la primărie, despre necesitatea protejării acestei zone. Sunt întru totul de acord cu ei.
Mergem până în capătul drumului asfaltat, acolo unde era intrarea în mină. Au mai rămas două clădiri. De fapt au rămas în picioare pereții clădirilor. Cea mai mare a adăpostit sistemul care cobora liftul în puț. Pereții goi, fără geamuri arată sinistru. lăstărișul crescut liber în jur se vede pe ferestre. Fac o poză care pare a fi un tablou suprarealist cu Natura pe perete...
Peste intrarea în galerie s-a turnat beton din belșug, am înțeles că exploatarea a fost abandonată în momentul în care galeriile s-au umplut de apă și nu am mai putut fi folosite. De altfel, întreaga zonă mustește de apă. Nu doar acum după ploile și zăpezile din acestă iarnă ci la modul general...
Aici, la ”capătul lumii” cineva și-a aruncat gunoiul. Asta nu pot să înțeleg la neamul acesta. De ce trebuie să-și abandoneze gunoiul în pădure, în Natură. De ce nu e mai simplu să-l predea la firmele care-l colectează, asta dacă nu îi poate da foc. Știu că e interzis să aprinzi gunoiul, să poluezi aerul, însă nici asta nu e o soluție...Vă dați seama? Cineva a venit câțiva kilometri, din sat până aici, să arunce gunoiul. De necrezut!
Revenim spre Chieșd și ne oprim la izvorul de apă arteziană. Și aici sunt gunoaie, peturi și sticle aruncate peste tot. Lipsa de civilizație a unora, atentează agresiv asupra mediului înconjurător. Unde sunt oficilaitățile cu amenzile care să-i usture rău de tot la buzunare? Unde sunt oficialitățile ca să curețe zonele cu potențial turistic, cum este acesta?
Ne întâlnim cu două doamne, care au venit să caute lalele pestrițe. Veneau dinspre un teren arat, de dincolo de vale, de la liziera pădurii ce dă spre Corund. Este zona numită ”Coronzel” de care vorbește profesorul Aurel Medve în cartea sa. Una dintre doamne, Carmen Pop, recunoaște că de acolo a cules în urmă cu 2-3 ani un braț de lalele. Acum nu mai e nimic, proprietarul terenului a arat locul. Și cum zona nu era protejată prin lege, s-au pierdut lalelele.
Revenim în Sighetu Silvaniei; în timp ce Ionel discută cu câțiva localnici, mă delectez făcând poze la o turmă de oi ce pasc pe un câmp la liziera unei păduri sau la o vrabie de casă (Passer domesticus) ce avea în cioc un pai mai mare ca ea.
Despre nevoia de a face demersurile necesare pentru a proteja micul areal unde, crește de câțiva ani laleaua pestriță, discutăm și domnul consilier Alin Sîrb din Consiliul Local Chieșd. Să sperăm că demersul nostru de a promova zona și de a proteja aria cu lalele petsrițe va avea succes. Până al urmă, comunitatea ar trebui să înțeleagă că locurile acestea au un mare potențial turistic. Rămâne doar ca factorii responsabili să arate că vor să facă ceva!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu