Pe om nu îl cunoști bine numai după ce ai mâncat cu el o maje (100
kg) de sare. Acest adagiu vrea să scoată probabil în evidență,
caracterul duplicitar al ființei umane, care în timp devine viciu cu tendințe
spre perenitate. Am întâlnit în decursul vieții persoane, contaminate
incurabil cu minciună și ipocrizie, cea ce m-a determinat să adopt o atitudine
extrem de rezervată, vis-a-vis de acestea, cu care eram pus inevitabil în
situația de a începe un proces relațional la locul de muncă. Așa se face că mă
pomeneam deseori în fazanerie, cu persoane trimise de către cei ce dețineau
autoritate ierarhică, pentru a îndeplini anumite sarcini, de cele mai multe ori
fără a fi consultat asupra oportunității unei asemenea măsuri. Este vorba aici
despre indivizi cu antecedente disciplinare la activ (de exemplu pădurari cu
imputații), care nu mai puteau deține gestiunea cantonului, s-au tineri
absolvenți a unor școli cu profil silvic, recomandați de unele relații
neprincipiale, care nu reușiseră să convingă că pot face față rigorilor meseriei
pentru care se pregătiseră. Un neajuns al situației era acela că în marea lor
majoritate acești "meseriași" aveau un mandat vremelnic, adică până
când li se clarifica situația, după care de regulă plecau spre alte orizonturi.
Chef de muncă nu prea aveau. Măsuri
disciplinare legale asupra lor, nu prea aveam la îndemână, așa că vrând nevrând, trebuia sa fiu cu ochii și cu gura pe ei. Unii mai tupeiști mi-au spus-o în
față fără ocolișuri: ”Mata domnule ești un om foarte dificil! Mă mir că acești
salariați pe care-i ai, mai suportă să lucreze aici.” Alții, mă reclamau la cei
din conducere. Cei care mă cunoșteau mai demult, se amuzau copios pe seama
novicelui pus în dificultate, iar alții pur și simplu se adaptau rigorilor. Cu
aceștia din urmă, am avut o colaborare foarte bună și am regretat sincer atunci
când a trebuit să ne despărțim. Pe un asemenea fond relațional s-a consumat și
episodul, de altfel banal, pe care urmează să-l introduc în narațiune.
Avertizez însă, că nu voi face public nici un nume. Suntem cu toții încă
contemporani cu cei implicați și nu doresc ca imaginea cuiva să fie în vre-un
fel afectată.
Mă sună într-o zi șeful de ocol să-mi comunice că din ziua
următoare, urmează să sosească în fazanerie un nou paznic. Avusese omul o funcție
respectabilă într-un district silvic, a comis nu știu ce tâmpenie și a trebuit
să renunțe la dregătorie. Cine nu are habar de fazanerie, poate că nu
realizează cât de importantă este activitatea de pază într-un asemenea
obiectiv. Prin urmare, nu-l voi lăsa singur să-și exercite atribuțiile, timp de
cel puțin o săptămână, perioadă în care urma să-i prezint toate vulnerabilitățile postului,
sugerându-i și cum trebuie să acționeze în caz de necesitate. Fac precizarea că
după masa și pe timp de noapte, paznicul era mai mult singur în fazanerie. Avea
însă la îndemână un număr suficient de câini, care de multe ori descopereau
singuri unde-i baiul și care dădeau alarma. Trebuia doar colaborare din partea omului. I-am
recomandat să se împrietenească cu ei și mai ales i-am pretins, să-i hrănească
așa cum se cuvine, să le împrospăteze apa, să verifice sistemele de legare și
să le facă curațenie în adăposturi. Nu a fost omul meu prea încântat de cea ce
urma să facă și a și schițat unele obiecțiuni. S-a mai aflat a fi omul și profund jignit de afirmațiile mele, făcute cateva
luni mai târziu, când l-am dojenit spunându-i că un câine este mai de folos
decât un paznic, deoarece nu pretinde nici salar, nici concediu cu primă de
vacanță, nici echipament gratuit, nici săptămână redusă de lucru și în plus de
asta, el (câinele), este și incoruptibil. Deci degeaba se va apropia cineva de
el cu portofelul, sau cu sticla de pălincă, el tot câine rămâne și va acționa
ca atare. S-a dus omul cu jalba-n proțap la conducere să se jeluiască de
nedreptate, dar relatarea lui a stârnit acolo hohote de râs. Printre alte
amenajamente gospodărești, aveam și un grajd pentru cai, lângă care era plasată
o remiză în care adăposteam diferite materiale, unelte etc. Remiza avea pereții
construiți din panouri din plasa de sârmă fixate pe un schelet metalic. Între
grajd și remiză era un interval, un fel de strungă, cu lățime de sub
un metru, care ducea în pădure și pe care circulau mai mult câinii. Remiza era
plină cu baloți din plasă de sârmă, pe care urma să o punem pe plafonul unei
extensii de creștere aflată în construcție. Materialul era nou nouț și s-a
dovedit a fi extrem de tentant pentru amatorii de chilipiruri, iar tentativele
de însușire ilegală, cu complicitate din interior, nu erau puține. Locul
amplasării era unul supravegheat aproape permanent, motiv pentru care nu l-am
asigurat cu lacăt. Am avertizat întregul personal asupra riscurilor unei
complicități cu persoane din exterior în scopul înstrăinării de bunuri din
fazanerie, cu insistență deosebită pe baloții de plasă. Introdusesem și un
registru în care paznicii, la ieșirea din tură, trebuiau să consemneze, în
scris toate evenimentele cu care s-au confruntat în timpul exercitării
serviciului, pentru a ști cei care veneau dimineața la lucru, în ce punct să acționeze
cu prioritate.
Nu mai știu din ce motive, într-o zi de vară, venind din pădure,
mă strecor în incintă prin "strunga" dintre grajd și remiză. O
viespe mare din cele cum sunt în pădure și despre care se spune că dacă te
ințeapă opt sau nouă, ești în real pericol, poposeste la mine pe mână, după
care-și ia zborul și intră în interiorul unui balot. Cu fereală si cu oarecare
teamă mă apropiu să urmăresc traseul insectei și numai ce observ un autentic
cuib de viespi mari, cu sumedenie de găuni s-au bărzăuni cum li se spune pe la
țară. Atrag atenția personalului să evite a circula prin locul cu pricina și
mai ales să nu se apuce să-i alunge, prin cine știe ce metode empirice și asta
până când voi procura o substanță care să-i facă inofensivi. Luând aminte la
circulația nestingherită a cânilor prin zonă, îmi fac curaj și trec și eu, cu
ochii ațintiți spre cuib. Viespile nici nu mă bagă în seamă și trec în zbor, în
mare viteză zumzăind pe lângă capul meu. Îmi dă prin cap ideea să amân suprimarea
cuibului pentru o perioadă nedeterminată, constatând eu că insectele nu sunt
chiar atât de agresive cum se povestea. Nici cu oamenii și nici cu câinii.
Nu mai
rețin faptul dacă pe paznic l-am avertizat s-au nu, dar dacă era vigilent ar fi
trebuit să ne atenționeze el pe noi în legătură cu viespii. În fine, vremea se scurge, apar alte probleme și
chestiunea cuibului de viespi trece în plan secund. Peste una s-au
două săptămâni, într-o dimineață citesc în registru, nota paznicului în care
scrie că în jurul orei 22,00 în spatele grajdului a auzit câinii lătrând, în
rest scrie el, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Ma duc în dosul grajdului și ce
să vezi!? Trei baloți din plasa de sârmă abandonați în rariștea pădurii. Mă
apropii de remiză și observ locul din care au fost luați baloții, prin
escaladarea peretelui din spate. Tentativa clară de furt, eșuată din cauza
viespilor, care i-au pus pe fugă pe hoți, care hoți, s-au văzut nevoiți să-și
abandoneze prada și să o ia la goană, prin pădure. Iată că de data asta natura
însăși mi-a venit în ajutor, oferindu-mi o recompensă pentru faptul de a nu fi
năpăstuit un cuib de viespi, creație si el ai aceleiași naturi care l-a creat și
pe om. Mai mult decât atât, în zilele următoare aveam să-i descoper și pe
făptași. Iataganele viespilor înfipte cu râvnă i-au făcut cunoscuți pe răufăcători, prin leziunile generoase din jurul ochilor și gâtului. Erau persoane
cunoscute, care treceau destul de des prin fazanerie, iar uneori m-au și
ajutat în situații mai deosebite. Tentativa de furt a făcut ceva vâlvă pe la
Ocolul Silvic și a grăbit decizia de a așeza plasa de sârmă din remiză acolo
unde-i era locul, adică pe plafonul unei grădini de creștere. Cât despre
paznicul care a lăsat scris că în timpul serviciului său nu s-a întâmplat nimic
deosebit, ei bine, din acea zi de pomină n-a mai venit la slujbă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu