Hoinar prin Sălaj: Feerie într-un lan de grâu

La început a fost ideea. Ideea de a încerca promovarea turistică a județului Sălaj altfel decât până acum. Apoi transpunerea ideii într-un proiect viabil, acela de cartografiere fotografică a județului Sălaj. Ca să ne convingem că merită, am avut câteva ieșiri pe teren și de fiecare dată am descoperit locuri noi, am fotografiat oameni, case, biserici, crâmpeie din realitatea de zi cu zi a satelor sălăjene. Asta până într-o zi când ne-am aventurat într-un lan de grâu și, vă rog să ne credeți, a fost poate cea mai tare experiență fotografică de până acum.

Ieșim din Cristur-Crișeni, o localitate ce aparține de comuna Crișeni. Împreună cu Cezar Fodoca - ”hoinarul de serviciu”, suntem puțin dezamăgiți de faptul că este pentru a doua oară când încercăm să vedem interiorul Bisericii reformate de aici dar la fel ca și data trecută, nu-l găsim acasă pe preot, singurul care are cheia. Mă uit la ceas, suntem în grafic, este prea devreme să ne întoarcem la Zalău. 
- Ce zici, mergem să vedem comuna următoare, Dobrin? - îl întreb pe partenerul meu de proiect.
- Da, putem încerca. - zice el.
Pornesc mașina și o luăm spre Dobrin. La un moment dat, în curbă, vedem pe partea stângă, sus pe deal un copac singuratic într-un lan mare de grâu.
- Domnul profesor, uitați-vă la acel copac. Ce frumos se vede.
Trag cu coada ochiului. Da, Cezar are dreptate. Rulez încet și când ajungem în dreptul lui, trag pe dreapta. Coborâm din mașină și ne uităm hipnotizați la acel copac singuratic. O imagine de vis, pe care orice fotograf și-ar dori-o. Unde mai pui că cerul este ”pătat” de nori albi. Ne luăm aparatele și începem aventura.

Până să ajungem la copac, avem de traversat zona de lângă șosea, unde sunt terenurile localnicilor. Sunt culturi de porumb, straturi de zarzavaturi, cartofi. Mă rog, grădinile oamenilor. Încercăm să mergem fără să călcăm pe straturi, o luăm încet pe răzorul unui lan de porumb. Ajungem la un șanț, nu prea mare dar care are un firicel de apă. Fără să ne dăm seama speriem un stol de fluturi care se odihneau pe lutul umed. Zboară speriați în jurul nostru. 
- Lasă că-i vedem când ne întoarcem. - îi spun lui Cezar și trec primul peste șanț. N-a fost să fie, la întoarcere n-am mai nimerit acea zonă de traversare a canalului.

Urcăm încet, pentru că pe de o parte, ne agasează mereu mesajele de pe telefon. Ce ți-e și cu tehnica asta...Hotărât lucru, data viitoare lăsăm telefoanele în mașină. Pe de altă parte înaintăm greu și pentru că ne oprim să fotografiem orice: o floare, un colț de cer, satul ce se vede în stânga noastră. 

Nu mai vedem copacul, suntem sub deal. Gâfâim ușor, se vede că încă nu avem antrenament. Dar urcăm, urcăm încontinuu și simțim cum treptat ne eliberăm de toate grijile și ne scufundăm în Natură. Numai cine iese din oraș și o ia pe dealuri poate avea acest sentiment sublim, al detașării, al contopirii cu Natura. Pe când credeam că e simplu urcușul, dăm de niște mărăcini. Se întind la stânga și la dreapta noastră pe o distanță apreciabilă. De jos din drum nu i-am văzut, părea ceva nesemnificativ, o dungă verde ce marca și separa lanul de grâu de celelalte culturi. Acum că ne aflam în fața lui, părea de netrecut. Nu avea o lățime mai mare de 10 metri dar e suficient. Ochim o zonă unde mărăcinii nu par a fi atât de mari și-l urmez pe Cezar care-și face primul curaj. Am admirat întotdeauna curajul tinerilor, iar Cezar este un bun exemplu în acest sens. Cu grijă să nu ne agățăm hainele (n-ar fi prima dată) înaintăm. Când ajungem la jumătate, devine din ce în ce mai greu de trecut, dar vedem lanul de grâu și asta ne motivează în plus.

În fine, ieșim cu bine dintre mărăcini și ne minunăm ca Moromete. Parcă-l văd dându-și pălăria la o parte și scărpinându-se deasupra urechii. Exact ca atunci când și-a pus în plan să doboare salcâmul...

Lanul e mare, se întinde cât e dealul de o parte și de alta a noastră. Grâul nu este încă copt, dar bobul e mare, spicul bogat. Dar unde e copacul? Doar pentru el am venit până aici. Da, se vede vârful lui peste coama dealului. Ne aventurăm în lan, grâul ne ajunge până la piept. Încercăm să nu călcăm prea mult, însă ne liniștim când vedem urme lăsate de tractor, probabil au ierbicidat lanul. Se vede că lanul este curat, nu sunt buruieni, iar cele câteva rămas sunt numai bune de fotografiat. Dau de o floare mică roșie, ascunsă printre spice. E sângele voinicului. Fotografiem orice vedem: eu sunt concentrat pe detalii, îmi plac florile de câmp; Cezar e preocupat de nori și de peisaje. 

 

- Haideți să facem o panoramă. - mă trezește Cezar din visare. Da, ne-am propus ca de pe toate dealurile pe care vom urca, vom face panorame. Le-am prins gustul, încep să ne placă. Cezar are ”tupeul” de a face una de 360 de grade. Ține aparatul pe tip portret și începe să tragă cadru după cadru, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic (sens invers trigonometric - pardon, defect profesional). Mă ascund în spatele lui să nu-l încurc, și mă rotesc odată cu el. Evident că nu mă las, și încerc și eu o astfel de panoramă. Cezar îmi dă sfaturi:

- Pentru panorame folosiți funcția automat. Așa ies mai bine pozele.
Îl ascult, ce să fac. Nu am complexe de inferioritate, Cezar e mult mai bun ca mine și cunoaște bine funcțiile aparatului. 

Ne simțim liberi, numai noi și lanul nesfârșit. Pardon, am uitat de copac. El este cel care ne fascinează, acea pată verde în marea de galben. Spre el ne îndreptăm pașii, traversând lanul exact cum o corabie traversează o mare. Cu diferența că lanul este liniștit, calm. Nici măcar nu se mișcă și nu cred că pare deranjat de trecerea noastră. Ici colo, este brazdă de urmele unui tractor care probabil a trecut prin el, perpendicular pe direcția noastră de înaintare, ca să-l ierbicideze. Curând ajungem la copac, care acum de aproape pare un copăcel de fapt. E un prun, un corcoduș crescut aici în câmp. Probabil a supraviețuit pentru că a oferit de-a lungul existenței sale, un petec de umbră, celor care au trudit pământul. Și doar cei care lucrează pământul știu aprecia existența unui pom, a unui copac, care-ți oferă umbră în zilele dogoritoare de vară. 

La un moment dat, Natura, parcă vrând să ne surprindă, să nu ne mai lase să plecăm, face cumva și adună norii deasupra copacului ca într-o piramidă. Superb...

E frumos aici în lan, nu-ți vine să mai mergi. Sentimentul de libertate, de comuniune cu Natura ne copleșește. Găsim pretext în a fotografia orice, însă cel mai interesant este de jos, de la firul ierbii, pardon, de la firul spicului de grâu. Și eu, și Cezar suntem fericiți ca doi copii, mă rog, eu ceva mai mare...Ne bucurăm că am avut inspirația de a urca până aici, în lanul nostru. Da, îi putem spune așa, pentru aproape o oră ne-am identificat cu el, i-am mângâiat spicele, l-am fotografiat.

- Parcă ai avut o idee, să ne facem un selfie și să punem pe pagina noastră, să vadă prietenii noștri pe unde umblăm - îi spun lui Cezar, deși nu sunt adeptul selfi-urilor. Fără să stea mult pe gânduri ia smartphone-ul și după ce ne înghesuim în cadru și zâmbim, îi mai ia câteva minute până pune poza pe pagina noastră de facebook. 

Pe final, înainte să coborâm, Cezar îmi face două poze ”de profil”. Eu și copacul. Într-una stau ”răstignit” cu brațele ridicate, încercând să cuprind  întreaga întindere. Este gestul care îl fac atunci când vreau să spun ”lumea toată e a mea”. E gestul pe care-l fac când sunt fericit!

GALERIE FOTO:

• pe pagina mea de facebook
• pe pagina de facebook a proiectului ”Hoinar prin Sălaj” (fotografii realizate de Cezar Fodoca)