Dau să intru într-un magazin de cartier să cumpăr pâine. La intrare, doi copiii romi, se chinuie sa lipească cu bandă scotch o bancnotă de 10 lei. Dacă nu ar avea hainele murdare și rupte, dacă ar fi spalați, nu ai zice că sunt romi. Le spun că ar trebui să poată cumpăra cu ea chiar dacă e ruptă. Că cei de la magazin sunt obligați, prin lege, să accepte și bancnotele rupte. Copiii tresar și mă privesc cu neîncredere câteva secunde. Apoi cel mai mare îi spune puștiului de lângă el: "ține mă, nu vezi că nu pot lipi?". Cum m-au ignorat întorcându-se la treaba lor, i-am lăsat și eu în pace și am intrat în magazin.
Îmi văd de cumpărăturile mele, ba chiar am tras de timp crezând că cei doi vor intra cu bancnota "bandajată". Eram curios ce s-ar fi întâmplat. Nu au venit, așa că am plătit cumpărăturile făcute și am ieșit. Copiii erau în același loc, încă se chinuiau să lipească bancnota de 10 lei. Problema era că nu aveau cu ce să taie bucata de scotch și trăgând de ea, banda se răsucea și se dezlipea de pe bancnotă. Cel mare îl apostrofa pe cel mic că nu ține bine bancnota. Au mai încercat o dată, tot fără succes.
I-am privit și am încercat să-i ajut. Inițial am vrut să le lipesc eu bancnota dar știam că nu are sens. Le-am mai repetat o dată faptul că pot cumpăra cu ea. Nu era atât de deteriorată. Însă, probabil, experiența și discriminările la care au fost supuși ei și părinții lor îi fac să fie neîncrezători. Plus că nu cred să fi știut copiii legislația în domeniu. Îmi vine o idee: scot din portmoneu o bancnotă de 10 lei, și le-o întind. Mă privesc mirați, încurcați chiar. Nu au cerșit, ei voiau doar să "repare" bancnota. Acum sunt derutați, nu știu ce să creadă. Cel mic mă privește cu ochii lui mari. Îl simt că ar accepta cu bucurie, însă decizia e a fratelui mai mare. Cel mare îmi întinde bancnota ruptă și rola de scotch. Nu vrea să accepte banii de la mine fără să-mi dea ceva în schimb. Au și ei demnitatea lor!
Nu am vrut să-i umilesc, așa că am acceptat târgul. Cel mare insistă să iau și rola de scotch. Așa crede el că e corect, plus că nu-i mai trebuia. Bineînțeles că nu am acceptat eu de data acesta. Le-am dat bancnota bună și scotch-ul iar ei mi-au spus simplu: "Mulțumesc!" Apoi au intrat fericiți în magazin.
Nu am stat să-i urmăresc și nici nu am intrat după ei. Nu știu ce au cumpărat și nici nu contează. Iar povestea asta nu am spus-o pentru a arăta cât sunt eu de bun... Vai de păcatele mele! Știu că lucrurile bune se fac fără să strigi în gura mare că le-ai făcut. Dar trebuie să spun povestea, m-a uimit situația în sine și mândria celor doi copii. De prea multe ori îi judecăm, de prea multe ori nu le dăm nicio șansă. Îi discriminăm, îi marginalizăm. Îi împingem la marginea societății, a excluziunii sociale.
De altfel, cei doi stau probabil în ghetoul din Brădet / Stadion, undeva între străzile Gh.Doja și Eminescu. Da, avem ghetouri și în Zalău! Stau în niște barăci ce nu pot fi numite case. Probabil că sunt trimiși la școală pentru banii din alocații. Probabil că părinții lor scotocesc prin gunoaiele din cartier. Cu siguranță viața lor e grea, și prin refuzul integrării dar și datorită discriminării noastre, devine și mai grea. E o problemă complexă, complicată. Asupra căreia, poate, nu ne aplecăm suficient.
Are cineva o soluție pe termen lung?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu