Sălajul turistic (18) - Cripta familiei Jósika din Surduc

Comuna Surduc se află în partea central-estică a județului Sălaj, pe malul stâng al râului Someș. Se află la intersecția unor forme de relief diferite: culoarul Someșului, dealurile Șimișna-Gârbou, depresiunea Almaș-Agrij și culmea Prisnelului, ceea ce-i dau un farmec aparte. Este traversată de DN 1H Jibou-Dej și de a patra magistrala feroviară a țării București – Brașov – Deda – Dej – Jibou – Baia Mare. Distanța față de orașul Jibou, cu care se învecinează este de 10 kilometri iar până la Zalău sunt 35 de kilometri.

Primăria comunei Surduc

Biserica ortodoxă

Comuna a fost considerată întotdeauna una bogată, aici funcționând pe vremuri o moară, ceea ce o făceau atractivă pentru întreaga zonă. Există și o farmacie care deservește populația din satele învecinate. Și astăzi, comuna Surduc este considerată ca fiind una dintre cele mai mari comune ale județului. Aici funcționează și o modernă unitate de învățământ: Grupul Școlar Surduc. Din punct de vedere demografic, comuna se află pe locul 6 în cadrul județului, cu un număr de 4026 persoane (recensamântul din 2002).

Din punct de vedere istoric, comuna Surduc este atestată documentar începând cu anul 1554 când apare sub denumirea Nahzywrdok. De-a lungul anilor, denumirea se schimbă în Nagi Szendok (1625), Nagz-Szurduk (1630), Szuruk (1733), Szurdok (1854), Surduc (1930, 1966).

Destinul comunei este legat de existența pe teritoriul acesteia a Castelului Jósika. În secolul XVII, Surducul era în proprietatea familiei Csaki. Aveau un conac frumos, contruit în mijlocul unui parc din care n-a mai rămas aproape nimic. Conacul este transformat în castel în secolul XIX, când ajunge în posesia familiei Jósika. Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii a fost scriitorul Jósika Miklós. Născut în 1794 la Turda și-a petrecut o parte din viață pe moșia de la Surduc, a fost prieten apropiat cu Wesselényi Miklós junior. După revenimentele de la 1848 pleacă în exil și moare la Dresda în 1865. În 1897, la 103 ani de la naștere, osemintele lui au fost îngropate în cimitirul Hászongárd din Cluj. (sursa informațiilor aici)

Încă din vremea copilăriei eram fascinat de imaginea cavoului ce se vedea din tren, în dreptul gării din Surduc, sus pe o stâncă. Mi-am imaginat tot felul de posibile explicații ale prezenței enigmaticului monument. Bunicul îmi spunea că acolo este îngropat groful din Surduc, fără să știe alte detalii. Oricum, acesta era un subiect tabu în satele de pe valea Someșului, de la Surduc până spre Ileanda, sate locuite de populație aproape integral românească. Orice amintire a stăpânirii maghiare isca controverse aprinse. N-am insistat atunci în copilărie cu întrebările, acum din păcate nu mai am pe cine întreba. Dar cred că a cunoaște istoria meleagurilor unde ai copilărit și crescut, a o accepta așa cum a fost, cu bune și rele, înseamnă a-ți descoperi propriul trecut.

În această vară, în drum spre Băbeni – satul copilăriei mele, m-am oprit la poalele stâncii pe care se află monumentul cu pricina. Eram hotărât să urc și să văd cu ochii mei despre ce este vorba. Am întrebat un tânăr pe unde se poate urca și ce se află acolo. Mi-a arătat cărarea și mi-a spus că acolo a fost casa baronului și că ”este fain”. Am urcat cărarea spre monument, satul devenea din ce în ce mai mic pe măsură ce urcam. Valea Someșului se desfășura în toată splendoarea sa. 

Cripta văzută din gara Surduc

La un moment dat, printre ramurile copacilor s-a zărit zidurile rotunde ale criptei. Seamănă ca un turn de apărare. Este din cărămidă, se vede bine acolo unde a căzut tencuiala. Lângă criptă sunt câteva bucăți mari de piatră. Ajung în partea din față și rămân fascinat de cele două coloane ce susțin frontonul de la intrare. 

Coloanele și frontonul de la intrare

Sunt coloane de tip corintic, având în partea superioară ornamente. Ambele coloane sunt pline de ”mâzgăleli” unele scrijelite în piatră, altele aplicate cu vopsea. Unele sunt foarte vechi, deja devin o componentă istorică importantă. Cea mai veche este din 1886, dar sunt și din 1906. 

Ultima are o grafică interesantă, este de forma unei coroane având inscripționate literele ”S.z.N”. Ușa de intrare în criptă, este dreptunghiulară, simplă, de marmură. Deasupra ușii, încadrată între cărămizi, o placă albă cu inscripția în latină ”PARENTI OMNIA PIETAS PROCULIUM POSUIT ANO. MDCCCXXVII-mo” abia se mai distinge. Inscripția îi aparține sculptorului clujean originar din Debrecen, Hirschfeld Friedrich și a fost realizată în 1828. (sursa aici)

Inscripția de deasupra ușii

Cadrul ușii de la intrarea în criptă

Interiorul criptei este gol, pereții interiori, plini și ei de inscripții, sunt într-o stare avansată de degradare, ca întreg edificiul de altfel. Dau o raită criptei și fac o mulțime de poze. Inscripțiile cu tentă vulgară, sunt deranjante. Nu am înșeles niciodată, de ce trebuie să profanezi injurii și să scrii obscenități pe zidurile monumentelor. 

Conform unelor surse, Jósika Miklós a construit cripta în memoria tatălui său, pe locul unde principele Transilvaniei Rakoczi Ferenc II, a servit ultimul său prânz, alături de Csaky Laszlo. Se întâmpla în 1705, înaintea catastrofalei bătălii de la Jibou, pierdută în fața armatei imperiale conduse de generalul Ludwig von Herbeville. Cripta adăpostea trei sicrie din fontă, dar acum au rămas doar pereții. Și aceștia au însă nevoie urgentă de reparații, întrucât riscă să se dărâme.

Cobor de pe stâncă, cu regretul că un astfel de loc spectaculos, unic la nivelul județului, nu este exploatat din punct de vedere turistic. Este păcat că autoritățile locale nu amenajează turistic zona, mai ales că nu presupune mare efort. Este necesar tăierea vegetației care obturează cripta și realizarea unei căi de acces. Poate că totuși, cândva, cineva se va gândi și la acest aspect.