O lecție de viață

Ceea ce vreau să vă povestesc în cele ce urmează ar putea foarte bine să fie una din poveștile pe care obișnuiesc să le postez pe pagina mea de facebook sub genericul ”Fotografii de poveste, povestea fotografiilor”. Însă povestea de față este una mai specială și poate avea și valențe educative. Iată de ce am preferat de data acesta varianta unui material mai amplu. Este vorba despre o experiență de viață, la care am asistat cu totul întâmplător. 

Primii pași în viață sunt importanți și pentru a reuși ai nevoie de sprijinul mamei. De acest adevăr aveam să mă conving – dacă mai era nevoie – zilele trecute când cu oarece noroc am asistat la acest moment sublim pe un câmp între Plopiș și Nușfalău.

Veneam de la un eveniment etnografic ce avuse loc la Muzeul Ligia Bodea din Iaz. Am decis să mă întorc acasă trecând prin Plopiș. Drumul bun m-a îndemnat să aleg acest traseu și poate dorința de a mai vedea și alte locuri. Fericită alegere, căci imediat după ieșirea din Plopiș, pe un câmp ce avea la orizont crestele înzăpezite ale Munților Plopiș, un stejar secular solitar mi-a atras atenția. După ce am tras pe dreapta am sesizat și o turmă de oi de care avea grijă un mic ciobănaș.

Cu precauția necesară când te apropii de o turmă păzită de regulă de câini agresivi, am dat să mă apropii încercând să prind cel mai bun cadru cu acel stejar. Se vedea că este secular, jos la tulpină o mică scorbură a ajuns în timp un fel de adăpost. Liniștit ar fi încăput un om care să se adăpostească aici. Ciobănașul mă observă, îl strig și eu întrebându-l de câini. ”Nu vă fie frică, Efi nu mușcă” – îmi strigă el. Cu ceva mai mult curaj mă apropiu. Eu știu una și bună, ”câinele care latră nu mușcă” sau prin analogie ”câinele care nu latră, mușcă”. Într-adevăr un câine mic, negru și lățos vine spre mine. Nu părea agresiv, mai degrabă curios. Sunt la cinci metri de băiat și vorbesc cu câinele, mă rog încerc să-i transmit că sunt om bun. Se pare că Efi (ce nume ciudat pentru un câine) pricepe asta mai ales după ce scot din buzunar trei pancove pe care le aveam de la Ligia. Atâta-i trebuie câinelui, instinctele i s-au activat brusc. 

Îi dau pancovele băiatului. Îl cheamă Flaviu și este elev la școala din Plopiș. Un băiat frumos, îmbrăcat în haine simple, cu cizme de cauciuc în picioare și cu un rucsac pe umeri. ”Tata e cioban dar azi am venit eu că dimineață i s-a făcut rău și l-au dus la spital”. Primul gest al lui Flaviu a fost să rupă o bucată din pancovă și să i-o dea lui Efi, care a așteptat cuminte cu ochii țintă la stăpân. M-am emoționat! Ce gest frumos, de care este în stare doar stăpânul care-și iubește animalul. Orice alt copil crescut printre blocuri ar fi mâncat el pancovele. Dar el, crescut printre animale știe să le aprecieze. Iar câinele îi este cel mai bun prieten, aici departe de sat. Îl întreb în legătură cu numele câinelui, mi se pare ciudat. ”Nu știu de ce-l cheamă așa. Tata i-a pus numele, cred că e un nume unguresc” - încearcă Flaviu să-mi explice.

Abia acum observ o oaie solitară, cu un miel lângă ea. Mogâldeața de blană alb cu negru e la picioarele mamei, o oaie cu coarnele încovoiate. Mama bate din copită spunându-ne așa cum știe ea să comunice, că-i încălcăm teritoriul, că-i amenințăm puiul. Ne fixează preț de câteva secunde, gata să ne ia între coarne, mai dă o dată din copită și apoi își linge puiul cel nou născut. ”Numai ce l-o fătat. E al treilea miel pe ziua de astăzi. Tata abia a plecat acasă cu ceilalți doi. Dacă mai stătea cinci minute îl ducea și pe acesta. Dar o să-l duc eu, nu-l mai sun.” Ce frumos... tocmai asistam la primele momente din viața unui miel. Nu știam că oile fată atât de devreme, suntem abia în prima săptămână din februarie. Ceva nu se leagă în afirmațiile lui despre tatăl său dar nu insist. Poate n-am înțeles eu bine. 

Apoi toată atenția mea se îndreaptă spre scena emoționantă ce se desfășoară în fața mea. Oaia continuă să facă ce-i dictează instinctul de mamă: îl linge pe puiuț cu dublu scop, acela de a-l curăța și de a-l încălzi. În acel gest este concentrată toată dragostea maternă de care acest simplu animal e în stare. 

Între timp turma s-a îndepărtat. ”Hei dă-napoi, inde te grăbești oaie. Ori vrei și vii înapoi”. Flaviu îl trimite pe Efi să adune oile. Fluieră scurt de două ori. Efi ezită, apoi pleacă în goană după oi. Reușește să le întoarcă din drum, ba chiar să le pună pe fugă spre disperarea lui Flaviu care strigă la Efi ”Ho mă, ajunge!”. Apoi către mine: ”Ce câine prost”. La cât de frumos s-a comportat cu Efi știu că Flaviu nu-și consideră câinele ca fiind așa cum a spus. Mai degrabă a vrut să spună că uneori Efi dă dovadă de exces de zel.

Ne îndreptăm atenția din nou la miel. Încă nu poate sta pe picioarele lui. Oaia parcă vrea să-l ridice, știe că așa trebuie. Îl împinge cu botul din spate. Mielul se ridică în picioare, stă câteva secunde tremurând din toate încheieturile și se prăbușește în iarbă. Pierde prima luptă dar nu și războiul, căci mama nu renunță. Flaviu mă lămurește: ”Imediat se ridică și o să se ia după maică-sa”. Deși băiatul e doar în clasa a IV-a a văzut probabil acestă scenă repetându-se de zeci de ori în fiecare primăvară. 

Într-adevăr, peste puțin timp, nu știu cum dar mielul reușește să stea pe picioarele lui. A câștigat războiul cu viața! Acum instinctul îi spune că trebuie să caute ceva pe sub burta mamei, ca să reziste în viață mielul trebuie să ajungă la ugerul mamei și să sugă. O va face fie singur fie ajutat de cineva. Dar timpul nu mai are răbdare, seara coboară încet peste câmp. Flaviu trebuie să ducă oaia la turmă. Așa că-l ia pe miel în brațe, mai întâi apucându-l de picioarele din față, apoi ținându-l în brațe. Așa încărcat merge spre turmă. Oaia n-are ce face și-l urmează. Efi ezită, să vină cu mine sau să se întoarcă la datoria lui? Îl convinge până la urmă comanda scurtă a stăpânului: ”Efi, aici!”.

Plec lăsându-l pe Flaviu cu oile sale. În drum spre șosea îl aud vorbind la telefon, probabil cu mama lui. ”Mai avem un miel. Nu, să nu vină tati. Îl aduc eu că nu-i așa de greu.”  Cu siguranță Flaviu e un ciobănaș destoinic, știe să aprecieze valoarea pe care ți-o dă proprietatea. Iar pentru el și familia lui, proprietatea e dată și de mieii pe care oile o să-i tot fete de aici încolo.

Nu pot să nu mă gândesc și la latura educativă a poveștii. Ce lecție de biologie mai eficientă i s-ar fi putut oferi lui Flaviu? Sau de geografie – dacă e să ținem cont de faptul că are nevoie în munca lui de orientare în spațiu? Ca să nu mai spunem de educația pentru sănătate sau cea ecologică. Cu siguranță atunci când va ajunge la liceu, probabil la Șimleu, Flaviu va avea un bagaj de cunoștințe care-l va avantaja în competiția cu ceilalți colegi crescuți printre blocuri sau în fața calculatorului.