Hoinar prin Sălaj: ultima tură foto a anului 2016

Anul 2016, al doilea în care derulez proiectul fotografic ”Hoinar prin Sălaj”, este pe sfârșite. Din punct de vedere al proiectului menționat a fost unul bun, am reușit să hoinăresc prin locuri minunate, să (re)descoper locuri de poveste. Însă nicăieri nu mă simt mai bine decât în locurile copilăriei. În ultimele zile ale anului, am ieșit din nou în natură, în hotarul comunei Băbeni. A fost - știu că sunt subiectiv - cea mai frumoasă tură foto a anului 2016.

În ultima săptămână a anului 2016 am mers la Băbeni, satul copilăriei mele, să o văd pe bunica mea. După ce am terminat lucrul pe lângă casă, am profitat de vremea frumoasă de afară și am ieșit la o tură foto în natură. Deși mă așteptam să fie ceva mai multă zăpadă decât la oraș, dat fiind curenții de aer rece aduși de Someș, căldura soarelui din ultimele zile a reușit să topească o bună parte din zăpada acumulată în acestă iarnă. Chiar și așa, e un peisaj de iarnă, numai bun de explorat. 

Am luat-o spre Someș, trecând calea ferată pe la barieră. La prima vedere ai crede că n-ai ce fotografia iarna pe un câmp banal. Chiar mă gândeam că nu o să fie o zi în care o să adun fotografii spectaculoase. Dar nu a fost așa. Chiar cum am trecut de barieră, ”în cubic” - așa cum îi spune locului respectiv, în porumbul rămas în picioare observ agitație mare. Până să mă dumiresc ce e, o turmă de capre își face apariția cu unul dintre țapi în frunte. Trec drumul spre locuri numei de ele știute. Trag câteva cadre, dar unde ai văzut capre care să stea la fotografiat? Ciobanul le strigă și grijuliu, nu merge până nu se asigură că n-au venit toate. Durează câteva minute în care parcă totul a încremenit în jur, nu se aude nicio mișcare. Însă ciobanul știe că mai are câteva capre. Într-adevăr, mai apar două și în urmă, fugind ca să nu piardă turma, țapul cel mai mare cu coarnele răsucite. E ca și cum țapii turmei și-ar fi împărțit rolurile: cel tânăr e în fața turmei, iar bătrânul e ultimul. 

O iau spre Someș pe drumul pe care l-am bătut de atâtea ori. E înghețat, crusta de gheață cedează la fiecare pas. Ajung ”la tuburi” acolo unde cândva era un pod din tuburi mari de beton peste care a fost realizat un drum din pietriș. Pe aici treceau carele și chiar mașinile dincolo de apă, unde aveau băbănașii teren. Exista și un pod plutitor, un bac, în zona gării. Însă pe aici era mai scurt drumul. Îmi amintesc că acum 10-15 ani se putea trece pe aici. Acum, odată cu îmbătrânirea satului și abandonarea terenurilor, atât podul de tuburi cât și cel plutitor sunt ruină. Desigur, de vină e și neăsarea celor care s-au perindat pe la conducerea primăriei...

N-am cum să trec peste tuburi, e prea riscant. Poate că pe timp de vară m-aș fi încumetat, dar acum numai un plonjon în apa rece ca gheața nu-mi lipsește. Așa că mă mulțumesc să fac câteva poze de aici, de pe mal. Întotdeauna mi-a plăcut să fotografiez Someșul, această coloană vertebrală a județului, care lasă pe unde trece și se revarsă din când în când, o luncă mănoasă. O adevărată binecuvântare pentru satele răsfirate de o parte și de alta a malurilor sale. Două rațe care-și făceau siesta pe malul dinspre Băbeni se sperie de zgomotol făcut de mine și-și iau zborul în amonte. Apuc totuși să trag două cadre. O salcie bătrână, pe care o știu de când eram copil, stă aplecată peste mal. Pe trunchiul ei a crescut o ciupercă galbenă, iar zăpada ce a nins-o face ca imaginea să fie chiar interesant de fotografiat. 

Privesc de aici de pe mal, imaginea ”Sfinxului” - așa cum am denumit eu acea formațiune geologică ce seamănă cu o figură umanoidă. Sau, mai degrabă cu o felină. Oricum, se văd bine conturați ”ochii” și ”nasul” - probabil sunt stânci care ies în evidență față de restul solului. Figura aceasta m-a urmărit toată copilăria. În vacanțele de iarnă când mergeam la bunici și mă trimiteau după apă la fântână, priveam minute bune fața din pădure. Uneori îmi părea că se încruntă, alteori că zâmbește. Depinde de modul în care stâncile erau acoperite cu zăpadă. Nu făcusem o obsesie, chipul din pădure nu-mi tulbura nopțile însă, cu mintea mea de copil făceam tot felul de scenarii. Uneori mi se părea că seamănă cu un leu culcat pe labele din față, alteori părea mai degrabă o pisică mai mare. Anii au trecut, perioadele în care contemplam pădurea s-au rărit până ce am uitat complet de acest chip. Este vizibil din toamnă până în primăvară, când copacii își leapădă frunzele. L-am redescoperit anul trecut, când privind o fotografie l-am zărit acolo, in pădurea de la Cliț. De atunci, recunosc, mă obsedează. În sensul că mi se pare de-a dreptul fascinant ce a reușit să creeze Natura. Și, din câte știu eu, e unicat în Sălaj. Sunt multe stânci pe suprafața cărora acțiunea conjugată a vântului și a ploii, a înghețului și dezghețului, au modelat chipuri. Însă, aici la Băbeni fenomenul este altul și poate tocmai de aceea e mai spectaculos. În esență e vorba de tre stânci, ca multe altele risipite prin pădurea ce se întinde de-a lungul malului stând al Sămeșului de la Rus la Surduc. Trei stânci acoperite parțial de sol, având câte o față expusă spre sud, spre Someș. Privit de la distanță, aceste stânci par a fi ”ochii” și ”nasul” chipului ce se vede. Iar faptul că ele sunt situate pe un versant ce seamănă privit de la distanță cu o piramidă, amplifică senzația că ai de a face cu un chip, cu un Sfinx.

Brusc mă hotărăsc să văd Sfinxul de mai aproape, însă pentru asta trebuie să trec dincolo de Someș. Așa că revin acasă, iau mașina și fac un ocol pe la Ciocmani. Doar pe acolo se poate trece Someșul. Dincolo de pod, urmez drumul ce duce pe sub pădure spre satele de pe malul stâng al Someșului. Cum aici Soarele nu ajunge aproape deloc în acestă perioadă a anului, drumul e înghețat. Noroc că au trecut cei de la drumuri mai înainte și au presărat nisip cu sare. Mă rog, mai mult nisip, așa cum aveam să constat după grămada de nisip ce se află sus pe panta de dincolo de pod. Bun și acesta, se poate circula cu atenție. Mi-a fost frică de panta și de curbele pe care șoseaua le face trecând peste un pinten de stâncă, dar le-am trecut cu bine. Acum drumul e drept, trece pe sub liziera pădurii. L-am parcurs de multe ori mergând înaintea carului. Bunicii mei au un teren acolo sub pădure, și fie că era cultivat cu porumb, fie lucernă sau altceva, acestea trebuiau trasnportate acasă. Uneori, când Someșul era foarte mare, era riscant să treci cu bacul, așa că veneam pe aici, pe la Coicmani. Ce frumos era atunci vara, pe sub pădure...Acum însă trebuie să conduc cu grijă. Șoseaua e ”ochi de gheață”. Nici n-am unde să întorc mașina dacă aș fi nevoit să mă întorc acasă, așa că decid să merg până în Cliț. Acolo, unde soarele bate o jumătate de zi, probabil e mai puțină zăpadă. Zis și făcut, ajung în sat și întorc chiar în centru, lângă Cooperativă. Mașina încărcată cu nisip ara parcată acolo, iar lucrătorii - unii erau din Băbeni - se încălzeau la soare cu o cafea în mână. vederea lor mă liniștește, în caz de nevoie am la cine să apelez.

Întorc și o iau din nou spre Ciocmani. O imagine însă, mă face să trag spre dreapta. Soarele tocmai ”apune” după Stanii Clițului. Nu e corect termenul, însă raportat la locul observației, este chiar un apus. Pentru cele câteva case din acest capăt de sat, Soarele nu își mai arăta fața decât mâine. Încerc să fotografiez și o pasăre ce sare de pe o ramură pe alta, însă nu reușesc. O iau mai departe și mă opresc la baza Stanilor. Întotdeuna am admirat peretele vertical de piatră ce se profilează maiestuos. Însă abia de aici, de la bază spectacolul oferit de Stanii Clițului este total. Un vultur zboară maiestuos peste vârfuri, e prea departe să-l pot fotografia. Uitând pentru ce am venit, admir minute în șir frumusețea acestui perete de piatră. Pentru a nuștiu câta oară îmi propus ca la vară să încerc să urc deasupra lor.

Mai merg aproape un kilomtru pe șoseaua înghețată. Când cred că am ajuns aproape de Sfinx, trag pe dreapta, mă echipez corespunzător și o iau în direcția Someșului peste câmp. Merg greu, este o arătură. Din când în când privesc peste umăr, poate văd chipul din pădure. Parcă se vede ceva, însă din acest unghi nu aduce a Sfinx. Se văd clar stâncile ninse; de la prima stâncă îmi las privirea să curgă spre dreapta și curând o văd și pe a doua. Sunt ”ochii”. Ciudat este că și din acest unghi parcă mă urmăresc...Ceva mai jos se vede și ”nasul” sub forma unei stânci mai alungite. Ca să văd imaginea mai bine o iau spre stânga, acum tai pur și simplu ogorul în diagonală. Spre bucuria mea ajung la un drum. Îl știu, am umblat și pe aici de multe ori. Cred că dincolo de drum e terenul bunicilor mei. Acum nu se văd mejdele, parcă întreg pământul de aici e în arenda unui cetățean din Ciocmani. 

Da, de aici chipul se vede mai bine. Îl admir. niciodată nu l-am văzut atât de aproape. E o felină, un leu ce stă pe labe și scuntează valea Someșului. Ajung la un rînd de sălcii, aici era cu câțiva ani în urmă on braț mort al Someșului. Acum au crescut la întâmplare salcii și tot felul de arbori. E o pădure în devenire. Se aud câini lătrând și de departe vine un zgomot dat de oile care trec printr-un lan de porumb. Nu e timp de pierdut, cine știe unde o fi ciobanul și n-am chef să fiu fugărit de câini. Așa că mă îndrept spre șosea și spre pădure. Din când în când mai fac câte o poză la Sfinx. Ies în drum la aproape 800 de metri de mașină. Mă tot întreb în timp ce merg spre ea, cum o să ajung la Sfinx. Nu poți lua așa pădurea în piept, trebuie să fie un ”părău”, o gură de vărsare a unui pârâu. parcă era un podeț pe aici. Într-adevăr, în dreapta, versanții dealurilor par a se despărți lăsând loc unei văi destul de largi. Îmi iau câteva puncte de reper și merg după mașină.

Am revenit la gura văii. Chiar dacă e destul de târziu, decid să intru în pădure să cercetez zona. Ați fost vreodată iarna în pădure? Vă asigur că este fantastic. Nu e atât de frig ca și în câmp, iar dacă ai noroc și de puțin soare, atunci jocul umbrelor copacilor pestre stratul de zăpadă este fascinant. Din păcate, aici pe vale, soarele nu mai bate. Un pârâiaș curge încet. În jurul lui, pe o distanță de un lat de palmă nu este zăpadă, frunzele căzute în acestă toamnă se văd în toată splendoare lor. O stâncă solitară s-a desprins probabil de mult de undeva de sus și s-a rostogolit până aici, aproape de șosea. Pe o altă stâncă se văd culorile straturilor de rocă. Contrastează puternic cu albul zăpezii de desupra. Mai urc pe vale și realizez că de fapt, aici se întâlnesc două văi, două pâraie. Între ele e versantul cu Sfinxul. Pârâul din stânga e destul de abrupt, iar pe cel din dreapta câțiva copaci smulși din rădăcină stau de-a curmezișul. Decid să iau coasta versantului în piept, să văd dacă pot urca. Zăpada înghețată mă ajută, la fiecare pas piciorul se afundă puțin în stratul de frunze. Asta împiedică alunecarea. După nici 10 metri mă opresc gâfâind. Ce nebunie să urci pe aici, e ca și cum ai urca pe acoperișul casei. Mai încerc să urc puțin și dau de o potecă. Urme de animale, probabil căprioare. Ce nebun sunt, trebuia să-mi dau seama. Nu are rost să te obosești urcând de-a curmezișul, poteca duce în serpentine, așa cum se urcă de fapt pe orice deal. 

Deasupra mea, la nici 50 de metri se văd niște stânci. Sigur nu sunt cele ale Sfinxului, acestea par a fi mai în stânga. Mai mari, cu pereți drepți drepți d epiatră. Ar fi interesant de explorat, dar nu acum. Contemplu peisajul mirifci din jur. Copacii desfrunziți se înalță spre cer, coroana lor crează pe bolta albastră o imagine de vis. tresar la sunetul unei împușcături...nu e în pădure ci pe lunga Someșului. Pesemne sunt vânători de rațe sălbatice. Ecoul ajunge și la mine și mă scoate din visare. Poate ar fi m ai bine să mă întorc. Este deja târziu, soarele stă să apună. Brusc, un sentiment straniu, un fel de teamă mi se strecoară în suflet. Urmez poteca spre stânga care duce spre pârâul cel abrupt. Se circulă bine, mă mai ajut de un monopied al cărui cap s-a stricat, transformat în baston. E clar, pe aici o să vin data viitoare. Nu știu când va fi, acum nu vreau decât să ies din pădure. Urmez cărarea care coboară de-a lungul firicelului de apă; un mic obstacol dat de un copac culcat, pe care-l depășesc fără probleme. După alți 50 de metri sunt jos, la confluența văilor. Afară, cîmpul pare că a luat foc. Soarele bate puternic și zovoiul - pășunea vitelor din Ciocmani - strălucește într-un mod interesant. Când să ies la șosea, un jeep plin d evânători încetinește și scuntează valea. Au văzut mișcare și erau curioși ce este. Vazându-mă, accelerează și-și văd de drumul lor.

Revin la mașină. Abia acum realizez că picioarele mi-s înghețate. Degeaba pornesc mașina, durează până se încălzește înăuntru. Pe lângă mine trece o dubiță, decid să mă țin de ea, în caz că voi avea probleme la urcarea pantei de lângă pod. N-au fost probleme, am urcat și eu și dubița din față. Sus pe platou, opresc și caut un loc să surprind panorama asupra Someșului. Se văd clar bisericile din Ciocmani și Piroșa. Imaginea este spectaculoasă, cu cele trei salcii bătrâne de pe zăvoi, scăldate în lumina amurgului. Mai jos, câteva mașini parcate pe marginea șoselei. Sunt pescarii, care aleg locul de sub stânci. Mereu e plin de pescari acest loc, vara își întind corturile și stau cu zilele.

Soarele stă să apună peste dealurile disnpre Jibou. Este versantul ce vine pe malul drept al Someșului și se termină în dreptul Jiboului cu acel pinten spectaculos cunoscut sub numele de Piscuiul Ronei sau Muntele lui Rákóczi. Se spune că de acolo a privit principele Francisc Rákóczi al II-lea (II. Rákóczi Ferenc) războiul pe care l-a pierdut la 11 noiembrie 1705 cu trupele austriece. Înainte de a apune însă, Soarele aruncă licăriri de lumină în pădurea de lângă cabana vânătorilor. Urc în pădure pentru a surprinde jocul de lumini și umbre. caut poziții interesante și chiar găsesc una în care prin soarele printre trunchiurile împletite a doi fagi. Superb, natura îmi oferă un spactacol pe cinste care mă face să uit că am picioarele înghețate. Mă bucur mai ceva ca un copil de imaginile pe care le surprind prin obiectivul aparatului de fotografiat. După ce soarele apune, ies din pădure și merg pe podul rutier, de unde contemplu crepusculul de seară. 

Mai sunt trei zile și anul 2016 se duce. Ce pot să-mi doresc pentru anul care vine? Cât mai multe hoinăreli, să mă țină picioarele și aparatura pentru că am ce vedea în județul Sălaj.