sâmbătă, 3 decembrie 2016

Poveștile bunicii (1): evreii din Băbeni

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în județul Sălaj exista o comunitate numeroasă de evrei care a conviețuit pașnic cu comunitățile majoritare din satele sălăjene. Nimeni nu avea să prevadă dezastrul ce avea să vină, care aproape a exterminat o comunitate. Mărturie despre evreii sălăjeni stau cimitirele uitate, izolate de ale românilor sau ale maghiarilor, dar și poveștile spuse de bătrânii satelor. Mărturie stau și statisticile oficiale, fie că au fost realizate înainte de Unire, fie că este vorba despre cele interbelice. În cele ce urmează, încerc să relatez povestea evreilor din Băbeni, așa cum am aflat-o de la bunica mea. Cu acestă ocazie deschid un nou serial, intitulat ”Poveștile bunicii”. Sunt mărturii simple despre viața unei comunități rurale, pe care bunica mea a văzut-o transformându-se sub ochii ei. 



Am copilărit la Băbeni, însă despre existența în vremurile apuse a unei comunități evreiești am aflat târziu, abia în ultimii ani. E drept, unele toponime sau clădiri din sat aminteau de o comunitate puternică. Chiar și cimitirul evreiesc l-am descoperit târziu, deși era gard în gard cu cel mare al satului. 

Prima dată am vizitat cimitirul evreiesc în acestă vară, împreună cu prietenul meu Florin Maxim. Am fost uimit să găsesc o mulțime de pietre funerare, scrise cu caractere ebraice, ce răsăreau dintre bălării, dintre tufele de măcieș. Prin iarba necosită, prin spini și mărăcini, am încercat să ajungem să vedem câteva pietre. Nu înțelegeam ce scrie pe ele, însă din felul în care arată ne-am putut da seama că cei îngropați acolo nu au urmași. Starea generală a cimitirului, faptul că nu este îngrădit decât în zona care-l separă de cel românesc, dar și lipsa de interes a comunității actuale a făcut ca acesta să fia greu de vizitat. Nu mi se pare normal ca un cimitir să arate așa. Chiar dacă nu mai sunt urmași care să se îngrijească de cimitir, comunitatea locală ar fi trebuie să-l curețe. Cel puțin din respect față de cei care odată au fost vecini și prieteni cu părinții și bunicii celor de azi. 



Recent, am aflat că cimitirul evereiesc a fost curățat prin grija Comunității Evreilor din Sălaj. Membrii acesteia, deși puțini la număr, încearcă să reînvie tradițiile iudaice. Iar memoria connaționalilor lor, mulți pieriți în lagărele de exterminare naziste, iar cei care au supraviețuit risipiți în cele patru zări, este astăzi cinstită și respectată. Am vizitat zilele trecute satul copilăriei mele și am urcat și la cimitir. Da, cimitirul evreiesc este curățat, cele 30 de pietre funerare se văd clar. Multe dintre ele sunt înclinate, ca și cum un bătrân se încovoaie de greutatea anilor. Pe câteva dintre ele se disting simbolurile iudaice pe care le-am văzut și în cimitirele evreiești din Zalău, Șimleu Silvaniei sau Zalău: menora - sfeșnicul cu șapte brațe sau steaua lui David cu cinci colțuri.



Statisticile oficile dau numărul evreilor din Băbeni. Astfel la 1850, în localitate erau 33 de evrei din totalui de 950 de locuitori. Ceilalți erau români - 899, maghiari - 6, țigani - 10 și armeni - 2. Întreaga populație locuia în 183 de case. Chiar și după religie, se vede clar că erau 33 de izraeliți (așa era denumită religia). Ceilați era greco-catolici - 909 și romano-catolici - 8. datele sunt culese din lucrarea ”Recensământul din 1850” în Studia Censualia Transsilvanica, Editura Staff 1996.

Șapte ani mai târziu, la 1857, în recensământul realizat după religie, stare civilă sau ocupație, în dreptul localității Băbeni apar numărul de 45 de israeliți, în timp ce greco-catolicii erau 854 iar romano-catolicii 4.În 7 ani se vede un spor al populației evreiești cu 12 persoane. E clar că această comunitate avea să crească până când urgiile războiului au venit peste țară. 

În perioada interbelică, recensământul din 1930 arată că în județul Sălaj (e vorba despre județul interbelic) existau 13.754 de practicanți ai cultului mozaic. În plasa Jibou, de care aparținea localitatea Băbeni, erau 1280 de mozaici.

Povestea bunicii
Intrigat de faptul că acum nu mai e niciun evreu în sat, am întrebat-o pe bunica mea, Vlad Maria (cunoscută în sat ca și Măria lui Cherecheș) în vârstă de 85 de ani despre acest lucru. Născută în 1931, avea doar 8 ani când a început războiul și 13 ani când au fost deportați evreii din sat. Povestea bunicii mele, de fapt un șir de amintiri pe care le-am așezat cât decât în ordine cronologică, este una emoționantă. Bunica nu știe de deportarea evreilor, în memoria ei, aceștia au plecat în Israel. Oricât am încercat să localizez în timp acest eveniment, tot în preajma războiului ajungem. Ori, din câte știu eu, în acea perioadă - mai-iunie 1944 - au avut loc cele trei valuri de deportări ale evreilor sălăjeni. Poate că așa s-a spus în sat, iar localnicii așa au reținut.

Dar iată povestea bunicii. Pentru început am întrebat-o despre evreii din sat. Bunica le spunea jidovi dar nu în sens peiorativ, vorbea chiar cu respect față de ei. Cu atât mai mult cu cât a copilărit alături de cei de-o vârstă cu ea. Înainte de a se mărita cu bunicul meu, Gheorghe a lui Cherecheș, bunica locuia cu părinții și bunicii ei, în capătul de sat dinspre cimitir. Aproape de casa lor erau și câteva familii de evrei

Uimită că eu n-am știut până acum de aceștia mi-a spus:
Ai de mine, da cum n-ai știut? O fost jidovi aici până-i lume. Aproape de noi o stat Bențî, aveau 10 copii. La țăți le-am știut numele. Unul o fost Șoni - cel mai mare, unul Avrun, unul Ioșca, apoi Berla, apoi Ioili; o fată Rițca, una Monți, una Ruhăla. Tri fete și șapte feciori. Or mai fost și alți în sat. Ițic o stat acolo unde-i doamna Carabagiu și Benți o stat acolo unde-i dispensarul veterinar. Și unde-i magazinul din centru o stat Clujanu, el o țînut bold. Iar unde-i Gherănașu peste drum de biserică o stat Farkas; și unde-i Niculaia Morarului o stat Idala. Și vizavi de Ioni o mai fost unul, un copil pe care-l chema Șoni iar pă tatăsu îl chema Ludovic și pe măsa Monți, era din Cliț. Atâtă o fost de omenie măsa și tatăsu!  

Bunica vorbește cu respect și cu admirație față de evreii din sat, copilăria ei a fost împletită cu ultimii ani ai acestora. Unele obiceiuri evreiești au rămas vii în memoria bunicii. Ca și copil, curios din fire, mai ales că multe din obiceiurile evreilor păreau total diferite de ale românilor și bunica a participat la câteva dintre acestea.  Și beserica a fost la Benți, aci unde-i poarta, colo în colț, cătă drum. Și eram copil acolo acasă, la Podaru, și merem sâmbăta...ne băgam în beserică. Cu Mărioara lui Ghiuri, cu Viorica lui Boci, merem în beserica jidovească. Jidovii aveau alte haine când mereu la beserică. Și merem când era petrecania la groapă. La toți jidovii merem ca și copii, cu Viorica lui Țîlie, cu Leontina Bîtîchii, Mărioara lui Ghiuri - toate o murit și erau mai mici ca și mine. Merem și noi la timiteu cu jidovii că ne dădeau colaci, jemle. Atăta de bune erau, jemle, albe și bune. Și miercurea era târg, ne tăt cumpăra mămuca cîte un colăcaș de acela. Gândei că ce ne-o cumpărat, nu ca amu! La timiteu merem ca și copiii până aproape de groapă. Zîceau rugăciuni și aveau un șal alb pă cap. Și aruncau hârburi, straiță mare de hârburi de oiagă, păstă sălaș în groapă. Atâta țurgălea când o țâpa!”


Berla lui Benți, singurul supraviețuitor evreu  
Chiar dacă amintirile sunt fragmentare și probabil unele inexacte, sunt mărturii vii ale unei civilizații dispărute. Am vrut să știu mai multe despre momentul în care evreii din sat au plecat. Iată ce spune bunica: ”Eu eram fecioară. Or venit cu mașină și i-o strâns pe tăți, cu ce or avut, cu ce o pus cu ei, haine și mâncare. Ei o știut că să duc; tăt așe zicea...să vezi vecină că ne strâng și ne duc în țara noastră. Tăți, tăți s-o dus...numa unul Berla lui Benți s-o ascuns. O fugit de acasă când o știut că să duc. S-o sculat noaptea și s-o dus, acolo la Piroșa unde aveau pădure. Și pământ mult la Vaduri or avut, vreo 10 iughere. La piroșeni le-o fost milă de el și i-o dat de mâncare. După aceea o venit în sat și s-o botezat românește, la popă. Venea cu noi la danț și juca, s-o învățat așe cu feciorii de români. Și o luat o fată din Solona, pe Maria lui Bențî. Am fost la ospăț! Și-i ziceam nănaș lui Berla când am fost fecioară. O avut doi feciori, cel mic Nanu e în Târgu Lăpuș iar cel mare nu știu pe unde-i. Nu știu cum i-o fost numele, c-am uitat.”


I-am arătat pozele făcute în cimitirul evreiesc și am simțit cum amintirile au năpădit-o din nou:Berla lui Bențî o țânut cimitirul până o murit; și tătuca o cumpărat de pășune și de cosit drumul acela dintre cimitirul românesc și cel jidovesc. Merem cu vacile, le tâneam de funie una de-o parte, alta de cealaltă parte. Vacile dădeau după muște și mă trăgeau, când într-o parte, când în alta. Domne feri, greu o fost!






 

2 comentarii:

  1. Ce poveste frumoasa si ce povestire interesanta! O sa urmaresc si episoadele viitoare!

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...