Păsările în jungla urbană: graurii din polistiren

Undeva lângă blocul meu, din cartierul Brădet, observ de mai mulți ani, o pereche de grauri care cuibăresc în același loc: într-un cuib amenajat în izolația de polistiren cu care e anvelopat blocul vecin. Este fascinant cum graurii reușesc să se adapteze ”junglei urbane”, cum au renunțat (nu în totalitate) la clasicele cuiburi amenajate în scorburi de copaci (de regulă foste cuiburi de ciocănitori), pentru noile cuiburi, mai facile, din polistiren sau diferite găuri / nișe din clădiri și blocuri. Până la urmă, graurii, ca mai toate păsările de altfel, își fac cuiburile în locuri ”sigure”, ferite de alți prădători - pisici, păsări ”de pradă” cum ar fi răpitoarele, ciorile sau chiar gaițele. Și în ”jungla urbană” se duce o luptă acerbă pentru supraviețuirea speciei. 

Surprinzător pentru unii, graurii sunt prezenți în orașe, iar acum când puii primei generații din acest an sunt mărișori, e suficient să ciulești urechea când auzi scrâncetele lor, ca niște plânsete. E clar, undeva aproape e un cuib și puii cer de mâncare. Sunt șanse foarte mari ca acel cuib, pe care-l vei descoperi dacă vei fi atent la mișcările păsărilor din jur, să fie de grauri. 

I-ați auzit cu siguranță cântând a dragoste toată primăvara, cocoțați pe câte o creangă de copac neînfrunzit încă, sau pe câte un acoperiș de casă ori de bloc. Și i-ați văzut cu siguranță cum  dau din aripi în timp ce cântă, într-un ritual de împerechere.

De când mi-am descoperit pasiunea pentru ornitologie, sunt mereu atent la sunetele Naturii, a lumii vii de lângă noi. Și în această primăvară am văzut graurii cum au invadat cartierul meu. Majoritatea perechilor vin la aceleași cuiburi pe care le-au ocupat și anul trecut. Sigur, sunt și excepții, fie că acel cub a fost stricat, fie graurii sunt tineri și după alegerea perechii trebuie să caute sau să construiască noi cuiburi.

Anii trecuți, am observat tot la mine în cartier, că graurii și-au amenajat cuiburi pe stâlpii de iluminat, acolo unde stâlpul vertical se întâlnește cu colierul ce susține corpul de iluminat. Însă, odată cu schimbarea stâlpilor în cadrul unui proiect de reabilitare a infrastructurii, proiect necesar de altfel, acei stâlpi au fost înlocuiți cu alții, ce nu mai au acel spațiu în care s-ar putea amenaja un cuib. Am scris acum doi ani despre acest subiect.

Graurii din Vale

Anul acesta, în scurtele plimbări prin cartier, am descoperit, lângă un afluent al Văii Zalăului, ce curge dinspre zona Episcopiei, două cuiburi de grauri, amenajate în scorburile unei sălcii. E zona de vale neacoperită, unde există vegetație abundență și unde, copacii au apucat să crească. Sunt nuci, salcâmi și sălcii. Ei bine, într-o astfel de salcie, două scorburi, la distanță de aproximativ 1,5 metri una de alta, au devenit cuiburi pentru două perechi de grauri. Și, în perioada în care puii sunt mici, părinții vin cu schimbul la cuib cu ciocul plin de viermi sau insecte. 

Deși am stat la pândă camuflat, adulții de grauri m-au reperat repede. Un un simț fantastic prin care detectează orice pericol. Când m-au descoperit, au preferat să stea cu hrana în cioc și să tot zboare de pe o creangă pe alta, scoțând sunete ce pot fi traduse prin ”pericol”. Zboară pe lângă cuib dar nu se opresc, și e aproape sigur că în limbajul lor își avertizează puii ”să stea cuminți”. Am așteptat minute bune, acum erau prin zonă ambii adulți, ba au venit și cei de la al doilea cuib. După alt timp, ce mi s-a părut a fi o veșnicie, adulții au riscat și au mers la cuib. Probabil au înțeles că prezența mea nu este neapărat un pericol, fie s-au gândit ca părinți grijulii ce sunt, la puii ce flămânzesc în cuib. 

Puii sunt mici, adulții trebuie să se strecoare în cuib, prin gaura strâmtă. Reușesc să o facă cu o agilitate demnă e invidiat. Unde sunt poziționate cuiburile, la înălțime mare, sunt inaccesibile pisicilor dar și păsărilor de pradă mari, care nu au nicio șansă să intre în cuib. Poate și această configurație a unui cuib de grauri asigură șanse mari pentru ca populația de grauri să crească. 

Am stat mai bine de o jumătate de oră, încercând să prin cele mai bune cadre. Cum prezența mea în zonă era stresantă pentru păsări, am plecat. Am revenit peste o săptămână, dar acum, nefiind în ținută de camuflaj, graurii m-au depistat din prima și nu au vrut să intre în cuib oricât de mult am așteptat. Și cum a trecut jumătatea de oră, iar puii flămânzeau, am decis că e mai bine să renunț. 

Graurii din polistiren

Am revenit în cartier, lângă blocul meu, acolo unde știam de existența a două cuiburi. Primul, este cel pe care l-am tot popularizat pe rețelele de socializare. Blocul vecin are parterul anvelopat cu polistiren. Din motive economice, cei care au realizat lucrarea, acum câțiva ani, nu au aplicat stratul protector de vopsea, au lăsat peretele doar cu o tencuială subțire, realizată destul de neprofesionist. Așa că păsărilor le-a fost relativ ușor să străpungă stratul de tencuială și odată dat de polistiren, a devenit facil să-și facă cuibul acolo. Distanța mare de sol, prezența unui copac aproape de perete, cabluri întinse între blocuri, sunt motivele pentru care graurii preferă acest cuib. este imposibil ca prădătorii să amenințe cuibul, poate doar dacă vreun pui neatent face o mișcare greșită și cade din cuib.

la cuibul din polistiren e mișcare. Dacă la începutul lunii, frecvența cu care adulții aduceau mâncare puilor mici din cuib era mică, acum e nevoie de un efort consistent pentru a hrăni puii mari, mereu flămânzi. Ambii adulți vin cu ciocurile pline, își hrănesc puii și zboară repede în căutarea altei prăzi. Nu trebuie să aștepți mai mult de cinci minute până vei vedea din nou cum vine adultul la cuib.

Cât timp puii sunt mici, nu ai cum să vezi ce se petrece acolo. Adultul se prinde cu picioarele de marginea cuibului, mai aruncă rapid o privire în jur, apoi se strecoară înăuntru. În scurt timp iese afară, având în cioc mizeria pe care puii o fac. 

Dar odată ce puii cresc, cuibul devine din ce în ce mai strâmt. Și, de regulă, întotdeauna există un ”frate mai mare” care va beneficia de cea mai multă hrană, în detrimentul fraților mai mici. Asta pentru că el, puiul mai mare, își scoate capul din cuib, blocând astfel intrarea adulților. Aceștia, când vin cu hrana în cioc, nu au alternativă și-l hrănesc pe acest pui. 

Desigur, ca orice părinți, și grauri au responsabilitatea hrănirii tuturor puilor. Așa că, recurg la tot felul de șiretlicuri să poată trece de ”fratele cel mare” și să intre în cuib. De exemplu, nu se reped direct spre cuib cu hrana în cioc, ci dau câte o tură. Dacă puiul nu e cu capul scos afară, atunci intră în cuib pe jumătate. Dacă puiul e deja cu capul afară blocând intrarea, nu-i dau lui hrana ci zboară pe cablu sau pe o creangă din copac și așteaptă. Însă, tot ”fratele mai mare” va fi principalul beneficiar al hranei adusă de părinți.

Cuibul de sub balcon

Mai sunt multe cuiburi de grauri prin cartierul meu. Câteva cuiburi sunt amenajate sus, sub streașina blocurilor. Nicio șansă să vezi ce se întâmplă acolo. Aud doar puii tânguindu-se după mâncare și văd graurii zburând într-acolo.

Un alt cuib însă, este foarte aproape, într-un alt bloc vecin. L-am observat și în anii trecuți, așa cum am făcut și acum. Blocul are la demisol garaje, iar de la parter (văzute din față, dinspre stradă, acele apartamente sunt la parter) sunt apartamentele ce au balcoane. Ei bine, sub primul balcon, chiar lângă burlanul de scurgere a apei pluviale, tot în izolația de polistiren, o pereche de grauri și-au amenajat cuibul. Intrarea în cuib e de sus în jos, chiar prin spatele burlanului. E oarecum ferit de intemperii, fiind situat chiar sub colțul balconului. 

De jos, cuibul nu se vede. Am remarcat de mai multe ori graurii adulți cum vin cu hrana în cioc. Se opresc fie pe cablul de lângă colțul blocului, fie chiar lângă burlan. Iar dacă nu e niciun pericol, pasărea dispare în spatele burlanului și după câteva zeci de secunde reapare, zburând din nou în căutarea hranei.

Zilele trecute, de la distanță, urmărind celălalt cuib, am remarcat aici, lângă burlan, o pasăre. Nu era un adult de graur, ei nu au obiceiul să stea mult acolo. Aduc hrana, fac curățenie în cuib și zboară în căutarea alteia. Pasărea pe care o observam era un pui, ”fratele cel mare” al acestui cuib. Cum o fi ieșit afară din cuib, nu știu. M-am apropiat până la distanța optimă și de acolo l-am fotografiat. Penajul e format, dar se vede că e pui, chiar juvenil, pentru că la baza ciocului, cartilajul încă e galben. Cu alte cuvinte ”nu i s-a uscat cașul de la gură”...

Am surprins momentul în care a venit unul dintre adulți cu hrană. După ce i-a dat-o, a zăbovit puțin acolo, de parcă ar fi încercat să-l convingă pe puiul rebel să intre în cuib. Chiar mi se părea că l-a ademenit, mai întâi l-a sfidat întorcându-i spatele. Apoi, în timp ce puiul neajutorat tot stătea cu ciocul deschis, a simulat că-i dă de mâncare. Parcă-l auzeam pe adult: ”Vezi? Nu am nimic în cioc. Întoarce-te în cuib”. Nu părea că l-a convins pe pui, așa că a apelat la arsenalul din dotare, a început să se agite, să dea din aripi. Micuțul nu părea impresionat. El știa una și bună, îi era foame. Cum nici așa puiul nu se dădea dus, adultul a sărit pur și simplu peste el și a intrat în cuib. Avea o sarcină de îndeplinit, trebuie să curețe cuibul și să vadă ce fac ceilalți pui.

Adultul a plecat, zburând după larve și insecte. A venit celălalt adult și l-a găsit pe ”fratele cel mare” tot acolo.  Cumva l-a convins însă să intre în cuib. Din cealaltă parte a burlanului se mai vede un pui, acesta urmând exemplul ”fratelui mai mare” a vrut și el să vadă ”lumea” din exteriorul cuibului. 

Am stat așa și i-am privit minute bune. E un loc, la colțul blocului meu, de unde văd ambele cuiburi din blocurile vecine. Și pe cel din izolația de polistiren, și pe acesta, de sub balcon. Sunt la o distanță de aproximativ 12-15 metri de fiecare cuib, noroc cu teleobiectivul pe care-l am. Sunt oarecum în afara zonei pe care graurii o percep ca fiind ”periculoasă” pentru cuib, așa că aici pot sta liniștit. Și într-un caz și în celălalt, Viața merge mai departe, își urmează cursul ei firesc. Graurii continuă să zboare, în căutarea hranei, vin cu ciocurile pline la pui, fac curățenie în cuib și zboară din nou după hrană. Fac asta, cât e ziua de mare.

Puii cresc rapid, în câteva zile, cel mult o săptămână se vor aventura afară din cuib. Instinctul le va spune, la momentul potrivit să-și deschidă aripile. Să aibă încredere în ei înșiși și să zboare! În curând, lumea va fi a lor!

Vecinii graurilor: vânturei roșii, pițigoi și gaițe

Nu sunt numai grauri prin cartierul meu. Prin apropierea celor două cuiburi de care vorbeam, mai este un cuib de vânturei roșii. Nu l-am localizat în acest an, dar știu că e undeva sus, sub streașina sau poate în podul blocului cu cuibul de sub balcon. Acolo cuibăresc de câțiva ani. Am scris și am postat în repetate rânduri despre aceste păsări superbe, numiți și șoimi de oraș. De data aceasta nu am identificat cuibul pentru că puii sunt încă mici și nu fac gălăgie. Când vor crește, se vor da de gol, așa cum au făcut-o și anii trecuți. Văd doar locul unde ”dorm” adulții. E un alt bloc, vis-a-vis de cel în care presupun că este cuibul. Aici, adulții se odihnesc sau pur și simplu stau de pază. 

Pițigoii mari, sunt și ei activi. Deja au scos puii generației 2022, ei sunt printre primele păsări care depun ponta pe la sfârșit de februarie, astfel ca odată cu venire primăverii și apariția primelor insecte și larve mici, să poată să-și hrănească puii. Deja cu mai bine de trei săptămâni în urmă am auzit prin desișul copacilor puii proaspăt zburați din cuib, cerșind hrana adulților. Curioși din fire, pițigoii apar imediat ce văd agitație în câte un loc, așa că nu m-a mirat să-i văd cum îmi dau târcoale, păstrând totuși distanța de siguranță. 

Evident, gaițele sunt și ele prezente. La fel de curioase și oportuniste. Oriunde e agitație, hop și ele. Sunt câteva perechi și prin cartierul meu, uneori ne intersectăm, și când au chef, îmi pozează.

Viața merge mai departe. Curge în ritmul ei firesc. Generația 2022 e gata să înfrunte provocările acesteia. Și, nu vor fi puține. Ce putem face noi oamenii, cei care ne credem stăpânii lumii acesteia? Cred că ar fi suficient dacă ne-am educa în spiritul protejării Naturii, a lumii vii.