Hoinar prin Sălaj: prin Someș-Guruslău, la pietrele ”Moșul și Baba”

Nu am dormit mai deloc cu o noapte înainte. De vină să fi fost grija pentru ziua ce avea să vină? Nu știu, dar m-am foit toată noaptea și, deși mi-am pus ceasul să sune, de frică să nu întârzii, m-am trezit cu mult mai devreme. Când am privit spre Meseș și am văzut crestele deasupra cărora sclipeau câteva stele, am știut că vom avea parte de o zi frumoasă. M-am pregătit cum am știut eu mai bine, am mai verificat încă o dată rucsacul și am plecat. Aerul rece de a afară mi-a adus aminte că suntem la mijloc de noiembrie. Ardeam de nerăbdare să mă întâlnesc cu prietenii mei, Daniel Stejeran și Adrian Lungu pentru a porni spre Năpradea.

Când am ajuns la locul de întâlnire de unde urma să mă ia Daniel cu mașina, mi-am adus aminte că am uitat acasă calendarele pe care intenționam să le dăruiesc celor care ne așteptau în Napradea. Sunt primele două calendare cu fotografii din proiectul ”Viața este Viață. Eseu fotografic”, editate de ”Căsuța Culorilor”. Pe când m-am întors, Daniel mă aștepta deja. Pe bord, termometrul arăta -2 grade, dar cerul senin era semn că vom avea o zi bună. Curând îl luăm și pe Adi și în această formulă ieșim din Zalău. Așa cum mă așteptam, din Crișeni încolo ceața ne-a învăluit. Cunosc fenomenul, am copilărit pe valea Someșului, la Băbeni, și așa erau diminețile de toamnă. Nu e o problemă, pe la 10-11, ceața se va risipi. Undeva, după bariera de dinainte de intrare în Jibou îl rog pe Daniel să tragă pe dreapta. Nu pot rata imaginea cu discul Soarelui conturat prin ceață, deasupra pădurii desfrunzite. Am avut ceva probleme cu focalizarea, dar chiar și așa, imaginea este una memorabilă.

În Jibou, Daniel decide să ne ducă prin Rona și Husia. Eu cunosc traseul, dar pentru Adi e o noutate. Deși e ceață, ne bucurăm să vedem Someșul sau biserica din Husia. Eu mă uit după păsări de pradă, surprinzător, nu am văzut niciuna. De regulă șorecarii comuni stau pe vârf de stâlp, însă azi parcă i-a înghițit Someșul. Câmpurile sunt pustii, parcele cu porumb, cu arătură de toamnă sau cu rapiță ori lucernă.

Din Traniș îl luăm pe domnul profesor Aurel Medve, ghidul nostru în drumeția de astăzi. Are câte ceva de dăruit pentru fiecare, eu mă bucur ca un copil la vederea fotografiilor din expedițiile ”Samus 2000” și la geanta cu laboratorul de developat. Sunt donații pentru proiectul ”Muzeul Fotografiei Sălăjene”. Mulțumesc, domnule profesor! Mergem în centrul de comună, în Năpradea, acolo unde ne așteaptă deja domnul primar Vasile Fodor. Împreună cu domnul Medve am organizat această întâlnire pentru a-i da posibilitatea jurnalistului Adrian Lungu să cunoască realizările din comuna Năpradea direct de la primarul acesteia. Nu folosesc vorbe mari când spun că un primar de talia domnului Vasile Fodor ar trebui să fie în fiecare comună a județului. Mă bucur să-l cunosc și nu de puține ori și-a pus la dispoziție timpul spre a mă duce să văd frumusețile naturale ale comunei. 

La o cafea, în biroul Primăriei Năpradea, avem o discuție interesantă cu cele două gazde ale noastre: profesorul Aurel Medve și primarul Vasile Fodor. Adi profită de ocazie și vrea să afle mai multe despre expedițiile ”Samus 2000”. De la câștigarea trofeului ”Busola de Aur” de către echipajul condus de profesorul Medve, în 1987, au trecut, iată 35 de ani! De asemenea, Adi vrea să afle de la primarul Fodor proiectele comunei Năpradea. La final, domnul primar nu ne lasă să mergem cu mâna goală. Eu mă revanșez și le dăruiesc celor doi câte un calendar cu fotografiile mele. Am ținut neapărat să fac acest gest, în semn de prețuire pentru doi oameni pe care-i respect mult.

Gata, pornim în drumeția noastră! Sunt atât de multe lucruri interesante de văzut în arealul comunei încât, nu știm de unde să începem. Și cum nu se poate să ajungi aici și să nu vezi crucile inelate, decidem să începem de la cimitir. Eu am mai văzut cimitirele (sunt două parcele, de o parte și de alta a drumului) de câteva ori. Prima dată în urmă cu 5 ani, odată cu tabăra de fotografie. Apoi, chiar anul trecut când am încercat să identific și să fotografiez pietrele funerare pe care unii le numesc impropriu ”cruci celtice” - asta pentru că crucea înscrisă în cerc, trimite spre crucile celților. Ca să lămurim problema, din punct de vedere istoric, nu există nicio legătură istorică între aceste pietre funerare, cruci creștine de secol XIX și triburile celtice care s-ar putea să fi trecut și pe aici. Deși am văzut aceste pietre de câteva ori, niciodată nu mă satur să le admir. Undeva, între spini, acolo unde putem presupune că a fost cel mai vechi cimitir, admir o altă piatră funerară misterioasă. Are forma unui stâlp funerar totemic, trei discuri suprapuse, despărțite de paralelipipede orizontale. Astfel de pietre funerare mai pot fi întâlnite la Benesat și într-o formă cela mai stilizată la Bulgari și Borza. Adi nu se rabdă și mă provoacă să spun ceva despre aceste pietre. Cum să-l refuz?

Ieșim din cimitir. Eu sunt ud deja la picioare din cauza faptului că nu am fost inspirat și mi-am luat bocancii de drumeție care sunt de pânză. Tot umblând prin iarbă, după pietre funerare sau alte cadre care-mi trăgeau cu ochiul, m-am udat bine. facem cale întoarsă și după ce traversăm Năpradea și Traniș, o luăm spre Someș-Guruslău, pe drumul pe care am venit. Inițial ne propusesem să ajungem și la Vădurele, acolo unde există o superbă biserică de lemn iar în hotarul satului e Râpa Străminoasa (localnici pronunță  Strămn'inoasa), o bijuterie a Naturii. Știm însă că nu putem vedea totul într-o zi, așa că decidem să mai venim o dată doar pentru a vedea satul Vădurele și împrejurimile. 

Obiectivul nostru de azi este de a ajunge, ghidați de domnul profesor Medve, la ”Pietrele Moșul și Baba” - monument al naturii de interes peisagistic și geologic. Pentru asta trebuie să urcăm pe dealul împădurit din fața noastră, trecând printr-o livadă părăsită. Lăsăm mașina în câmp, lângă un gard de lemn ce împrejmuiește o proprietate. Vrem să o luăm pe drumul ce urcă spre pădure, însă domnul profesor Medve ne oprește. Ce înseamnă să fii de la oraș și să nu știi locurile! Eu aș fi urmat drumul din instinct, însă habar nu am unde duce. Pe când, ghidul nostru, bun cunoscător al locurilor și al traseului pe care aveam să-l parcurgem știe fiecare copac, fiecare tufă de măceș. Ne ademenește să trecem o vale arătându-ne pe cealaltă coamă de deal castanii. Da, ați citit bine: castani comestibili aici în câmp. Locul se numește ”Via domnească” pronunțat în grai local ”dyia domniască”. Pesemne că aici au avut grofii case sau proprietăți. De altfel vatra veche a satului era ceva mai sus, între păduri, pe Valea Caselor. Cum dăm de castani ne apucăm să căutăm castane căzute pe jos. Acuma să nu vă imaginați că sunt castane din acelea mari, pe care le cumpărați de prin târguri. Acelea sunt castane provenite de la copaci altoiți, ameliorați genetic. Acestea din câmp sunt castane mici, dar la fel de gustoase. Și naturale! Nu prea găsim, probabil că copiii din sat sau animalele pădurii le-au căutat înaintea noastră. Ceva mai încolo dăm de meri gutui. Fructele sunt mari, galbene, ca niște felinare aprinse în copaci. Adi are avantajul de a fi ”Lung”, așa că ne culege și nouă.  Pun și eu două în rucsacul lui Daniel, rucsacul meu e plin de aparatură foto. Dăm și de meri, cu mere galbene și roșii, unele rămase pe crengi, altele căzute covor prin iarbă. Nu le mai culege nimeni. Colegii mei se înfruptă cu mere, mușcă din ele cu sete. Eu nu pot să le mănânc așa reci, dar iau totuși câteva în buzunar. În schimb nu m-am putut abține să nu mănânc moșmoane - fructe de moșmon (Mespilus germanica) sau scoruș nemțesc. Parcă ar fi mere pădurețe, iar cele coapte sunt mai bune ca perele mălăiețe. 

O creangă uscată a unui castan, arată ca și cum ar fi un cap de pasăre. Un cocostârc sau o pasăre mitologică, depinde de imaginația fiecăruia. Interesant... Pe deasupra noastră, dând rotocoale mari, planează un șorecar comun (Buteo buteo). pesemne i-am încălcat teritoriul și vrea să ne avertizeze.

Urcăm pe o coamă de deal și drumul ne duce în pădure. În stânga, spre nord, e Valea Caselor, iar în dreapta, spre sud, e Valea Gardului. Locul din dreapta, cu expunere la soare se numește ”fața” iar cel din stânga ”dosul”. Curios, copacii din dreapta drumului sunt în majoritatea lor stejari, pe când cei din stânga sunt majoritari fagi. Pădurea e deja desfrunzită, covor de frunze colorate se așterne în fața noastră. Ceața ce nu s-a risipit aici sporește oarecum misterul pădurii. Înaintăm ascultându-l pe domnul profesor Medve. Este un povestitor desăvârșit, se vede că-i place să povestească, așa cum nouă ne place să-l ascultăm. Colegii mei de drumeție, Daniel și Adi sunt mai iuți de picior. Au antrenamentul deselor ieșiri în natură dar și al turelor de alergat. Sunt atletici, sportivi. Nici noi nu ne lăsăm, deși rămânem în urmă. Domnul profesor, la cei 73 de ani ai săi se ține bine. Nici nu mai știe de câte ori a urcat aici cu zeci de grupuri de copii. 

Îl văd pe Adi cum coboară panta dealului, în dreapta noastră. Vede la vreo 20 de metri niște ciuperci. Nu mă pot abține și cobor și eu. Sunt ceva bureți de cioată. Sigur că-mi fac de lucru fotografiind orice detaliu care-mi trage cu ochiul. Doamne, ce frumoasă e pădurea! Ici colo, câte un arbust ce se chinuie să crească printre copacii înalți și drepți ca lumânarea, mai are încă frunze galbene. Sunt ca focurile vii, pete de culoare în cenușiul pădurii. Dacă am fi venit în această drumeție cu 2-3 săptămâni mai devreme, spectacolul culorilor pădurii ar fi fost desăvârșit. Ne dăm seama după covorul multicolor pe care-l călcăm. Curios, niciun animal, nicio pasăre. 

Facem un popas și ne încărcăm bateriile. Scot din rucsac ceva de ale gurii și cu ce am primit de la domnul primar ne ospătăm. Suntem curioși să aflăm de la domnul profesor cum se folosește o busolă, așa că scot eu una și ascultăm fascinați explicațiile. Ce mult le lipsesc copiilor din ziua de azi astfel de lecții: de orientare turistică, de supraviețuire. Ce mult le lipsesc drumețiile...

Ajungem curând în vârful dealului, ceața devine tot mai deasă și ”plouă” de la condens. Bate un vânt rece din stânga noastră. Ajungem la o poiană ce se deschide spre stânga, dar nu vedem mai mult de 20 de metri. Am tot sperat că atunci când vom ajunge sus se va risipi ceața. În loc de ceață s-au risipit speranțele noastre. Eu m-am obișnuit, la ieșirile mele în Natură să mă mulțumesc cu ce mi se dă. Adică nu fac nazuri dacă plouă în loc să fie soare, dacă e cald în loc să fie răcoare. Natura e la fel de frumoasă. Iar când ajungem să coborâm spre formațiunile misterioase, aveam confirmarea. Prin ceață, printre copaci, se disting siluetele pietrelor ”Moșul și Baba”. Ca doi uriași misterioși, ne ademenesc. Nu știu cum se simt colegii mei, dar eu sunt mut de uimire. Atâta frumusețe concentrată în niște stânci nu mi-a fost dat să văd demult. Natura, vântul, ploaia, ciclul îngheț-dezgheț a modelat în milioanele de ani aceste blocuri de gresii. Și, ca mai peste tot, au o poveste, o legendă. Se zice că o familie, bărbat, femeie și copii au fost împietriți de Dumnezeu pentru că au lucrat în zi de Duminică. Doamne iartă-ne!

Adi îl ia pe domnul profesor deoparte și-l intervievează filmându-l cu stâncile în fundal. Ceva mai departe de ei, fac și eu un live. Cică în ziua de azi, dacă nu postezi, nu exiști! Ne bucurăm împreună de reușita drumeției, de atingerea obiectivului propus. Apoi, alegem să coborâm panta abruptă pentru o poză cu stâncile profilate în ceață. Și dacă tot am coborât, o luăm pe alt drum de întoarcere. Nu înainte de a ne bucura de vederea câtorva ciuperci, unele comestibile, altele otrăvitoare. Găsim multe exemplare de trâmbița piticului (Craterellus cornucopioides) dar și o altă ciupercă, otrăvitoare dar tare fotogenică - buretele ciocănitoarei (Caprinopsis picacea). Încerc să obțin cel mai bun cadru în ciuda luminii scăzute, timp în care partenerii mei de drumeție se îndepărtează. 

trâmbița piticului

Buretele ciocănitoarei (Caprinopsis picacea)

Îi ajung din urmă și în curând ieșim din pădure pe drumul ce duce spre Poienița. În timp ce domnul profesor Medve încearcă să se orienteze luându-și ca reper stâlpii de înaltă tensiune, noi, ceilalți suntem complet dezorientați. Niciunul dintre noi nu a mai fost pe aici. 

Aici, pe platou, drumul e presărat cu scoici fosilizate, din genul Ostrea, semn că aici a fost cândva, acum câteva milioane de ani, fund de mare. E ciudat să găsești în vârf de deal, la 400 m altitudine astfel de cochilii, pe care, de regulă, le găsești la mare. De asemenea, dăm și de numuliți - gen fosil de foraminiferă. Arată ca niște bănuți, nu e de mirare că aici se numesc bănuții lui Rackoczi. Mult mai mulți sunt în zona Piscuiului Ronei, iar denumirea vine de la legenda conform căreia, Francisc Rackoczi al II-lea - principe regent al Ungariei și Principe al Transilvaniei, care a pierdut bătălia din 1705 de lângă Jibou (războiul curuților), ar fi fugit de urmăritorii lui potcovindu-și calul invers ca să-și inducă în eroare adversarii. Se spune că ar fi aruncat un sac de galbeni de aur pentru a-i momi pe cei care-l urmăreau, soldații inamici oprindu-se să-și umple buzunarele cu bani de aur. Însă odată ajunși în tabără, au constatat că monedele se transformaseră în pietre. De altfel, gresiile din acest areal se  numesc gresii de Rackoczi. 

Ajungem curând la crucea de beton, ridicată aici de Achim Ștefan Lungu - așa cum scrie cu vopsea pe soclul ei. Pentru domnul profesor e semn că trebuie să o luăm la stânga, pe sub stâncile ce par a răsări de nicăieri. Sunt interesante straturile de rocă, dispuse unele peste altele dar nu pe orizontală și sub un anumit unghi. Aici a avut loc o exploatare forestieră, trunchiuri lungi de fagi zac doborâți la marginea drumului. Dintr-un transport, au căzut doi bușteni, Adi se joacă cu ei făcând gimnastică. Din păcate, vedem și gunoaie, aduse de oameni până aici, în vârf de deal. Doamne, ne mai rabzi mult pe fața Pământului?

Începem să coborâm, ajungem curând într-o poieniță unde mai mulți ciulini înfloriți îmi atrag atenția. Pe două flori, sunt albine împietrite de frig și umezeală. Nu sunt moarte, le-am văzut mișcându-se. Dar au aripile ude, probabil le-a prins umezeala aici și nu mai pot să revină la stup. Mă chinui să prin un cadru, ce va deveni fotografia săptămânii. 

Albină și ciulin sub umezeala ceții

Din adâncurile pădurii parcă se aud sunete de ATV-uri. Nu ne dăm seama de distanță, vântul ne poate înșela aprecierile. Apoi, ceva mai târziu, când ne afundăm în pădure pe un drum forestier, auzim manele... Ce să-i facem, asta e lumea în care trăim. 

Pe drum, atât la urcare, cât și la coborâre, mai ale în luminișuri, dăm de arbuști de păducel (Crataegus monogyna) - fructul inimii. Fructele sale sunt benefice pentru diferite afecțiuni ale inimii. Pe vremuri, culegeam în practica agricolă fructe de păducel sau măcieș, acum nimeni nu le mai culege. Dăm și de multe tufe de purumbele  - fructe ale arbustului numit porumbar (Prunus spinosa) - cele mai bogate în tanin, un puternic antioxidant, dintre toate fructele de pădure. Gust din toate, îmi amintesc de gusturile copilăriei. Când mergea cu vacile pe câmp, nu mă săturam să mănânc tot felul de fructe de pădure, mai ales porumbele. Vremuri...

Pe măsură ce coborâm tot mai jos, pe Valea Caselor, ceața se risipește, astfel că atunci când ajungem iarăși la livada de meri, ne bucurăm de razele Soarelui. Știm că nu mai avem mult până la locul în care am lăsat mașina. Abia acum simt oboseala din picioare. Daniel își consultă ceasul: 3 ore și 10 minute, 6,2 km. Nu e rău deloc! Când să ne urcăm în mașină, o nevăstuică (Mustela nivalis) vrea să se încălzească la Soare. Cu greu obțin un cadru decent, dar ne bucurăm să o vedem cum trece în fugă drumul ascunzându-se apoi după niște vreascuri.

Revenim în sat, în Someș-Guruslău, apoi mergem în Traniș. Acasă la părinții lui Daniel Stejeran ne așteaptă masa. Admirăm gospodăria familiei Stejeran, apoi ne punem la masă. Am mâncat cea mai bună supă ”pă galiță” și cele mai bune ”piroște” din câte mi-au fost dat să mănânc vreodată. Iar sucul natural de mere, combinat cu cătină sau gutui, o minunăție...Sigur, și drumeția a contribuit la apetitul nostru, dar și măiestria doamnei Viorica Stejeran. Am fi stat mult și bine, am mai fi povestit cu domnul Matei Stejeran, dar trebuia să ajungem în Zalău. Așa că, după ce mulțumim cum se cuvine, ne punem iar la drum.

Doamne cât de frumoasă a fost această excursie! După anii de pandemie, în care ieșirile în Natură au fost rare, ne bucurăm din nou de mișcare, de aer curat, de oameni faini! 

Vă mulțumesc, dragi parteneri de drumeție!