Foto travel: Toscana văzută de sus (2) - Torre di Giotto / Florența

luni, 5 august 2013

Toscana văzută de sus (2) - Torre di Giotto / Florența

Blogul Foto-Travel publică un miniserial intitulat ”Toscana văzută de sus” în care sunt descrise experiențele a patru ascensiuni, în patru locuri, de unde ai o panoramă deosebită asupra Toscanei. În acest episod, despre panorama asupra capitalei regiunii, Florența.

Florența este cel mai titrat oraș al Toscanei și printre cele mai frumoase din Italia. Leagăn al Renașterii, este locul în care s-au născut sau au trăit o seamă de personalități cum ar fi Dante, Boccacio, Leonardo da Vinci, Botticelli, Machiavelli, Michelangelo sau Galileo Galilei, ca să-i amintim doar pe cele mai importante.

Centrul istoric al orașului, aflat în patrimoniul UNESCO, este dominat de masiva catedrală a arhidiocezei romano-catolice din Florența. Biserica Santa Maria dei Fiore sau Duomo, așa cum este cunoscută, este de-a dreptul impunătoare. Construită timp de mai multe generații, între anii 1296 și 1478 impresionează prim măreție, prin fațada bogat decorată dar mai ales prin impunătorul Dom octogonal, care a rămas și acum, cel mai mare dom construit vreodată.

Catedrala Santa Maria dei Fiore

În stilul bisericilor renașterii, așa cum aveam să văd în toate orașele Toscanei, lângă nava bisericii se află turnul clopotniță, pe care italienii îl numesc Campanile. Cel al Domului din Florența este atribuit lui Giotto. Turnul este suplu, având profilul unui pătrat cu latura de 14,5 metri. Este înalt de 85 de metri și are 5 niveluri. Construcția sa a început în 1334 și a durat până în 1359. Se pare că Giotto a apucat să construiască doar primul nivel, cu toate acestea a impus un stil arhitectural propriu, înlocuind stilul filigranat specific goticului cu modele geometrice realizate din marmură albă de Carara, roșie de Siena și verde de Prato.

Intrarea în turnul campanilă, se face prin intermediul a nu mai puțin de 414 trepte. Biletul de intrare costă 10 euro și asigură accesul în turn, pe cupolă, în Baptiseriu, în cripta Santa Reparata și în Muzeul Opera del Duomo. Există mai multe case de bilete, una chiar la intrare în turn. Ești avertizat încă de la intrare că ai de urcat 414 trepte și că nu există lift.

Îți iei inima în dinți și după ce validezi biletul și treci de porțile de siguranță, începi să urci. Involuntar numeri: 1,2,3,4,5... continui să numeri în timp ce simți cum transpirația te năpădește. Culoarul este strâmt, scările sunt destul de abrupte, piatra treptelor este șlefuită de milioanele de pași care au trecut pe aici. ...99, 100, 101...îți zici în gând că ai trecut de primul sfert și te lipești de perete ca să-i lași pe cei care coboară să treacă. Ici, colo, prin câte o fereastră îngustă, forțezi obiectivul aparatului de fotografiat să focuseze imaginea de afară. Continui să urci și să gâfâi, ritmul este alert, impus de cei din spate. Nu ai timp să te odihnești așa că urci și numeri...158, 159, 160.

În sfârșit ajungi la prima terasă. Instantaneu cauți un loc unde să te așezi. Simți nevoia să bei apă și te feliciți că ai fost inspirat să iei flaconul cu tine.

După ce-ți tragi sufletul te bucuri de priveliște. Cele patru laturi ale turnului sunt prevăzute cu câte două ferestre înalte în stil gotic, protejate cu gratii. Încă nu ai ajuns la nivelul de sus al catedralei, dar ești desupra Baptiseriului. Florența se vede frumos de la înălțime, te uiți la furnicarul de oameni ce mișună în jurul catedralei.

161, 162, 163...continui să urci și să numeri. Parcă acum ritmul nu este așa de rapid, ai timp să furi câte o imagine prin ferestrele mici. Cupola Domului nu încape în cadru. La una dintre ferestre, de gratii sunt prinse 6 lacăte. Am mai văzut prin lume ”lacăte ale iubirii” prinse în diverse locuri, dar niciodată atât de sus. Unii spun că primele lacăte ar fi apărut la Pécs în Ungaria prin anii 1980, alții zic că au apărut pentru prima dată la Seul. Italienii le spun ”luchetti d’amore” și aveam să le vedem ulterior pe Ponte Vecchio sau în alte orașe.

...198, 199, 200. Te bucuri că ai ajuns aproape de jumătatea distanței la a doua platformă. Uiți de oboseală când vezi minunea de la picioarele tale. Acum vezi departe, până aproape de gară. Distingi clar cupola Capelei familiei de Medici. În cealaltă parte, distingi turiștii de pe cupola Domului, în timp ce cei de jos, abia se mai disting. Te bucuri de priveliște alături de turiști din întreaga lume, cei mai mulți par a fi asiaticii. Și acest nivel seamănă cu precedentul, aceleași ferestre gotice mari protejate de gratii. Din păcate, pereții sunt scrijeliți cu tot felul de nume.

După ce te desfeți cu priveliștea orașului, îți aduci brusc aminte că ești abia la jumătatea distanței. Începi să urci pe același culoar strâmt. 201, 202, 203, 204...numeri în gând în timp ce te lași dus de valul uman care urcă. Cu umărul drept freci peretele încercând să faci loc celor care coboară. Transpirația își face simțită prezența, este din ce în ce mai cald iar când treptele încep să se încolăcească pe lângă peretele central faci un ultim efort știind că te apropii de vârf. Ai uitat numărătoarea dar îți aduci aminte de numărul treptelor: 414. Este mult și să numeri până la 414, dar să urci atâtea trepte.

Ajungi la o terasă circulară, destul de strâmtă unde alții ca tine gâfâie ștergându-și transpirația sau golind sticlele de apă. Două uși destul de strâmte și scunde lasă să intre lumina și aerul proaspăt. Auzi exclamațiile de admirație ale celor de afară. Știi că te așteaptă cea mai spectaculoasă panoramă dar nu ai putere încă să te ridici.

Într-un târziu, ieși pe culoarul protejat de gratii. Ești ca într-o cușcă, ca într-un tunel dar nu îți pasă. Ceea ce vezi dincolo de gratii îți taie respirația. Orașul Renașterii este la picioarele tale. Acoperișurile clădirilor, se văd până departe în zare. Ici, colo, câte un turn, câte o campanilă sau o cupolă străpunge monotonia peisajului. Alături, catedrala este impunătoare. Cupola Domului domină câmpul vizual și este cadrul perfect pentru cele mai reușite fotografii. Zoom-ul obiectivului te ajută să-i vezi pe turiștii care sunt deasupra Domului și care, poate, se uită și ei la tine.

Am avut ocazia să urc în mai multe turnuri, dar niciodată nu cred că am fost atât de sus și niciodată nu mi-a fost dat să văd o panoramă mai cuprinzătoare. Și aici, zidul de sprijin este mâzgălit cu tot felul de înscrisuri. Nu i-am înțeles niciodată pe cei care aleg să lase un semn al trecerii lor, murdărind monumentele. Îmi dau seama ce ignoranți sunt, câtă lipsă de respect pentru operele de artă. De una din gratii, stă prins un lacăt. Pe el scrie ”Go Travel”. Este, cred, cel mai înalt ”lacăt al iubirii”. Pe un alt perete văd o inscripție veche: anul 1803 și un nume ”Benedebbo”.

Panorama este amețitoare. De aici, îți dai seama ce mare este orașul. Centrul istoris este bine delimitat și-l recunoști după clădirile grupate în cvartale, delimitate de străzi. În depărtare se văd dealurile ce înconjoară Florența.

La coborâre ritmul este normal. Treci pe lângă un șir nesfârșit de turiști, din toate națiile care gâfâie urcând treptele. Acum ai timp să revezi pamorama de la fiecare platformă. Vezi un clopot pe care nu l-ai sesizat la urcare, plin și el de mâzgălituri. Încă un lacăt agățat de gratii, semn al trecerii unui cuplu de îndrăgostiți.

Odată ajuns jos, cu picioarele pe pâmânt, realizezi ce înaltă este Campanila lui Giotto. Îi arunci o ultimă privire și, mândru de tine îți spui ”am fost și eu acolo!”.