Tură foto de toamnă: în jurul Zalăului

Toamna aceasta pare mai colorată, mai frumoasă. Poate și pentru că noi trecem prin ea și prin viață și în fiecare an ni se pare că totul în jurul nostru este mai frumos. Am vrut să profit de zilele frumoase ale toamnei, așa că am luat rucsacul în spinare și cu aparatul de fotografiat la gât, am dat o tură prin împrejurimile Zalăului. Ce a ieșit, vă invit să citiți și să vizualizați în acest foto-reportaj.

Orașul Zalău are o poziției privilegiată. Este oarecum adăpostit între dealurile din jur, fiind protejat la răsărit de culmea Munților Meseș. Nu de puține ori, viscolul, furtunile sau alte intemperii care s-au abătut asupra nord-vestului Transilvaniei au fost domolite de crestele Meseșului. De-a lungul sutelor de ani, orașul s-a dezvoltat de la târgul medieval la municipiul reședință de județ, întinzându-se pe toate văile ce brăzdează aceste dealuri. Dealuri care păstrează și astăzi toponimia veche, chiar dacă unele denumiri s-au schimbat, așa cum este firesc. 

De veghe asupra orașului, pe Örhegy
Tura foto pe care vreau să o prezint, a pornit de la dorința de a prinde un răsărit de Lună. Am vrut să profit și de faptul că spre sfârșitul lui octombrie, aceasta era în faza de Lună Plină. Cum Luna apare de la răsărit, la fel ca și Soarele de altfel, am vrut să o văd răsărind de undeva de sus, de pe un deal. Cel mai la îndemână s-a dovedit a fi dealul ce pare a ieși ca un pinten din Munții Meseș și care separă două mari zone ale orașului și mai recent două noi cartiere. Este vorba despre cartierele Meseș (sau Livada Meseș) și Sărmaș - ambele apărute în ultimii 25 de ani, odată cu explozia imobiliară de după Revoluție. 

Denumirea acestui deal apare într-o lucrare de la 1864 cu numele unguresc Örhegy. Pe la 1864, academicianul maghiar Pesty Frigyes a trimis o circulară în toate comitatele sub forma unui chestionar, în care oficialilor li se cereau să scrie denumirea locurilor. Primarul de atunci, Vintze Ferentz și notarul adjunct Fejertoi Josef au semnat chestionarul pe care l-au completat și l-au trimis mai marilor comitatului. În cuprinsul acestora sunt nu mai puțin de 116 denumiri de locuri, multe dintre acestea pierzându-se în timp sau schimbându-se după preluarea administrației orașului de către români. Cert este că dealul pe care am urcat, apare în chestionar sub denumirea  ”Örhegy, vie, deal de unde se vede departe”. Interesantă este semnificația termenului: Ör - a veghea, hegy - deal, adică ”Dealul de veghe”. Realmente, m-am simțit urcând acel deal, ca unul care stă de veghe asupra orașului. 

Cartierul Brădet văzut de pe deal

Cartierul Brădet

Am luat contact cu dealul Örhegy, într-o dimineață, înainte să ajung la școală. M-am aventurat cu mașina în ”cartierul voievozilor” - cartierul cu străzi cu nume de voievozi. Petru Rareș, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Matei Corvin, Despina Doamna etc, tot atâtea nume de străzi care, din punctul meu de vedere nu sunt reprezentative pentru oraș. Poate cu excepția lui Matia Corvin (scris greșit Matei în loc de Matia), care au avut tangență cu orașul, ceilalți nu cred să fi călcat vreodată pe aici. Înțeleg patriotismul unora, însă cred că acesta ar trebui mai degrabă canalizat spre patriotismul local. Sus, de pe deal, orașul care se trezea la viață arată chiar frumos. Mult mai frumos decât dacă te plimbi pe străzile lui, fie ele și cu nume de voievozi.

În după-masa aceleiași zile, însoțit de data aceasta de ”hoinarul” Marius Criste - unul dintre cei doi fotografi cu care derulăm proiectul fotografic ”Hoinar prin Sălaj”, am luat cu asalt dealul. Am pornit la ora 17, exact când Soarele stătea să apună, astfel că am avut parte de câteva apusuri spectaculoase. Spun câteva, căci pe măsură ce urcam, mai prindeam un apus - prin asta înțelegând momentul în care astrul zilei trece dincolo de linia orizontului. Și cum linia orizontului se schimba pe măsură ce urcam tot mai sus, așa am văzut - dacă este corect termenul - mai multe apusuri ale aceleiași frumoase zile de toamnă.

Un apus colorat văzut de pe Örhegy

Sus pe deal, un cioban își paște turma de mioare. Dulăii au trecut în goană pe lângă mașină, chemați probabil de un câine legat într-o curte, așa că avem curajul de a ne da jos din mașină, cu atât mai mult cu cât era și ciobanul de față. Însă n-am apreciat bine ferocitatea câinilor raportând-o la mărimea acestora, cei doi câini mici negri și unul ceva mai mărișor au început să ne latre. Noroc cu Antal, ciobanul care i-a pus la respect spunând răspicat ”marș, sunt oameni buni”. Da, suntem oameni buni, cel puțin așa ne place să credem. De la Antal am aflat că drumul duce pe coama dealului până sus, în vârf, doar să fim atenți la țărușii de metal înfipți pe margine, probabil pentru a delimita mejda. 

O turmă de oi sus, pe Örhegy

După ce ne săturăm de fotografiat crepusculul extrem de colorat, mai urcăm preț de aproape un kilometru până într-o poiană largă. Acolo lăsăm mașina și strângându-ne hainele la gât, urcăm pe jos ultima parte a dealului. În stânga noastră un sir de copaci ale căror culori de toamnă ne fac cu ochiul. În dreapta lăsăm orașul, de fapt cartierul Brădet. Iar în față la o distanță apreciabilă e Meseșul. Îmi place aici pe Örhegy, într-adevăr de aici se vede departe, doar vegetația ce a mai crescut obturând pe alocuri vederea. 

Afară începe să se întunece, suntem la sfârșit de octombrie. Însă ne bucurăm să vedem cum orașul devine din ce în ce mai frumos pe măsură ce se aprind luminile acestuia. Nu este o metropolă, nici măcar un oraș mare, însă de aici, de pe Örhegy este frumos. Dintr-o anumită poziție, aproape că se vede tot, chiar și zona industrială. Doar centrul acestuia, aflat sub prelungirea dealului, acolo unde este acum cimitirul, nu este vizibil. Privindu-l am un sentiment de mândrie. Mândru că sunt zălăuan.

Luminile orașului încep să se aprindă

Noaptea, orașul pare mai frumos

Avem de așteptat până ce Luna își arată fața, așa că experimentăm fotografia nocturnă. Cum Marius e priceput, mă învață și pe mine câteva trucuri, cum ar fi de exemplu ”să scriu” cu lanterna. Exersăm până când reușim să obținem o imagine nocturnă a Zalăului peste care am scris simplu Zalău. 

Apoi, în așteptarea răsăritului de lună, coborâm puțin panta dealului, înspre Meseș. Printre crengile copacilor se văd zecile de beculețe ale sediului Episcopiei Sălajului și ”pista” - așa cum ironic îi spun unii zălăuani aleii luminate ce duce spre clădire. Am cu Marius o discuție ”teologică” despre ce înseamnă episcopie. Ce să-i faci, curiozități adolescentine sau poate lipsa unei informări corecte la orele de religie...

Sediul Episcopiei Sălajului 

Nu mi-am putut închipui niciodată că un răsărit de Lună poate fi spectaculos. Am văzut și fotografiat zeci de răsărituri de Soare în diferite momente ale anului. Desigur, cititorii au văzut de asemenea la rândul lor cel puțin un răsărit. Își amintesc probabil culorile cerului spre răsărit cu câteva minute înainte ca astrul zilei să-și arate fața. Ei bine, acel moment magic pentru orice fotograf se numește în termeni astronomici crepuscul. Păstrând totuși proporțiile și diferența evidentă dintre lumina directă a soarelui și lumina reflectată de lună, vă asigur că și un ”crepuscul de lună” (nu este tocmai corect termenul) poate fi la fel de spectaculos. Exact ca și în cazul soarelui, cerul a început să se lumineze spre răsărit, indiciu clar că Luna vrea să răsară. Știam deja că suntem la câteva zile după faza de Lună Plină, așa că era de așteptat ca discul lunar să nu fie perfect rotund. Dar chiar și așa, puțin știrbită, Luna este magnifică. Poate și pentru că este Luna noastră pe care am așteptat-o atâtea ore. Așa că nu trebuie să vă mire faptul că mi-am permis să o iau în palme...

Un ”crepuscul” de Lună

Răsărit de Lună

Abia acum am realizat că la amândoi ne este frig. Ne grăbim spre mașină, nu înainte de a mai trage câteva cadre cu Zalăul văzut de pe Örhegy. Și ca o ironie a sorții, cred că sunt pozele cele mai reușite.

În Livadă, la Grădina Poporului
La doar câteva zile de la acestă ieșire nocturnă, profit de vremea frumoasă de afară și într-o după amiază, încerc să ajung pe un alt deal din jurul Zalăului. Este vorba despre dealul de deasupra Grădinii Poporului, numit Puli Domb. N-am mai fost acolo cred că de vreo 10-15 ani. Pe vremea regimului comunist, cred că am fost o singură dată în practica agricolă, la cules de mere. Îmi amintesc vag că era o livadă frumoasă, îngrijită, cu rod bogat. Apoi peste ani, chiar înainte de revoluție, tatăl meu avea o grădină chiar sub deal, cu terenul orientat spre oraș. Era în chirie la CAP. Îmi amintesc de asemenea că mergând la grădină, priveam cu jind dincolo de gard, la merele galbene ce se coceau în soarele toamnei. Iată că au trecut anii, comunismul a fost înlocuit cu ceea ce ni se pare că ar fi democrație, iar livada altădată frumoasă și bogată, a ajuns în paragină. Dar nu despre asta vreau să scriu, deși, poate ar merita un articol.

Ca să ajungi sus pe platou, poți urma drumul betonat, încă practicabil, ce pornește din zona ”cireșica” de pe strada Crasnei. Este drumul intern al fostei Ferme Agricole - pe terenul căreia acum sunt zeci de proprietăți private. Case frumoase, vile în toată regula, contrastul izbitor între acele petece de livadă încă lucrate și cele lăsate în paragină.

De pe drum, pe măsură ce urci, panorama asupra cartierului Brădet și asupra Meseșului este din ce în ce mai spectaculoasă. Opresc în câteva locuri să fac poze. Curând ajung sus pe platou, aproape de ceea ce probabil a fost un bazin de apă sau poate un spațiu de depozitare. Mai sunt aproape două ore până ce soarele va apune departe peste dealurile din depărtare. Am așadar timp să arunc o privire prin zonă. Chiar lângă drum, o livadă de meri părăsită, cu pomi aproape uscați sau îmbrăcați de la rădăcină și până pe ultima crenguță în licheni. Sunt morți deși se încăpățânează să stea în picioare sfidând parcă timpul.

O altă față a cartierelor Stadion și Brădet. Sus în dreapta se vede dealul Örhegy

O livadă părăsită cu pomi morți ce stau încă în picioare

La un moment dat, aud un ciocănit ritmic. La început nu i-am dat atenție, însă sunetul devenea din ce în ce mai strident de parcă spărgea liniștea din jur. ”O ciocănitoare” - mi-am zis și apoi, brusc, mi-am dat seama că sunetul vine de undeva de foarte aproape. M-am uitat în jur și am văzut-o printre crengile unui salcâm ce crescuse pe movila de pământ care acoperea acel bazin. Un bazin ce probabil era folosit ca depozit pentru fructele culese. Mă urc încet pe movilă. Cioc, cioc, cioc - se aude în continuare. Cred că era preocupată de ce a găsit dincolo de coajă, altfel nu-mi explic cum de nu m-a observat. Îmi pregătesc aparatul, am timp să fac setările și reușesc să trag câteva cadre. Abia într-un târziu se plictisește de mine și din trei salturi dispare pe alt salcâm apoi dusă a fost, lăsându-mă cu gâtul înțepenit de atâta uitat în sus.

Ciocănitoarea

După episodul ”ciocănitoarea” merg mai departe pe drumul ce intră adânc în livadă, chiar pe culme. Vag, îmi aduc aminte de acest drum, parcă cândva am mai fost pe el. La un moment dat, ajung într-un loc în care drumul dă senzația că se va pierde printre acareturile și grădinile care au răsărit aici sus, pe deal. Opresc și după ce mă asigur că dulăul ce mă latră nu poate sări gardul, cobor din mașină. Câinele a văzut că n-am nicio intenție în ce privește proprietatea pe care o apăra, așa că m-a lăsat în pace. De fapt pe mine mă interesa peisajul ce se desfășura în fața mea. Spre apus, dealul coboară într-o vale frumoasă presărată cu cea a mai rămas din livada falnică de altă dată. Undeva spre stânga, pe o coamă de deal se vede o gospodărie, o casă mai răsărită. E departe, nu-mi fac probleme, nu încalc proprietatea nimănui. Sau mă rog, și terenul pe care mă aflu o fi în proprietatea cuiva, însă pentru câteva poze nu cred că e vreo problemă.

Livada, sau ce a mai rămas din ea

Cum terenul nu este lucrat, au răsărit ici colo câte o tufă de măcieș sau câte un arbust de păducel. Ramurile pline de spini ale măcieșului sunt cadre perfecte, iar contrastul dintre acestea și discul solar în apus îmi dă ocazia să scot câteva poze bune. Mă bucur ca un copil, încântat de jucăria primită și mă trezesc aducându-I laude lui Dumnezeu pentru minunile creației. Prind apusul de soare, apoi mă întorc la mașină și continui să merg pe acel drum. 

Culorile toamnei

Apus de soare dincolo de Puli Domb

Ajung undeva pe un câmp, între două păduri, de unde se vede o parte a Zalăului, mai exact cartierele Traian și Dumbrava. De peste case se văd turlele Bisericii Sf.Vinere. Sunt surprins să văd pe un stâlp de beton indicatorul turistic ce marchează Calea Mariană. Îl mai văzusem prin Ungaria și prin  Austria, însă nu credeam că această Cale Mariană - traseu turistic de pelerinaj catolic, să ajungă și pe la noi. Este interesant faptul că Zalăul se află pe un astfel de traseu, oare câți din cei care se ocupă cu turismul local știu asta. Nu de alta, dar ar putea fi o oportunitate ce merită exploatată. 
Peste deal se văd turnurile din zona industrială. Chiar dacă par aproape, știu că este o distanță apreciabilă până acolo.

Calea Mariană trece prin Zalău?

Geometrie spațială

Se întunecă, seara se lasă încet peste oraș. Mai am timp să admir o intersecție între urmele lăsate de două avioane, sus pe cerul albastru. Încerc să găsesc calea de întoarcere spre oraș, mă las dus la vale de un drum de țară, ce numai pentru un oraș reședință de județ nu se pretează. După câteva sute de metri îmi dau seama că merg pe un drum paralel cu cel pe care sunt primele case ale cartierului Traian. Nu pot trece dincolo pentru că ne separă o vale. Merg înainte, nu am alternativă. După ce trec printr-un fel de curte ce aduce cu o fabrică părăsită, sub privirile curioase a unui grup de localnici, ajung în sfârșit la asfalt. De aici în mai puțin de 5 minute sunt în centrul orașului.

Aici se sfârșește tura mea foto de toamnă. Mai sunt încă multe locuri la periferia orașului ce merită explorate. O voi face cu siguranță în acestă iarnă sau poate la primăvară. Nu de alta, dar numai așa poți cunoaște pe deplin orașul acesta, atât de adorat și de detestat în același timp.