Hoinar prin Sălaj: Perseidele văzute de pe Piscuiul Ronei

În fiecare an, în Postul Sfintei Marii, mi-am propus să merg să văd ”ploaia de stele”, Perseidele. Fenomenul astronomic, ce se manifestă în jurul datei de 10 august, reprezintă un curent de meteori ce-și are radiantul în constelația Perseu, de aici și denumirea de Perseide. Și cum în calendarul catolic, pe 10 august e sărbătorit Sf. Laurențiu, ploaia de meteori se mai numește și ”lacrimile Sf. Laurențiu”. N-a fost să fie până acum, din diverse motive. E drept, trebuie să ieși din confortul cotidian, să mergi undeva departe de poluarea luminoasă a localităților. Așa cum probabil știți, sunt multe locuri faine în Sălaj de unde ai putea vedea spectacolul de pe cer, însă la noi, e o problemă cu câinii fără stăpân și mai nou, cu animalele sălbatice. Așa că, trebuie să te gândești bine unde mergi. De data aceasta, încurajat și de compania unor prieteni, am ales unul dintre cele mai faine locuri din Sălaj: Piscuiul Ronei. 

Dealul sub formă piramidală pe care-l ocolește Someșul, lângă Jibou, în dreptul localităților Rona și Turbuța, se numește Piscuiul Ronei sau Dealul (muntele) lui Rákóczi. De aici începe Culmea Prisnelului, ce se întinde pe direcția sud-vest spre nord-est până la Prisnelul Vălișoarei, la limita cu județul Maramureș. O zonă deosebit de spectaculoasă, cu formațiuni geologice interesante. Am să amintesc doar de Pietrele Moșul și Baba sau de Râpa Străminoasa, două din locurile pe care le-am vizitat călăuzit de domnul profesor Aurel Medve.

Legenda spune că de aici, de pe acest vârf de deal,  de la altitudinea de 438 de metri, Francisc Rákóczi al II-lea (1676-1735) - conducătorul mișcării antihabsburgice, cel care a declanșat Răscoala Curuților (1703-1711), ar fi contemplat înfrângerea armatei sale. Bătălia de la Jibou a avut loc în anul 1705, armata austriacă învingătoare fiind condusă de Ludwig von Herbeville.

Iată așadar din ce loc, încărcat de istorie, mi-am propus să văd ploaia de stele. Asta după ce am venit de la lacul Sălățig, unde am fost într-o scurtă tură de birdwatching. Am fost însoțit de tânărul Alexandru Man, un promițător fotograf. Am ales să urcăm pe Piscuiul Ronei și pentru că urma să fim însoțiți de familia Ioana și Mircea Teglaș, așadar aveam o oarecare siguranță în plus. Personal am mai urcat pe Piscui de două ori. Prima dată însoțit de domnul Györfi-Déak György, iar a doua oară împreună cu Cristi Spînu, atunci când m-a ajutat să fac un clip de promovare a proiectului ”Hoinar prin Sălaj”. De fiecare dată, am fost uimit de frumusețea Văii Someșului văzută de sus, de pe Piscui, și de povestea crucii lui Ivănescu - profesorul de istorie din Jibou, originar din Bușteni, cel care a vrut să aducă amintirea copilăriei (vorbim de Crucea Eroilor de pe Caraiman) mai aproape de el. Între anii 1994-1996, profesorul Ion Ivănescu (1932-2020), ajutat de elevii de la liceul din Jibou dar și de oameni de bine, și-a dus visul la bun sfârșit și a ridicat, pe Piscuiul Ronei o cruce de metal de 9 m înălțime. 

Am ales varianta de urcare prin Rona, pe acolo am fost de fiecare dată. I-am luat pe soții Teglaș din parcarea din fața blocului și am trecut Someșul pe podul de la Rona. Mereu când trec acest pod mă gândesc la celebrul pod din Brooklyn, New York. Păstrând comparația, acest pod de la Rona, are ceva din măreția ”confratelui” mai mare și mai celebru... Mă las purtat de instinct pe străzile asfaltate din Rona și era cât pe ce să o iau spre Husia. Noroc cu Mircea Teglaș care m-a pus din nou pe drumul bun. Curând, în capătul satului, asfaltul se termină și avem în față un drum de țară pe care însă se poate circula lejer. Nu ne aventurăm mult, mașina e ”de oraș” nu de ”coclauri”. Trecem pe lângă o turmă de oi și ne liniștim când vedem că e păzită doar de un câine mic, negru. Din acela bun la de toate: și la pază și la adunat oile împrăștiate. Mirarea mea a fost să văd o femeie pe post de cioban, o ciobăniță. Femeia, amabilă, ne-a lămurit și ne-a convins să nu mergem mai departe ci să urmăm drumul care ocolește grădina de pe partea stângă.

Ne echipăm cu tot ce credem că ne trebuie sus, pe deal. Atât echipamentele foto cât și lanterne care să ne ajute să coborâm noaptea, pe întuneric. Doar fotografii cu adevărat pasionați știu câte sarsanale au de cărat, atunci când vor să scoată fotografii bune. Pornim cu entuziasm spre vârf, spre cruce. Uităm sfatul ciobăniței și în loc să o luăm la stânga, pe drumul ce urcă până pe șaua dealurilor, o luăm la dreapta atrași de dealul din față. Credeam, în naivitatea noastră că dacă vedem crucea de aproape, înseamnă că și vârful e la doi pași. Nimic mai fals! Ne-am trezit urcând gâfăind coasta dealului, prin iarba mare necosită, împiedicându-ne de mușuroaie gigantice de furnici. 

După nici 100 de metri simt inima cum îmi bate cu putere, undeva în coșul pieptului. Am luat-o în față, în spatele meu e Alex, urmat de Mircea și Ioana. Ioana încheie plutonul, ca și cum ar fi vrut să se asigure că noi, fotografii, nu o să ne răzgândim. Sau, dacă vreți, e ilustrarea perfectă a zicalei conform căreia ”în spatele unui bărbat de succes, stă o femeie puternică”. 

satul Rona (în stânga) văzut de la baza Piscuiului Ronei

Recunosc, îmi place să urc panta dealurilor, în ciuda faptului că transpir abundent și că a doua zi voi avea febră musculară. De când am făcut prima dată traseu de creastă, în Munții Făgăraș, am simțit că la urcare am o energie care vine de nu știu unde, și care mă face să urc mereu. Știu încă de atunci că tentația opririlor lungi e înșelătoare, însă nu mai am anii aceia...Așa că, mă opresc din când în când, cu inima în gât, privind în urmă. Văd câteva păsări, sunt exemplare de sfrâncioc roșiatic. Nu am puterea să le fotografiez, sudoarea îmi curge abundent pe față și-mi intră în ochi. 

Ajungem la o barieră naturală, arbuști crescuți în voie: păducel, măcieș. Căutăm un loc pe unde să trecem, o iau la dreapta, apoi ajutat de Mircea la stânga. Ne bucurăm că odată trecuți de această barieră vom vedea crucea. Nici poveste, speranțele noastre s-au făcut cioburi când am realizat că încă mai avem mult de urcat. Practic eram abia la jumătate. Asta e, arta cere sacrificii. Din când în când arunc o privire spre Jibou și spre Rona, localitățile ce devin din ce în ce mai mici, pe măsură ce noi urcăm. Doamne, ce fain se vede Someșul - această coloană vertebrală a județului!

Greu urcușul pe Piscui...

Cu un ultim efort urcăm și panta abruptă ce duce la crucea de pe vârf. Sus sunt câțiva tineri, probabil au venit și ei să vadă apusul ori Perseidele. Noi am ratat apusul, însă orizontul vestic e luminat feeric. Mai avem puțin și ajungem, 30 de metri, 20, 10 și iată-ne sus pe vârf. Tinerii au plecat, au luat-o pe drumul ce duce până la șaua dealurilor și care apoi coboară. E varianta care ne-a fost indicată. Noi însă am ales să luăm coasta dealului în piept. 

Când îmi dau jos rucsacul realizez că tricoul mi s-a lipit de piele. E ud leoarcă. Mircea nu ezită și și-l dă jos. Îi urmez exemplul, noroc că am fost inspirat să-mi pun o cămașă cu mine. Ne tragem sufletul și admirăm spectacolul. Panorama este de aproape 360 de grade: se vede Jiboul, la dreapta Rona - satul pe unde am urcat, în cealaltă parte se vede Turbuța cu noul pod peste Someș. Ceva mai departe sunt satele Var și Surduc.  

Ne pregătim aparatele, Alex e cel mai harnic, și-a montat trepiedul, și-a făcut setările necesare. Îmi place de el, e pragmatic, știe exact de ce a venit. A suportat cu stoicism urcușul, nu s-a plâns deloc. Abia când am coborât, întrebându-l dacă i-a plăcut experiența, mi-a mărturisit că ”urcatul și coborâtul au fost groaznice”. În timp ce el făcea primele poze, noi, ceilalți nu ne săturam de admirat. 

Mircea Teglaș, Ioana Teglaș și Alexandru Man pe Piscuiul Ronei

Ioana se joacă cu telefonul și din joacă realizează că siluetele noastre, proiectate pe lumina asfințitului, creează un cadru fain. E entuziasmată, ne cere să ne facem că meșterim ceva la aparatele montate pe trepied. E ca regizorul ce le cere actorilor să se poziționeze într-un fel sau altul. O ascultăm, azi ea e ”șefa”. Și, a scos cadre de pus în ramă! Eu fac un scurt filmuleț și împreună cu pozele Ioanei fac o postare pe pagina mea de facebook. Așa e cu rețelele astea de socializare. dacă nu postezi, e ca și cum nu ai exista. 

Mircea Teglaș, eu și Alexandru Man. Credit foto: Ioana Teglaș.

Fotografi la Crucea lui Ivănescu. Credit foto: Ioana Teglaș.

Mie personal în plac înălțimile, mai ales dacă sunt dominate de cruci. Așa că am încercat să prind Crucea lui Ivănescu în tot felul de ipostaze. Greu cu setările, mai ales că noaptea începea să ne învăluie. Am reușit însă un cadru, cu cerul înstelat, cu constelația ”Ursa Mare” în dreapta crucii. Îmi imaginez ce cadru ar ieși cu timp de expunere foarte mare, cu ”urma” circulară a stelelor în jurul crucii... Poate, cândva, mă voi încumeta să stau o noapte întreagă, aici, pe Piscui. Poate.

Crucea lui Ivănescu, cerul înstelat și Carul Mare străbătut de un meteor

”Uite, mașinile ce stau la barieră. Cu timp de expunere lung putem prinde dâra de lumină” - îl aud pe Mircea. Într-adevăr, la bariera de cale ferată, la ieșirea din Jibou spre Var, o coloană imensă de mașini pare a fi un șarpe de lumină. Se aude trenul, dar oricât ne holbăm prin întuneric nu-l vedem. Fac repede setările și expun cadrul. O aud pe Ioana: ”Uite o stea căzătoare! Ce faină a fost!”. Realizez, brusc că noi de fapt am venit pentru ploaia de stele, nu pentru a fotografia mașinile de la barieră. Ioana e cea mai câștigată dintre toți. Și-a ales un loc drept, s-a întins pe spate și urmărește spectacolul Naturii. Noi, ceilalți, cu ochii pe aparate, pierdem o bună parte din spectacolul cerului. 

”Șarpele de lumină” format de mașinile ce au pornit odată ce s-a ridicat bariera

Alex mă învață cu setările necesare la genul acesta de fotografie. Îmi împrumută și un obiectiv. Acum el e ”profesorul” și eu sunt ”elevul”. Îl urmăresc cu atenție, ”iau notițe”. V-am spus că e fain băiatul ăsta? Mircea e la alt nivel: el are aparatură full-frame de la Sony. Cadrele lui sunt de vis! Până la urmă, în arta fotografică contează deopotrivă atât aparatura cât și priceperea fotografului. Ori Mircea e expert și are și aparatura adecvată. 

Cu ajutorul lui Alex și al lui Mircea, reușesc să prin câteva cadre bunicele cu Calea Lactee. Și, norocos cum sunt, am prins și câțiva meteori, ba chiar și un avion. E frumos aici, am mai sta, spectacolul Perseidelor e chiar la început. 

O parte din Calea Lactee, un avion și Perseide

Calea lactee străbătută de un meteor din curentul Perseidelor

Dar ne gândim cu groază la coborâre și la faptul că mi-am propus ca la miezul nopții să fiu în Zalău. Așa că pe la 22.45 ne decidem să ne pregătim de coborâre. Vă dați seama ce înseamnă coborârea, prin bezna nopții? Recunosc, a fost partea cea mai neplăcută a acestei experiențe. Gândindu-mă la drumul pe care am urcat, deja mă gândeam că o să ne ia o oră să coborâm. Pornim în șir indian, cu Mircea în față, urmat de Ioana, de Alex și de mine. Toți echipați cu lanterne. Mircea are o lanternă puternică ce străpunge întunericul. El, Ioana și cu mine avem și lanterne de cap, iar Alex are și el o lanternă bună. 

Meteor din curentul Perseide. Credit foto: Alexandru Man

O parte din Calea Lactee: Credit foto: Alexandru Man

Coborâm în șir indian. Până la bariera de arbuști am urmat o cărare, nu știu dacă a fost făcută de om sau de animalele sălbatice. Apoi, după ce trecem de desișul arbuștilor, o luăm spre dreapta în diagonală. O pasăre mare de noapte, poate o cucuvea sau un huhurez mare, deranjat de lumina lanternelor zboară într-un păr sălbatic. Jos, în depărtare, la lumina lanternelor, reflectorizantele de pe mașină ne arată unde ar trebui să ajungem. Ne bucurăm când scăpăm de iarba înaltă și să dăm de zona cosită. E semn că nu mai avem mult până la drum. Un iepure mare de câmp fuge speriat într-un lan de porumb. Și văzând că ne îndreptăm exact înspre el, după ce stă secunde bune nemișcat, decide să fugă. O face cu salturi mari. E un iepure mare, cum nu am mai văzut de mult.

satele Var și Surduc dar și podul de la Turbuța - sub cerul înstelat și ploaie de meteori.
Credit foto: Mircea Teglaș

Calea Lactee, meteori și satelit. Credit foto: Mircea Teglaș

Bucurie mare când ajungem la mașină! ”Am coborât destul de repede” spune Ioana. Îi dăm dreptate! Slavă Cerului că suntem bine și că am coborât în siguranță. Acum, nu ne rămâne decât să pornim spre Jibou și de acolo, spre Zalău. Nu e rece, dar s-a lăsat roua. Simt asta pe parbrizul mașinii, trebuie să mă folosesc de ștergătoare pentru  a vedea bine drumul. În Rona, câțiva tineri ”socializează” în drum. E vacanța de vară, pentru ei nopțile sunt scurte.

După ce-i lăsăm pe soții Teglaș în fața blocului și ne luăm rămas bun de la ei, pornim spre Zalău. E 23,30, avem șanse să ajungem, așa cum ne-am propus, înainte de miezul nopții. Așa s-a întâmplat, l-am lăsat pe Alex la bloc la 00:05. Mă rog, întârzierea de 5 minute este scuzabilă! A fost o experiență faină, în compania unor oameni faini! Eu nu pot să le spun tuturor, Ioanei, lui Mircea și lui Alex, decât un mare ”Mulțumesc!”