Lecția de iubire a părintelui Crin-Triandafil Theodorescu

Cine nu-l cunoaște pe părintele Crin-Triandafil Theodorescu să ridice mâna sus! Cum, încă nu ați auzit de acest preot plin de Har, încă nu i-ați citit postările - adevărate balsame pentru rănile sufletului? Nu i-ați citit cartea ”Într-o zi se va termina”? Nici nu știți ce pierdeți. Azi, 12 august 2023, cu doar câteva zile înainte de marea sărbătoare a Sfintei Fecioare Maria, am avut ocazia să-l reîntâlnesc.S-a întâmplat la Baia Mare, într-un cadru prietenesc, familiar chiar, între flori și oameni faini. Părintele și-a lansat cartea alături doamna Alice  Năstase Buciuta, coordonatoarea antologiilor din seria Cărțile Tango, în cadrul unui eveniment  pus în scenă de doamna Anca Boloș. Nu cred că ar fi existat un loc mai potrivit decât incinta Bastionului Măcelarilor.

Îl cunosc pe părintele Crin-Triandafil Theodorescu dinainte de pandemie, de când i-am descoperit postările (era să spun predicile). Da, așa am gândit și eu la început. Mi-am zis: ”uite încă un popă care scrie fain, care are predici bune.” Dar m-am înșelat, timpul avea să-mi dovedească că mă aflam în fața unui mesager al lui Dumnezeu, ce a luat chip de om și a îmbrăcat sutana preoțească. Nu știu dacă mă credeți, în intervalul acesta de timp, dintre naștere și moarte - văzute ca două Mari Treceri (vorba lui Blaga), interval căruia noi îi spune, banal, viață, drumul fiecăruia dintre noi este marcat de câteva jaloane. Dumnezeu nu vrea să rătăcim și, din când în când, ne scoate în față Oameni. Sunt convins că tuturor vi s-a întâmplat, iar pentru mine, unul dintre Oamenii trimiși să-mi arate Calea (și Adevărul, poate și Viața) este părintele Crin-Triandafil Theodorescu. Știu că nu-i place să vorbesc așa despre el, și mă va ierta, dar nu am cum să nu spun ceea ce gândesc, ceea ce simt.

Părintele Crin e mai mult decât un preot ortodox dintr-o parohie de undeva din ținutul fabulos al Năsăudului. Dincolo de studiile teologice este și cercetător științific, angajat al Muzeului Grăniceresc din Năsăud, este și speolog, custode al Peșterii Izvorul Tăușoarelor. Mi se pare fabulos să-l cauți pe Dumnezeu în vârf de munte sau în adâncul Pământului...Știu, veți râde, sau dacă nu, veți zâmbi. Dar, oare ce e mintea omului altceva decât un munte, mai greu de escaladat decât Everestul? Și ce e inima omului altceva decât o peșteră adâncă, întunecoasă? Atât pentru una cât și pentru alta, e nevoie de un preot-speolog.

Am fost extrem de bucuros când, în martie 2021, în plină pandemie, părintele Crin ne-a onorat cu prezența (on-line) în cadrul podcastului ”Serile Culturale API” pe care-l realizez alături de colega mea, doamna profesoară Ana-Maria Mureșan. Am fost și mai bucuros, atunci când am aflat că o parte din scrierile părintelui Crin au fost strânse într-o carte. S-a întâmplat tot în 2021, iar ”vinovată” de asta se face doamna Anca Boloș, care, prin Editura Cartemma, publică cărți pentru copii. Nu, nu e nimic întâmplător. Și noi, cei care ne credem adulți, suntem de fapt niște copii care, aidoma Micului Prinț ne căutăm planeta...

Am comandat cartea fără să stau pe gânduri și am citit-o pe nerăsuflate. Am recitit-o și m-am rugat. Nu știu dacă mă credeți, și nici nu-mi pasă, dar această carte a însemnat mult pentru mine. A fost un miracol că prin ea, prin vorbele părintelui Crin, Dumnezeu a ales să-mi vorbească. A fost, pur și simplu, o Revelație! Și miracolele, revelațiile, nu pot fi explicate în cuvinte, că de aia sunt miracole. 

Apoi, când am avut drum prin Bistrița, am ținut să-l cunosc personal pe părintele Crin. I-am făcut o vizită la Muzeul Grăniceresc din Năsăud și după ce am povestit multe lucruri ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață, mi-a arătat, printre blocuri și case, turla CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLumeDupăHagiaSofia. Cândva, când va hotărî Dumnezeu, am să văd și această biserică din Lușca.

Am făcut această (poate prea) lungă introducere, pentru a înțelege faptul că atunci când am văzut afișul evenimentului de la Baia Mare, mi-am dorit să merg și să-l reîntâlnesc pe părintele Crin. Recunosc, spre rușinea mea, nu auzisem deloc de doamna Alice Năstase Buciuta și nici de antologiile Cărțile Tango. Mi-a fost suficient să știu că în două dintre ele, are și părintele Crin câte o povestioară. Plus că, documentându-mă despre aceste cărți, am aflat că și doamna Cristina Bogdan - decan al Facultății de Litere din cadrul Universității București este implicată prin recenzarea acestor cărți. 

La Baia Mare am fost plăcut surprins să constat că locul ales, pentru acest eveniment cultural de excepție, este incinta Bastionului Măcelarilor - datând de pe vremea Regelui Matia Corvin, singurul care a mai rămas în picioare. Acum este transformat într-un spațiu în care există ateliere destinate prezentării meșteșugurilor tradiționale. Mai mult, zona este transformată, tot printr-un proiect educațional, într-o grădină urbană. 

Am fost plăcut surprins și de faptul că până la ora începerii evenimentului, locul s-a umplut de oameni veniți să-i vadă și să-i audă pe cei doi, pe doamna Alice Năstase Buciuta și pe părintele Crin Triandafil-Theodorescu și bineînțeles pe doamna Anca Boloș care a făcut oficiile de gazdă: ”Am descoperit scrierile părintelui acum doi ani, pe 15 august, de Sfânta Maria. Din momentul în care am citit primul text, vreo două nopți am uitat de toate. După două zile i-am scris părintelui că vreau să public cartea”. 

A luat cuvântul apoi, doamna Alice Năstase Buciuta care a explicat cum a ajuns să editeze antologiile: ”Acest proiect inspirat de lumină, care a început cu volumul ”Cele mai frumoase miracole” - în care m-am gândit să adun povestiri adevărate ale unor întâmplări miraculoase, magice, care li s-au petrecut oamenilor pe care-i cunosc. Părintele Crin este prezent în două din volumele mele, în dubla sa calitate de scriitor și maestru spiritual. Este vorba despre volumele ”Cele mai curate minuni” și ”Cele mai înalte uimiri”.”

Apoi s-a ridicat și a început să vorbească părintele Crin. S-a făcut o liniște de mormânt. E drept, și reverenda impune respect și, sunt sigur, mulți din cei prezenți i-au citit scrierile, fie răsfoind cartea ”Într-o zi se va termina”, fie ”scrollând” pe ecranul device-ului din dotarea fiecăruia. Era atâta liniște că puteai auzi albinele zburând printre florile din curtea Bastionului Măcelarilor. Exagerez, desigur, liniștea era perturbată oarecum de gălăgia dată de traficul de pe strada de dincolo de zid și de piața agroalimentară de peste drum. Însă, pentru moment, mie mi s-a părut că se face liniște deplină. Părintele s-a ridicat, oarecum jenat de laudele și aprecierile ce i-au fost aduse. Chiar a ținut să spună asta: ”Realitatea e că n-am nimic deosebit. N-am niciun merit în toate poveștile astea pe care le-ați auzit. Nici măcar ăla de a scrie. Nu scriu eu! Probabil că se întâmplă și la alți oameni, dar uneori, simt așa o aripă pe la urechea mea, dă cineva din aripi. Aripi de înger. Mă reped la un laptop, în 10 minute tastez ceva. Dau drumul pentru că dacă ies din starea aceea nu sunt capabil să corectez. Greșelile sunt ale mele, dar scrisul nu este al meu. Scrisul meu [... o pauză lungă... ] vine de undeva. Și faptul că există acel undeva, e fantastic”

Nu, nu este o predică! Nici măcar nu sunt vorbe meșteșugite, spuse de un om înțelept, cult, citit, așa cum e părintele Crin. Eu știu că nici ceea ce a spus până acum nu sunt vorbele lui. Nu sunt cuvinte, ci este Cuvântul care s-a făcut trup! Știu asta, cred asta! L-am văzut pe părinte în timp ce vorbeau distinsele doamne. I-am văzut mâinile împreunate a rugăciune. I-am văzut chipul schimonosit de gânduri, de lupta cu demonul trufiei și cu cel al iubirii de sine. Apoi am văzut zâmbetul larg de pe chipul său și am înțeles! Iubirea s-a pogorât din nou, așa cum se pogoară Lumina Sfântă pe lespedea mormântului Domnului. S-a pogorât Iubirea! Doamne, ce miracol!

Și ceea ce a spus, mai departe părintele Crin, a fost o revărsare continuă de Iubire. Și de Har! Căci unde este Iubire este și Har, căci ambele vin de Sus, de la Părintele Luminilor. Știu asta! Cred asta! oricine ce ar spune. Adevărul Revelat nu poate fi explicat. Punct.

E atât de fain când vorbește Iubirea prin părintele Crin. Ascultați aici: ”Eu am convingerea că lumea este încă prea plină de cărți care n-ar trebui scrise, că sunt încă multe păduri ce trebuie să rămână acolo și nu transformate în hârtie, și la judecată, după ce o să te întrebe Dumnezeu dacă te-ai îmbătat grav, o să te întrebe ”Ai scris și cărți inutile?”. Și spaima asta pentru mine e reală. Am avut la un moment dat gândul: ”Doamne, dacă nu se va citi cartea aia, eu mă duc cu copacii ăia la judecată”.  Ziceți voi, nu-i fain? Se știe că doar oamenii cu har au darul umorului, al ironiei fine. 

M-am întrebat deseori cum de s-a lăsat ”ispitit” părintele să publice la o editură aflată într-un garaj? Asta când orice autor visează la edituri mari, consacrate. Trebuia să fie ceva la mijloc. Iată explicația părintelui Crin: ”Anca a uitat să vă spună că două argumente au fost fundamentale în a mă determina să o las să publice cartea asta. Unul e, într-adevăr, acela că a zis ”am o editură într-un garaj.” Oameni buni, mă căutaseră Humanitas, dar Anca avea o editură într-un garaj. Orice lucru pe care-l atingem, pe care-l cunoaștem, înainte de a deveni o schiță pe planșa unui arhitect, știți unde s-au născut? Cineva le-a visat. Cineva a visat piramida și abia după aia s-a dus la Keops și a spus. ”auzi șefu', facem un mormânt cum nu are nimeni.” Anca visase cartea! Vă dați seama că m-a copleșit.”

Pe oamenii cu Har îi vei recunoaște imediat după sinceritatea debordantă pe care o afișează. Nu le pasă de realitatea conjuncturală, nu le pasă deloc de ce va zice lumea. Și știți de ce? Pentru că Iubirea transformată în Har îi umple până la refuz, de dă pe dinafară. Ascultați mărturisirea de credință a părintelui Crin: ”L-am căutat pe Dumnezeu în cărți, în biblioteci, l-am căutat în manuscrise. Și Dumnezeu nu era acolo! Și l-am căutat apoi în munți, m-am apucat de alpinism. Și Dumnezeu nu era pe creasta munților! Și pe urmă m-am întors spre peșteri, m-am apucat de speologie. Am ajuns până la nivelul la care am stat cinci zile singur sub pământ, fără o rază de lumină, căutându-l pe Dumnezeu. Da, era foarte multă liniște și avem nevoie de liniște ca să-i auzim chemarea din sufletele noastre. Dar Dumnezeu nu era nici în peșteră. Și într-o zi, când renunțasem să-l mai caut pe Dumnezeu, în clipa aia, deodată, deschizând Biblia să le citesc din Evanghelie credincioșilor, în clipa aia am citit ceva ce mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Luca capitolul 21, versetul 17: ”Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. De atunci trăiesc într-o iubire mare! Simt iubirea lui Dumnezeu întreagă!”

Cât de frumos! Oare câți dintre noi nu l-am căutat pe Dumnezeu aidoma părintelui? Și chiar dacă nu i-am spus Dumnezeu, acel ceva ce am căutat, tot Dumnezeu era. Ori cât ne-am învârti în jur, oricâte explicații docte am încerca să aducem, nimic nu valorează în fața Iubirii infinite! Eu mi-am zis de multe ori: ”Poți explica ce e infinitul, profesore? Doar lucrezi cu el, operezi cu acest concept la matematică. Păi cum vine aia, să le vorbești elevilor tăi de infinit la analiză matematică, de exemplu, și tu habar nu ai ce e infinitul.” Așa vorbesc eu, cu mine. Tu, poate vorbești cu tine în alt mod. Poate l-ai căutat pe Dumnezeu printre filozofi, poate l-ai căutat în muzică, în artă, în poezie. Ori poate în biserici, moschei sau sinagogi. Și faptul că, poate, nu l-ai găsit nu înseamnă că nu există. Faptul că eu nu pot înțelege și explica ce e infinitul, nu înseamnă că lumea, spațiul și timpul sunt finite. 

Auziți și voi ce Revelație! ”Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” Împărăția lui Dumnezeu nu e o parte în mine, o parte în tine, divizată în peste 7 miliarde de suflete sau câte or mai fi fost prin lume de când a grăit Cuvântul. Nu! Împărăția lui Dumnezeu este în fiecare dintre noi, întreagă, neștirbită! Trebuie doar să dăm Eul nostru la o parte și să-L lăsăm pe Dumnezeu acolo!

”Dumnezeu este Iubire” auzim de multe ori. Și unii îl caută pe Dumnezeu în iubirea carnală. Sau în iubirea de sine. În iubirea de bani, de averi, de mai știu eu ce. Nu, nu e acolo! Nu acea iubire e Dumnezeu. Tot părintele Crin ne lămurește: ”Iubirea are două fructe, după asta să vă uitați. Când vine unul cu iubire, cu dragoste, uitați-vă la fructele lui. Are milă de cel din jur? Primul fruct al iubirii este mila. Omul care are milă, iubește! Al doilea fruct al iubiri este iertarea. Omul care nu iartă, nu iubește!”

Gata, am înțeles! Păi nu milă și iertare ne-a arătat Dumnezeu atunci când și-a trimis o parte din El, pe Fiul cel iubit, să pătimească, să se lase răstignit și apoi să Învie în Slavă? Nu este milos Dumnezeu? Și nu ne iartă El mereu, mereu? Vedeți, q.e.d. cum ar zice matematicienii, fericiți că au demonstrat ceva. Quod erat demonstrandum - ceea ce era de demonstrat. Dumnezeu este Iubire pentru că Dumnezeu are milă de noi și ne iartă! Am înțeles, am înțeles!

Ce faină a fost lecția de iubire pe care părintele Crin ne-a predat-o! Vom fi noi oare, cei prezenți la evenimentul cultural de la Baia Mare, sau ceilalți care au auzit de el, sau cei care vor citi cartea părintelui, acei elevi care de mâine vom avea lecția învățată? Nu știu, cred Doamne, ajută necredinței mele!