Hoinar prin Sălaj: la Petrinzel, în căutarea lui Jonas (Ionaș)

La ora 8 fix, așa cum ne-am înțeles, Adrian Lungu mă ia din parcare de la Penny Brădet. E o zi frumoasă, numai bună de hoinărit prin satele sălăjene. Pornim țintit spre localitatea Petrinzel din comuna Almașu. Am mai fost acolo, știu ce potențial turistic are zona, dar cu Adrian Lungu, așa cum de altfel i-am și mărturisit-o, merg oriunde. Îmi plac reportajele lui, îmi place ca om, e ceva ce ne leagă. Am mereu câte ceva de învățat de la el. Și la urma urmei, de ce să nu vrei să revezi locurile frumoase, știind că mereu ai ceva nou de văzut. Când mi-a spus unde mergem, am scos harta Sălajului și desfăcând-o pe bordul mașinii am știut că vom ajunge și la Cetatea Ciorii, la limita cu județul Cluj. Nu i-am spus despre planul meu, urma să ne adaptăm timpului pe care-l aveam la dispoziție. Așa că iată-ne porniți în căutarea de locuri și povești faine.

Sunt mai multe variante de a ajunge la Petrinzel (în limba maghiară Kispetri), sat din zona etnografică cunoscută sub numele de Țara Călatei (Kalotaszeg). Însă pentru oricare variantă trebuie să ajungem la Cuzăplac. De aici, un drum duce spre Petrindu, Gălășeni și de acolo mai departe spre Nadășu din județul Cluj. Dacă optăm pentru acest drum, din Petrindu putem ajunge în Petrinzel. O altă variantă, pentru care am optat noi, este cea prin centrul de comună, Almașu. De aici, este un drum care duce direct la Petrinzel. 

În Cuzăplac, Adi mă duce să văd un monstru de camion, abandonat în curtea primăriei. Cunosc pasiunea lui pentru mașini, în special pentru mașinile vechi. Îmi plac oamenii care au pasiuni, care au diverse preocupări. E spectaculos acest camion de proveniență sovietică, o namilă de mașină cum nu am mai văzut. Sigur, e doar o piesă de muzeu, ar fi interesant dacă cineva l-ar pune în valoare.

Lângă Primăria Cuzăplac e o casă ce aduce cu un conac. Este vorba despre Conacul Geleji, o clădire de secol XIX, aflat azi în proprietate privată. Avem atâtea conace și castele în Sălaj, în marea lor majoritate fie ruine, fie într-o stare avansată de degradare. Nu știu ce e de făcut, unele sunt proprietate privată, altele sunt ale nimănui. Dincolo de frustrările acumulate, în cea mai mare parte a lor de natură interetnică, cineva trebuie să intervină. Trebuie să facem ceva cu ele, să le protejăm, să le punem în valoare. Altfel, vor ajunge să aibă soarta castelului Bay din Treznea, ras de pa fața pământului de neputință și nepăsare.

O barză, curioasă, stă pe un vârf de casă. E perioada în care puii din cuiburi sunt deja mari și se pregătesc pentru primul lor zbor. Nu peste mult timp, odată cu venirea toamnei, berzele vor pleca spre țările calde...

Îl conving pe Adi să mergem prin Almașu. Cunosc bine acel drum, știu prin ce locuri pitorești trece înconjurând dealul cu ruinele cetății Almașu situată la altitudinea de 487 de metri. Trebuie să precizez că în Sălaj drumurile sunt bune, așa cum este și acesta. Un timp drumul de la marginea satului merge paralel cu valea Almașului și cu șoseaua Zimbor - Huedin, pentru ca apoi să cotească la dreapta. Întrăm pe Valea Cetății, un afluent al Almașului. Ce frumos este aici, câtă liniște, câtă verdeață. ici colo câte o turmă de oi în rest nu vezi pe nimeni.

Ajungem curând la Petrinzel, un sat minunat, cum sunt mai toate din Țara Călatei. Ce păcat că regiunile acestea etnografice sunt rupte și împărțite între județe. Așa e și cu Țara Călatei, e împărțită între județele Cluj și Sălaj. Le fel, Țara Codrului e ”ruptă” și împărțită între Sălaj, Maramureș și Satu Mare. Oare la mult trâmbițata reorganizare administrativă, va ține cineva cont de aceste regiuni, de aceste ”țări”,  ce sunt coerente din punct de vedere lingvistic, cultural, etnografic? Tare mă tem că nu!

Practic noi am venit la Petrinzel că să căutăm un olandez despre care Adrian Lungu avea informația că s-a stabilit aici și crește animale. Nu am știut că am trecut pe lângă casa lui, noi ne-am oprit în zona unde este căminul cultural și bufetul. De fapt, fostul bufet al satului. De regulă, în astfel de zone ai ocazia să întâlnești oameni, iar de la cei care frecventează bufetul poți obține informații. Aici însă e pustiu. O luăm pe strada ce duce la Biserica Reformată. Trecem podul peste Valea Cetății și, acolo unde drumurile se bifurcă înconjurând biserica, o luăm la întâmplare pe unul dintre ele. De fapt, sunt atras de o casă ce are frontonul dinspre drum ornat cu motive specifice zonei. Ador aceste motive, aceste simboluri de pe case. Cum nu e nimeni pe stradă, o luăm înspre ceea ce pare a fi centrul satului. Adi vrea neapărat să vadă cum e să stai pe bancă, în fața porții. Se așază și-l văd relaxat.  Majoritatea caselor de aici, dar și din alte părți ale Țării Călatei, au la drum, lângă poartă, o bancă, un loc de odihnă. E acoperit așa că nu te plouă și ține și de umbră. Auzim o coasă mecanică și sperăm să putem întreba pe cineva unde-l găsim pe olandez. Încercăm ușa de fier ce duce în curtea bisericii. E deschisă dar decidem să revenim mai târziu. Îl vedem pe omul cu coasa lângă un monument. 

Nu ajungem până acolo căci în timp ce fotografiam o poartă de lemn, asemănătoare cu porțile secuiești, o bunică vine curioasă la poartă. Adi o abordează prezentându-ne și începe să o ia la întrebări. Ce mai, e jurnalist, asta îi este meseria. Bunica, amabilă și mândră nevoie mare că cineva se interesează de satul ei, îi răspunde cu drag. E îmbrăcată în haine cu specific local, pare a fi gătită de sărbătoare. Vorbește bine limba română dar se tot scuză pentru accentul specific. 

În timp ce stăm de vorbă cu dânsa, ceva mai sus, chiar peste drum de biserică, iese în stradă un bărbat. Aveam să aflăm că este curatorul bisericii. Îl cheamă Gal și e bucuros să ne deschidă biserica. Eu sunt deja în al nouălea cer, ador bisericile indiferent de confesiunea lor. Și, aici la Petrinzel, încă nu am reușit să văd biserica reformată.

Biserica Reformată: cunună de grâu veche de peste 80 de ani

Este o clădire impunătoare, datează în actuala formă de la 1903 când a înlocuit o altă biserică ce a fost distrusă în urma unui incendiu. Ce s-a salvat din acea biserică distrusă de flăcări - un amvon de la 1715, casetele realizate în 1745 și masa Domnului  datând de la 1698 - toate se află la muzeul din Budapesta. Ca toate bisericile reformate, interiorul pare auster în comparație cu ce știm noi din bisericile românești. Ne sare în ochi o cunună de grâu ce atârnă din tavan ca un candelabru. ”E veche de peste 60 de ani” ne lămurește domnul Gal. Nu știe să ne explice mai mult, poate nu înțelege ce vrem noi să știm. Informația o am și din altă sursă, de la doamna Debreceni Forró Katalin, al cărei soț este originar din Petrinzel. Iată ce spune dânsa:”Eu știu de acea cunună din luna mai a anului 1968, când am văzut-o pentru prima dată”. Ba mai mult, doamna Debreceni Forró Katalin s-a interesat pentru mine și a aflat,de la o localnică în vârstă de 73 de ani, că acea cunună de grâu este acolo de când știe ea. Se pare că ar fi fost realizată cu ocazia unei sărbători religioase dedicate recoltei - ”Uj Kenyer” (Sărbătoarea Pâinii Noi). Sărbătoarea, ce se ține duminică, este precedată de o săptămână de post, în care se fac zilnic slujbe la biserică. Înseamnă că vechimea cununii de grâu de la Petrinzel ar fi de aproximativ 80 de ani. Miraculos este faptul că a rezistat atâta timp. Fascinant!

În biserică, stranele și corul sunt ornate cu țesături albe, frumos lucrate de femeile din sat. Se numesc cusături ”vagdalasos” (adică tăiate) și se realizat pe pânză de bumbac, achiziționată din magazin. Au modele florale și texte din Biblie. Știu de la bunica mea, Dumnezeu să o ierte, cât de greu se fac astfel de pânze. Câtă muncă, câtă migală. Văzând uimirea noastră, domnul Gal ne arată, în câte două ”lăzi de zestre” încă două seturi, unul doar cu nuanțe de negru, altul doar cu roșu. Acestea sunt numite ”kalotaszegi irasos” (broderie scrisă din Țara Călatei) și sunt realizate prin coasere pe pânză de in făcută în casă. Se folosesc la sărbători, la necazuri și bucurii. Pe toate modelele predomină simbolul lalelei - un simbol specific comunităților de maghiari. Interesant este faptul că laleaua a fost (și încă mai este) simbol național în Turcia. Posibil să fi ajuns în Transilvania și Ungaria odată cu cucerirea otomană în secolul XVI. A devenit curând, simbolul luptei comunităților reformate și unitariene împotriva catolicismului austriac. Așa că simbolul lalelei, originar din Persia a ajuns să reprezinte un simbol al comunităților de maghiari, via Imperiul Otoman. Admir și cărțile de rugăciuni, îmbrăcare în coperți de pânză, ornate cu modele tradiționale. Am văzut acest obicei în mai toate bisericile reformate prin care am fost.

În timp ce Adi stă de vorbă cu domnul Gal, eu profit de ocazie și urc în turnul bisericii. Întotdeauna mi-a plăcut să ajung la clopote, să văd ce scrie pe ele. În turnul bisericii din Petrinzel sunt două clopote și... mulți porumbei. Au intrat ei pe undeva deși obloanele ferestrelor sunt închise. Îi aud gângurind, adăpostindu-se mai sus, in coiful turnului. Noroc că nu m-au ”pictat”, cât am stat pe acolo. Un clopot, din câte îmi dau seama, datează din 1922, înlocuindu-l pe cel recvirat de armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial. A fost confecționat la turnătoria Hönig din Arad, renumită pentru clopotele de bronz confecționate aici. Celălalt clopot pare a fi mai vechi, probabil el a scăpat de recvirare. Nu am reușit să descifrez anul, clopotele sunt ”pictate” cu găinaț de porumbei... 

Nu m-am putuit abține și am deschis, pe rând, ferestrele. Ador panoramele asupra locurilor, văzute din turnuri de biserici. La coborâre, văd, pe un perete, un ceas pictat. Alături de el sunt tot felul de scrijelituri, ce au, iată, peste ani, valoare documentară. Cobor cu grijă din turn, Adi și domnul Gal mă așteptau dornici să-mi arate o bunicuță ce cosea lucru de mână pe o bancă. 

Mergem la dânsa, e Boszi neni. Stă la soare, cu picioarele sprijinite pe un scăunel și coase o față de pernă. Vrea neapărat să ne arate ce a lucrat, ne aduce fețe de pernă frumos decorate în stil ”kalotaszegi irasos”. O astfel de lucrare costă 200 de lei, nu e mult ținând cont de volumul de muncă.

Acasă la Jonas

Domnul Gal ne conduce la casa lui Jonas (pronunță ungurește Ionas ce se citește Ionaș). Pe drum ne povestește despre el, despre cât de harnic este. Ajungem curând la casa cu pricina, este situată printre primele case cum intri în sat, venind dinspre Almașu. Casa, ridicată la 1906, a aparținut fostului primar - biró (colocvial birău), din vremea în care satul și întreaga Transilvanie făcea parte din Austro-Ungaria. Casa a trecut apoi pe la mai mulți moștenitori, iar în 2006 a fost cumpărată de familia doamnei Debreceni Forró Katalin. În anul 2021 casa și anexele au fost vândute actualului proprietar, Jonas Mertens - un belgian din zona flamandă a Belgiei, stabilit în Transilvania. 

Domnul Gal îl strigă peste poartă. Un câine latră supărat că cineva îi încalcă teritoriul. Eu cu Adi stăm la distanță. Nu știu ce vorbește domnul Gal, în ungurește, cu belgianul că acesta apare la poartă și ne privește cu oarecare suspiciune, așa cum îi privesc oamenii de la țară pe străini. E la bustul gol, și ne dăm seama că are un corp vânjos, muncit. Pe cap are o pălărie de paie. Pare bucuros de oaspeți, deși e puțin derutat de situație. Amabil, ne poftește în curte. Domnul Gal ne salută și se retrage, apucăm să-i mulțumim. 

Pășim sfioși în curtea largă și ne dăm seama din primele minute că e o gospodărie de om harnic. Vedem o casă ce pare a fi veche, deși acoperișul i-a fost recent schimbat. Adi îi spune lui Jonas cum am aflat de el, prin intermediul doamnei Andrea Tasnadi. Apoi îi cere voie să-l filmăm și să-l intervievăm. Aflam că este belgian (noi căutam un olandez...), de profesie inginer de vapoare. Mă rog, e belgian din regiunea Flandra, adică vorbitor de olandeză )de fapt o limbă asemănătoare cu olandeza). Nu e greșit dacă-i spunem olandez. A lăsat țara natală în urmă și s-a stabilit în Transilvania, în Ținutul Secuiesc. Acolo a învățat limba maghiară și s-a apucat de creșterea animalelor. Apoi, a simțit nevoie unei schimbări și împreună cu Andrea Tasnadi a decis să se mute la Petrinzel. Aici a cumpărat proprietatea actuală și s-a apucat de creșterea caprelor. Are acum trei capre de rasă și mulți iezi. Construiește un grajd modern pentru 24 de capre. Folosește însă și materiale reciclabile, de exemplu grinzile pereților sunt aduse din secuime. Grija pentru trecut se vede și în frontonul casei. Deși a înnoit lemnăria, a păstrat acele scânduri traforate, integrându-le perfect în ansamblul gândit de el.

Jonas Mertens este ambasador în România al WWOOF (Worldwide Opportunities on Organic Farms) - o organizație ce promovează ideea de a lega turiștii de fermierii ecologici, de a promova schimbul educațional și construirea unei comunități globale conștientă de practicile unei agriculturi ecologice. Concret, voluntarii WWOOF se implică în treburile unei gospodării, iar munca lor este răsplătită cu cazare gratuită pe acea proprietate. Pe site-ul oficial wwoof Jonas are o pagină unde se prezintă celor interesați de o astfel de experiență. 

După ce Adi realizează reportajul la care a sperat atât de mult, ne arătăm interesați de casa lui Jonas. Ca o gazdă bună, ne poftește înăuntru, deși eram oarecum musafiri nepoftiți. Suntem plăcut surprinși de ce vedem. O casă veche, de aproape 120 de ani, cu multe obiecte vechi, dar și cu elemente moderne, îmbinate toate într-o armonie aproape perfectă. O casă în care mi-ar plăcea să stau. În bucătărie stau agățate de grindă toată vesela și ustensilele necesare: ulcele de lut, cante de metal, oluri de sticlă cu protecție de împletitură de nuiele. Pe un perete e un suport de fideuri (capace de oală), iar pe o etajeră sunt tot felul de sticluțe cu mirodenii și condimente. Suportul de chiuvetă e de lemn, perfect integrat în decor, iar lângă el, acoperit de un ștergar de pânză e un blat de măcelărie, adus din Belgia. Jumătatea lui dreaptă e cioplită de atâtea lovituri de secure sau cuțit. Două panglici din acelea de prins muște atârnă de tavan.

 

Baia, realizată într-o anexă la casă, e rustică: cu mobilier de lemn, cu piatră pe jos și cu duș. Alături, într-una din camere, e colțul de odihnă al lui Jonas: o bibliotecă consistentă cu cărți în engleză sau germană, alături de un fotoliu și o măsuță pe care se află o goarnă de alamă. Nu mă pot abține și-l întreb pe Jonas care e cartea lui preferată. Îmi arată cele trei volume mari ale lui Bánffy Miklós din Trilogia Transilvană, ediție în limba maghiară. Zice că-i plac romanele lui Tolstoi și că Bánffy Miklós e oarecum similar. neapărat trebuie să-mi comand și eu Trilogia Transilvană. Bánffy Miklós (1873-1950) a fost un scriitor și politician maghiar născut la Cluj. A fost ultimul proprietar al castelului de la Bonțida. Mă mai uit la cărțile din biblioteca lui Jonas Mertens. Ce faini sunt oamenii care citesc!

Ne arată și laboratorul în care prelucrează laptele de capră și-l transformă în cea mai delicioasă brânză pe care am gustat-o. În semn de respect pentru munca lui, am cumpărat două calupuri de brânză, unul cu ceapă și altul cu ardei. Aici e ca-n farmacie: totul e curat, totul e aranjat. O lampă UV cu rol de sterilizare și vasele industriale de inox sugerează că are grijă la calitatea produselor pe care le face pentru a le vinde apoi în târgul din Huedin.

Am mai sta la Jonas, tare mult ne place aici, dar îl lăsăm, că are treabă. Aici, în lumea satului, viața se desfășoară după alte reguli. Când să dăm să plecăm , observăm ceva ce am văzut și când am intrat în curtea lui. Un fel de plan înclinat, ca un tobogan, cu sticlă în partea superioară. Jonas ne lămurește, este un dispozitiv de uscare a fructelor, a plantelor pentru ceai. Soarele încălzește sticla, iar aerul cald de dedesubtul ei ”urcă panta” în ”dulapul” în care sunt site supraetajate. Acum, în uscător sunt flori de tei, dar vor veni poamele și hribii. Câteva găini cotcodăcesc vesele, probabil se bucură că plecăm. Zona lor e împrejmuită cu un gard electric alimentat de un panou solar. E protecție împotriva vulpilor. Vă spuneam doar ce gospodar e Jonas Mertens!

La Cetatea Ciorii

Mergem pe jos până în zona bufetului, să luam mașina. Un tânăr ne mulțumește că i-am vizitat satul. Cum să nu-i iubești pe oamenii aceștia? Îl întrebăm cum putem ajunge la Stana. Ne lămurește și plecăm. Curând asfaltul se termină și urmează un drum de țară, pietruit, practicabil. E, poate, cel mai frumos drum de țară pe care am fost. Poate și pentru că am fost în compania lui Adrian Lungu. Trece peste dealuri pitorești șerpuind pe coama lor. Departe vedem o turlă de biserică. E Stana (Sztana).

În Stana, pentru siguranță, întrebăm un domn care cosea mecanizat în parcul din centrul satului, cum ajungem la Cetatea Ciorii. Știam drumul, dar am vrut o confirmare. Amabil, oprește motorul coasei și ne explică cu calm, cu răbdare. Ne-am convins, încă o dată de bunătatea oamenilor zonei. Pentru Adi e nou totul, n-a mai fost niciodată pe aici. Îi arăt bustul lui Kos Károlyi (1883-1977) amplasat în fața bisericii reformate. Aici, toți îi poartă un respect deosebit. Deși e născut la Timișoara, s-a stabilit în zona Țării Călatei, unde, ca arhitect, a proiectat numeroase clădiri. Poate cea mai cunoscută este Biserica cu Cocoș din Cluj (1913-1914), dar sunt și câteva biserici reformate sălăjene, la Băbiu și Tetișu. A proiectat și bisericile greco-catolice din Stana  și Petrinzel. La Stana, de fapt la câțiva kilometri buni de sat, aproape de halta de cale ferată de pe magistrala Cluj - Oradea, și-a construit o casă într-un stil arhitectonic aparte - cunoscută sub numele Varjuvár. În limba română i se spune Cetatea Ciorii, deși mai potrivit ar fi Cetatea Corbilor. Dar e prea uzitat termenul ca să-l schimbăm noi...

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, casa lui Kos Károlyi din Stana a fost jefuită de trupele sovietice. Unii spun că jaful ar fi fost comis de țărani români, oricum gestul e la fel de reprobabil. Tot aici, în vecinătatea Cetății Ciorii, exist și o casă proprietatea lui Onisifor Ghibu (1883-1972) profesor, pedagog și politician, cunoscut mai ales pentru lupta dusă pentru Unirea Basarabiei cu România. În 1918 este ales secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Azi, casa lui Onisifor Ghibu nu mai există...

Am ajuns la calea ferată dublă, magistrala Cluj-Oradea. Nu departe de haltă, care nu mai este funcțională, se află două tuneluri. Nu am fost acum să le vedem, eu le știu din precedenta mea vizită aici. Nu departe de calea ferată, după Dealul Melcilor e județul Cluj. Lăsăm mașina lângă barieră și mergem pe jos. Drumul noroios ne duce direct la Cetatea Ciorii. E nemaipomenit de frumoasă! Domnul Osvath Ludovic, care locuiește la canton, e la coasă pe dealul abrupt de desupra casei. Acum, Cetatea Ciorii e proprietate privată, aparține moștenitorilor lui Kos Károly care locuiesc în Budapesta. O dată sau de două ori pe an vin aici în vacanță. 

Puțini știu că Kos Károly a fost politicianul care a promovat transilvănismul. În timpul Marelui Război este încorporat, dar apoi scutit de armată. La propunerea lui Bánffy Miklós face parte din cei care au proiectat și executat schițele pentru decorul ceremoniei de încoronare al ultimului Împărat al Austriei și Rege al Ungariei - Carol al IV-lea. După război, în anii în care se dezintegra Imperiul Austro-Ungar, a organizat în 1919 Republica de la Călata - o entitate ce-și propunea să autoguverneze cei 40.000 de etnici maghiari din zonă. A fost o republică utopică, nu a rezistat. 

E tare frumos aici, aerul răcoros de munte ne priește la amândoi. Eu îmi găsesc de lucru cu niște flori, cu un melc pe care mi-l arată Adi. Suntem la distanță mare de Zalău, la margine de județ. Ora e înaintată, decidem să ne întoarcem acasă. Pe drum spre Zalău, povestim vrute și nevrute, ca doi vechi prieteni. Și de data aceasta m-am simțit bine în compania lui Adrian Lungu. Și, pentru asta, îi mulțumesc!