Cutia cu Amintiri - povestea unei familii din Zalăul secolelor XIX și XX (5)

Continuăm prezentarea evenimentelor din viața familiei Kun din Zalău, prinsă în vâltoarea Marelui Război, așa cum rezultă din corespondența pe care fiul cel mare, Kun István – soldat / cadet în Compania a 15-a a Regimentului 64 Infanterie, o poartă cu cei dragi de acasă sau cu prietenii săi. Dacă în articolul anterior am analizat corespondența din perioada martie-aprilie 1915, vom continua acum cu lunile următoare, mai-iunie 1915.

Acoperind această perioadă, în ”cutia cu amintiri se găsesc nu mai puțin de 17 scrisori (cărți poștale). Dintre acestea 5 sunt trimise de către soldat familiei lui din Zalău, 4 sunt expediate din Zalău (una de către mama sa, 2 de către sora Erzsike și una de către sora Nellike) și 8 sunt expediate de către prietenii lui István, unii soldați, alții civili. O singură carte poștală este scrisă în germană, restul fiind în limba maghiară. Este posibil să fi fost mult mai multe cărți poștale expediate în această perioadă, însă atâtea au supraviețuit curgerii implacabile a timpului. Din păcate nu avem cunoștință despre cărțile poștale expediate de István celorlalți soldați, prieteni de-ai săi. Dacă acestea există, se găsesc probabil prin cine știe ce arhive sau zac uitate prin cine știe ce poduri, în alte ”cutii cu amintiri”. Din acest punct de vedere, povestea noastră nu poate fi completă, în lipsa unor alte documente de familie ne putem baza doar pe conținutul corespondenței. Eventual, așa cum am procedat și în episoadele anterioare, putem încerca să completăm informațiile cu cele obținute din ziarul local Szilágyság. De un real folos, pentru a urmări mișcarea trupelor pe front, ne este rubrica Krónika, conștienți fiind de faptul că și aici datele sunt cenzurate.

Continuând corespondența cu familia sa, cadetul Kun István le scrie alor săi: ”Am primit cartea poștală de la Kiss Gyula și ziarul “Szilágyság” de la Seres Béla, precum și coala de hârtie din el. O să le scriu și lor. Nu pot scrie nimic deosebit. Anunțați-mă imediat ce primiți coletul mic. Puloverul și restul a fost „Liebesgabe”-ul unei vieneze distinse. Dragele mele surioare, fiți harnice la învățătură. Ar fi bine să urgentați lucrurile în cazul lui Nellike, să nu ratați termenul limită. Tanti Annuska a primit scrisoarea mea? Salutări prietenilor și vecinilor. Vă sărută pe toți fiul vostru iubitor: Pista.” [1] Din nou se vede grija pe care o are față de surorile lui mai mici dar și față de problemele financiare care apasă din ce în ce mai mult populația civilă. Faptul că le trimite bani din solda primită sau haine, denotă din plin acest fapt. Despre ziarul Szilágyság pe care se pare că-l primește regulat, face referire și într-o altă carte poștală: ”Am primit și ziarul “Szilágyság”. I-am scris lui Seres Béla, mă mir cum de nu a primit-o. Azi o să-i scriu iar.” [2]  Ce bucurie trebuie să fi fost în sufletul lui și cu câtă emoție a citit în paginile ziarului știrea despre surioara mai mică, Nellike, a recitat o poezie patriotică în cadrul unui eveniment prin care elevii școlilor din Zalău au dat o serată în folosul soldaților. Sau cu ce emoție a recitat eleva din clasa a IV-a Kun Kórnelia poezia ”Cântecul lui Petőfi. Dar iată articolul din ziar, pe care l-a citit în tranșee, Kun István: „Elevele Școlii civile de stat pentru fete din Zalău au arătat încontinuu, de la izbucnirea războiului, că sufletele lor tinere și receptive nu au rămas neatinse de furtuna vremurilor. Mâinile lor harnice au tricotat și au cusut multă vreme pentru soldați; picioarele lor harnice au umblat ca să strângă mulți bănuți pentru cadouri de Crăciun și alte scopuri militare; au vizitat cu compasiune soldații răniți în mai multe rânduri; [...]Acum, înainte de a se dispersa din școală, ele doresc să depună un ultim sacrificiu pe altar. Oferă în acest scop vocile lor răsunătoare, zâmbetele lor dulci, pașii lor ușori, cunoștințele lor sârguincioase, tinerețea lor fermecătoare: dau o serată în folosul soldaților în data de 24 mai, a doua zi de Rusalii, la ora 8:30 seara, în sala mare a Vigadó-ului. [3] [...] Momentan au anunțat doar că, pe lângă recitări și cântece, un spectacol de teatru de actualitate va diversifica programul...”. [4] De pe front, Kun István le scrie celor de acasă informându-i că a citit în Szilágyság despre prestația surorii sale: ”Cum a reușit spectacolul amator al lui Nellike? Am citit în nr. 14 al “Szilágyság”-ului despre eveniment. Care sunt rezultatele anului școlar?” [5]

Cei de acasă încearcă să-l țină la curent cu noutățile de zi cu zi. La data de 5 mai 1915, Erzsike îi scrie: ”Vecinul nenea Vincze a fost înrolat și el. Csavari, plecat împreună cu Béla, este acasă acum, rănit. A murit judecătorul [6] Fényes Vincze.” [7] Într-o altă scrisoare, descrierea este una idilică: ”Avem parte de timp frumos, este o dimineață minunată de mai. Soarele strălucește, păsările cântă.” [8] Desigur, atmosfera din orășelul de provincie Zalău nu era nici pe departe așa. Cetățenii se mobilizează în a ajuta, atât cât pot. În ziarul Szilágyság Asociația femeilor din oraș ”face apel la doamnele nobile din județ să doneze ouă pentru a completa rațiile soldaților răniți îngrijiți pe plan local.” [9]

Liniștea Zalăului avea să fie tulburată prin sosirea unor italieni, proveniți din provincia Gorizia aflată în componența Monarhiei dualiste Austro-Ungaria. Iată cum redă ziarul local sosirea acestora, pe care o numește ”invazie”: ”În după-amiaza zilei de 29 mai, micul nostru tren local leneș a adus oaspeți, chiar dacă nu neașteptați, totuși ușor ciudați. Din îndepărtata provincie Gorizia, din orașul și din zona rurală Monfalcone au sosit 800 de „cumnați”, dar mai ales „cumnate” italiene. La început publicul nu era prea conștient de calitatea acestor oaspeți. Erau prizonieri, refugiați sau alt statut? Erau internați, săracii de ei, sau ce; parțial suspecți, venind de  acolo, de la marginea războaielor, suspecți pentru că sunt italieni și pentru că guvernul nostru, învățând din trădările întâmplate la granițele sârbești și rutene, a crezut de cuviință să îi transfere într-un loc mai bun, unul unde, chiar dacă ar fi vrut, nu ar fi putut deveni trădători. Și este chiar sigur că nici la Zalău, nici în comitatul Sălaj nu vor putea trăda țara. Sunt preponderent femei, nici cele mai frumoase, nici de cea mai joasă clasă. Apoi bătrâni și minori sub 18 ani, câțiva bărbați și o grămadă de ”bambino”, copii mici. Se pare că numărul acestora din urmă a crescut deja cu unul la Zalău. Sunt negri, agili, vioi, agresivi, dar nu odioși ”in massa”. Limba lor e atât de rapidă, încât om să fii s-o înțelegi. Vorbesc într-un dialect ușor venețian. Autoritățile administrative au o povară grea de dus în ceea ce privește hrana și masa, dar – așa cum se consola unul dintre ei – ”Guesta e la guerra!” Așa e în război! Este sigur că în trei luni fiecare dintre ei va fi învățat două sute de cuvinte în limba maghiară. Unii dintre ei s-ar putea chiar să rămână aici. Dar până atunci, să suportăm cu răbdare această invazie și, dacă se poate, să ne folosim cumva de ei, angajându-i la lucrări în gospodărie sau altele. Poate că ne vor fi chiar de folos.” [10] La mijlocul lunii iunie 1915, tot în paginile ziarului local se deplângea situația deportaților italieni: ”din numărul de duminică al ziarului "Tășnad" a fost preluat un articol în care se plângeau de italienii instalați la ei, neastâmpărați, cerșind, etc. În nota redactorului aflăm că același lucru este valabil și la cei din Zalău. Se așteaptă o reacție rapidă din partea autorităților administrative, deoarece situația devine periculoasă din punct de vedere al siguranței publice, al sănătății și al siguranței împotriva incendiilor.” [11] Și într-o altă ediție a ziarului, redactorii aduc în atenția opiniei publice ”indisciplina oaspeților noștri italieni”. Iată știrea din ziar: ”O femeie a făcut circ în piață, un polițist trebuind să intervină, o tarabă de la colegiu era cât pe ce să fie incendiată, curtea unității militare a fost de asemenea incendiată, iar un muncitor care a încercat s-o oprească a fost bătut cu bestialitate. Se deplasează din casă în casă cu cerșitul. Și este revoltător să vezi cât de aroganți și pretențioși sunt și cât de nesfârșit de murdari sunt și cum nu le place să muncească. Plângerile împotriva lor sunt atât de multe și de variate încât autoritățile trebuie să vegheze cât mai curând posibil ca aceștia să fie, de exemplu, separați în barăci și ținuți sub o disciplină strictă.” [12]

Kun István ținea legătura și cu alți prieteni, unii dintre ei aflați pe front. Printre cei cu care corespondează se numără Rudolf Aufricht, Seres Lajos, Merza Gyula, Lukagéza M., Ujfálvi Ernő, Róká Károly, Markovits Miklós, Székely Sándor etc. Nu avem multe informații despre aceste persoane, trebuie să facă parte din cercul de prieteni al lui István. 

Rudolf Aufricht îi scrie din Viena: ”Cu bucurie am primit... și o să râzi de mine, așa-i, dar cel mai mult m-am bucurat, că nu te mai sâcâie păduchii.” [13] Iar un alt prieten, soldat și el în marina K.u.K., Alexander Kovács, îi scrie din Pola [14] : ” Dragă Pityu! De mult îmi doream să aflu despre tine, acum... Anna mi-a scris adresa ta. Mi-ar plăcea ca scrisoarea să te găsească undeva în lumea asta mare.  Cum ești, oare, Pityu dragă? În ultima vreme observ, că vă distrați bine. Voi loviți-i acolo, dară, noi îi strângem aici. Îți urez toate cele bune și noroc, combinat cu rezistență. Eu sunt bine cu excepția unei mici înțepături. Te îmbrățișează cu drag Sanyi.” [15]

O scrisoare ceva mai oficială, scrisă într-un ton protocolar, primește din partea lui Luka Géza, paznic al penitenciarului regal [16] din Zalău: ”Stimate domnule cadet, vă doresc ca aceste câteva rânduri să vă găsească sănătos. Eu și familia mea, suntem bine sănătoși, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Vă înștiințez că în data de 1 mai m-am întors la Zalău și am simțit că este de datoria mea patriotică să vă caut, domnule cadet, cu aceste rânduri în aceste vremuri grele.  Cum sunteți, stimate domnule cadet? Eu sunt la birou ca  pe vremuri. Îl înlocuiesc pe Balog. Vă rog să-mi scrieți câteva rânduri dragă domnule cadet. Îmi pare cu adrevărat bine că v-am găsit cu aceste rânduri, ceea ce voi continua să fac și în viitor. Vă salut din depărtări Luka Géza.” [17]

Tot din Zalău îi scrie și Róka Károly, contabil stagiar, ca răspuns la scrisoarea pe care o primește de Rusalii. Multe din evenimentele tradiționale ale orașului aveau să fie amânate sau anulate din cauza războiului. Interesante sunt și informațiile pe care i le furnizează legate de diferiți prieteni comuni: ” Dragă Pityu. Cu mulțumiri, am primit scrisoarea ta lungă, și cartea poștală de Rusalii. Citindu-le, mi-au oferit o mare bucurie, văzând că Pista și acum e cel vechi. Bine faci, să nu-ți pierzi buna dispoziție și simțul tipic al umorului, că așa poate fi mai ușor de suportat oboselile războiului. Să nu te superi Pistuka, că-ți răspund așa de târziu, dar am așteptat să pot scrie ceva merituos din patria noastră. Măi cumetre, fetele trăiesc și înfloresc, sunt mai frumoase ca niciodată, numai că sunt foarte orfane, în special cele două. Dar trăiește Conducătorul Oștilor, vă aduce el acasă și o să fie toate bune. Până atunci nu vom avea parte de prea multă distracție și după cum am auzit, vara asta se va amâna și tradiționalul concert de promenadă. De băieți nici nu vorbesc, pentru că ei pur și simplu nu sunt, numai Markovits Farkas Miklós, Újfalvi Ernő și încă câțiva și gata. Nu ai cu cine să faci o glumă bună. În 10 o să fie înrolarea celor cu vârsta între 21-36 de ani, atunci sigur și Markovits va ajunge soldat. Fratele său mai mic e pe front în regimentul tău, în compania 26. Túry Friczi a devenit locotenent, dar cred că știai deja. În rest e liniște și pace, doar cu un inamic mai mult, pe care sigur îl înfrângeți.” [18]

Tot Róka Károly îi scrie la jumătatea lunii iunie: ” Primește mulțumirile mele pentru urările tale călduroase cu privire la numirea mea în funcția de șoarece al numerelor. [19] Da, bătrâne, timpul trece și a trebuit să-mi încep cariera de undeva, dar cum mi se va continua soarta este secretul viitorului. Acum mă pregătesc pentru examenul de stat, aș vrea să încununez măcar cu atât semestrele de drept urmate, poate o să-mi fie de  folos. E un drum anevoios, dar mă voi obișnui cumva să am de-a face tot timpul cu cifrele. Mă bucur să văd că ți-ai păstrat dispoziție proaspătă și că aștepți cu nerăbdare să ne revedem curând, ca să te apuci și tu de ceva. Ți-am comunicat în cartea de alaltăieri cine a fost înrolat recent. Markovits nici măcar n-a trebuit să se prezinte, darămite să fie înrolat, iar cu norocul pe care îl are va trece fără mari probleme prin războiul cel mare. Tot în vechiul adăpost din lemn de brad jucați cărți? Nimic nou aici, decât seceta mare și scumpiri și mai mari. Te îmbrățișează: Kari. Îți trimit cele mai calde urări de bine din partea părinților mei împreună cu ale mele.” [20]

Ujfálvi Ernő, un alt prieten apropiat, era sublocotenent și era internat la Spitalul Crucii Roșii din Zalău atunci când îi scrie câteva rânduri: ” Dragă Pityu! Am primit cartea ta poștală, și mă grăbesc să-ți răspund. Am transmis salutările tale celor interesați și au fost primite cu mulțumiri deosebite. Într-adevăr, nu sunt vremuri bune pentru fete, voi sunteți plecați, doar câte un amărât a rămas acasă. Ioi mă ce bine ar fi, dacă am putea discuta puțin în ..., nu știu când ajung înapoi, cred că acum o să mă duc la clinica din Pesta. Dar tu scrie-mi pe adresa de aici, pentru că nu e sigur încă. Ce ziceți de italieni, vai cu ce plăcere îi vom împușca. Rezistă, îți urează prietenul tău iubitor Ernő.” [21]

Într-o carte poștală, datată 6 iunie 1915, pe care o trimite acasă, Kun István amintește de întâlnirea cu Markovits Miklos, undeva lângă Veküngarn: ”Dragi părinţi! Astăzi a fost a zi specială pentru mine, în Veküngarnban m-a vizitat prietenul meu Markovits Miklós, cu care nu m-am întâlnit de foarte mult timp. Am povestit despre multe lucruri. Am fost cu gândul la voi, cei de acasă. Slavă Domnului suntem sănătoși amândoi, ne simțim bine, ceea ce vă doresc și vouă. Vă îmbrățișez și vă sărut pe toți, fiul vostru iubitor Pista.”[22] Acesta se semnează și el la sfârșitul textului scris de prietenul său Kun István: ”Salutări călduroase lui tanti și nenea Kun: Markovits M.” [23]

În cutia cu amintiri există două cărți poștale scrise în limba germană. Una dintre ele se încadrează în perioada căreia îi alocăm acest episod. Cartea poștală a fost datată 7 iunie 1915 și expediată din Viena în aceeași zi, conform ștampilei. Expeditorul, al cărui nume nu se poate distinge complet, se pare că este un prieten comun al lui István și al lui Géza, pe numele lui de familie Weissmuler. Iată ce-i scrie: ”Dragă domnule Kun, Multe mulțumiri pentru scrisoarea călduroasă, care într-adevăr m-a  bucurat foarte mult, chiar era drăguț din partea dumneavoastră să-mi scrieți detalii despre Géza, pentru că eu de la el știam doar că ar fi bolnav. Mă bucur că sunteți bine și dacă chiar nu este atât de confortabil ca și acasă, totuși puteți fi mândru că aveți ocazia de a participa la o cauză atât de mare. Trebuie să știm să rămânem acasă și să privim doar. Acum îmi pare rău că nu știu limba maghiară, dar sper că Géza sau cineva dintre camarazii dumneavoastră va reuși să traducă cartea poștală. Vă mulțumesc încă odată pentru scrisoare. Salutări cordiale din partea oamenilor mei și din partea mea.” [24]

Poșta civilă și cea militară funcționează relativ normal, deși în unele situații sunt constatate sincope mari. În cele mai multe situații, referindu-ne strict la corespondența pe care o analizăm, nu sunt diferențe mari între data trecută pe scrisoare / carte poștală și data de pe ștampila care confirmă sosirea documentului în localitatea destinatarului. În ce privește transportul coletelor spre front, există însă probleme, pe care oficialii le pun pe seama ambalării necorespunzătoare a acestora. Iată ce scrie ziarul Szilágyság în ediția sa din 11 iunie 1915: ” Există multe plângeri că poșta trimisă soldaților în vrac se pierde. Motivul este ambalarea greșită. Oficiul Poștal avertizează publicul să-și ambaleze coletele întotdeauna în materiale sau cutii rezistente și să înnoade sfoara, să nu lege în fundiță, deoarece fundița se va desface ușor în timpul transportului. Iar publicul ar trebui, pe cât posibil, să nu trimită deloc alimente perisabile, deoarece în momentul de față există la oficiile poștale din tabere sute de pachete cu alimente stricate și puturoase, care trebuie aruncate zilnic.” [25]

Societatea civilă contribuie și ea la ajutorarea soldaților răniți sau a familiilor acestora. În presa locală regăsim mereu îndemnuri la solidaritate sau înștiințări ale unor instituții care sar în ajutorul celor nevoiași. Aflăm astfel că Filiala din Zalău a Asociației Naționale a Judecătorilor și Procurorilor, din care fac parte membrii instanțelor de pe teritoriul comitatului Sălaj, ”a hotărât să organizeze o ceremonie de creștere a fondului de ajutorare a văduvelor și orfanilor membrilor săi care au murit eroic în luptă, ale cărei încasări nete vor fi folosite în acest scop nobil.” [26] Tot în acest context, Ministerul Comerțului a emis un decret către Consiliul de administrație al Máv [27]”prin care permite Consiliului de Administrație să acorde o reducere de 50 la sută la tariful pentru clasa a treia a trenului expres și de călători pentru rudele soldaților austrieci și maghiari bolnavi sau răniți care doresc să-și viziteze rudele aflate sub tratament medical în Monarhia Austro-Ungară”. [28]

Până și elevii și profesorii Colegiului Wesselényi își aduc aportul: ”La ceremonia de închidere din 29 mai au fost citite numele elevilor care au obținut premii pentru munca lor în particular și care au donat jumătate din aceste premii în scopuri militare de caritate.” [29]

Nu numai elevii sunt la un moment de cotitură din viața lor, acela de finalizare a studiilor. Însuși cadetul-soldat Kun István își încheie pregătirea teoretică și promovează examenul de accedere în gradul de sublocotenent. La începutul lunii iunie scria acasă: ”Dragii mei părinți. Zilele trecute v-am descris mica mea locuință. Acum totul e pus în ordine. Arată splendid. Deja de patru zile nu am primit vești de acasă. Dar de-acum s-au terminat  examenele, o să fie timp (suficient). De acum înainte o să vă scriu doar din două în două zile, așa e ridicată poșta. Sunt bine, sănătos. Voi cum sunteți?” [30]

Rezultatul examenului și avansarea în grad avea să vină abia peste o lună. La data de 2 iulie 1915, prietenul său Markovits Miklós ce se afla în același regiment cu el dar într-o altă companie îi scrie o carte poștală prin care ține să-l felicite pentru avansarea în gradul de sublocotenent. Era o încununare a pregătirii depuse, teoretice și practice, pe care cadetul Kun István a depus-o în tot acest timp, din octombrie 1914 când se fotografiază cu toți cadeții Școlii de Subofițeri din Sibiu înainte de a pleca pe front și până acum, la începutul lunii iulie 1915. Iată ce-i scrie Markovits Miklós: ”Dragul meu prieten Pista! Primește felicitările mele cu ocazia avansării tale în gradul de sublocotenent. Cum te simți acolo, departe de front? Nu a fost mai bine aici? M-am gândit că duminică după-masă mă vizitezi, dar n-ai venit. De ce nu faceți o ieșire cu Mózes Géza? Noi am fi destul de bine, doar că sunt bolnăvior acum, deoarece am o durere de cap latentă continuă și nu am poftă de mâncare. Probabil din cauza terenului umed, mlăștinos, și zice-se că trebuie să te obișnuiești cu asta. Ai fost și tu în situația asta, când ai ajuns la Sterling. De altfel am un adăpost frumos, bine amenajat. Treceți pe-aici, dacă aveți timp. Vă îmbrățișează atât pe tine, cât și pe Géza, prietenul vostru iubitor Miklós.” [31] După ce termină de scris textul, în completează, scriind în spațiul rămas liber din stânga sus cu următoarea informație: ”Azi am primit cartea ta poștală. Noutăți de acasă: a murit Szarka Imre, secretar episcopal. Scrie-mi imediat.” [32]

Interesant este că nu se păstrează nicio carte poștală, nici din cele trimise de el spre Zalău, nici din cele expediate de către membri familie sale, din care să rezulte că el i-ar fi informat că a fost avansat în grad sau că cei dragi îl felicită. Cu siguranță astfel de mesaje au existat dar, din motive pe care nu le cunoaștem, aceste cărți poștale nu se regăsesc în ”cutia cu amintiri”. Ne vine greu să credem că un astfel de eveniment nu a fost amintit în corespondența pe care o studiem. Cert este faptul că, de aici încolo, pe corespondență va apărea titulatura de zászlós [33] sau Fähnrich. [34]

În schimb, în ”cutia cu amintiri” se găsesc câteva fotografii, care, după toate probabilitățile îl reprezintă pe Kun István în uniformă de sublocotenent al Armatei Austro-Ungare, alături de alți ofițeri stând la o masă. Pe spatele fotografiei, tip carte poștală, István scrie simplu: ”Vă sărutăm pe toți. Pista”. Există două date, prima este 24 iunie 1915, probabil este data în care a fost făcută fotografia; iar a doua dată este 5 iulie 1915, probabil data la care a expediat-o. Fotografia este adresată ”Onorabilului domn Kun István”.

Vor urma momente grele în viața sublocotenentului Kun István. Avea să fie rănit de două ori, să treacă prin câteva spitale militare și să-și piardă viața la 11 august 1916. Dar, despre aceste evenimente, vom relata în episoadele următoare.

NOTE 

[1] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată la data de 3 mai 1915

[2] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată la data de 9 mai 1915

[3] Azi, Clădirea Transilvania – edificiu monument istoric, reprezentativ pentru arhitectura orașului Zalău, construit între 1895-1899

[4] Articolul ”A katonákért” (”Pentru soldați”) a apărut în ediția din nr.20 / 14 mai 1915

[5] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată de pe front la data de 1 iunie 1915; este vorba despre ediția din 14 mai 1915 a ziarului Szilágyság

[6] Fényes Vincze a ajuns în 1901 la tribunalul Zalău de la instanța districtuală Szerenc

[7] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată din Zalău la data de 5 mai 1915

[8] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată din Zalău la data de 7 mai 1915

[9] Articolul ”Kérünk tojást a sebesültek”  (”Cerem ouă pentru răniți”) din nr.22 / 28 mai 1915

[10] Articolul ”A mi olaszaink” (”Italienii noștri”)  din nr.23 / 4 iunie 1915 al ziarului Szilágyság

[11] Articolul ”Baj van az olaszokkal” (”Probleme cu italienii”) publicat în ediția nr.25/18 iunie 1915 a ziarului Szilágyság

[12] Articol din ziarul Szilágyság, ediția nr.26/25 iunie 1915

[13] Carte poștală militară austriacă, model A1, expediată din Viena la data de 9 mai 1915

[14] Oraș port la Marea Adriatică, situat în estul peninsulei Istria. În perioada pe care o analizăm, orașul făcea parte din Austro-Ungaria, existând aici principala bază navală folosită din plin de marina militară

[15] Carte poștală militară austriacă, model A2b, expediată prin poșta militară navală

[16] Clădirea penitenciarului era situată în parcul Szikszai, pe locul actualei clădiri a poștei, în zona parcării din spatele Primăriei Municipiului Zalău

[17] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată din Zalău la data de 26 mai 1915

[18] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată din Zalău la data de 26 mai 1915

[19] În limba maghiară cuvântul ”könyvkukac”, tradus mot-a-mot înseamnă ”vierme al cărților” al cărui corespunzător în limba română este ”șoarece de bibliotecă”, de aici a făcut cel ce a scris aceste rânduri o combinație care se referă la meseria contabilului, veșnic cu nasul în numere: ”șoarece al numerelor”

[20] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată din Zalău la data de 17 iunie 1915

[21] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată din Zalău la data de 28 mai 1915

[22] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată de pe front la data de 12 iunie 1915

[23] idem

[24] Carte poștală militară austriacă, model A1, expediată din Viena la 6 iunie 1915

[25] Articolul ”A posta intelme” (”Atenționare de la poștă”) în ediția nr.24 /11 iunie 1915

[26] Articolul ”A törvényszék köréből” (”Din atribuțiile Tribunalului”) publicat în ediția nr.24/11 iunie 1915

[27] Máv -Magzar Államvasutak se referă la Societatea de transport feroviar 

[28] Articolul „Menetdíjkedvezmény a sebesültek látogatóinak” (”Reducerea tarifelor pentru vizitatorii răniților”) publicat în ediția nr.26/25 iunie 1915

[29] Știre din ediția nr.24/11 iunie 1915 a ziarului Szilágyság

[30] Carte poștală militară maghiară, model U1, expediată de pe front la data de 1 iunie 1915

[31] Carte poștală militară austriacă, model A1, expediată la 5 iulie 1915

[32] idem

[33] Tradus din limba maghiară, acest termen înseamnă stegar. Aici este folosit pentru a desemna un grad militar din armata maghiară, acela de sublocotenent.

[34] Termen în limba germană ce înseamnă sublocotenent

Acest material a apărut în nr.222 / iulie 2023 al revistei ”Caiete Silvane”. Poate ci citit on-line aici. 

Episoadele anterioare pot fi citite aici:

• Cutia cu amintiri (1)
• Cutia cu amintiri (2)
• Cutia cu amintiri (3)
• Cutia cu amintiri (4)