Hoinar prin Sălaj: Prin Aluniș, în căutarea cioplitorilor în piatră

Atunci când, în urmă cu câteva zile, domnul profesor Augustin Gavra - doctor în istorie, îmi spunea că mă poate duce la cariera de piatră din Aluniș și că ne trebuie cam 2-3 ore, nu am realizat că el vorbește ca unul care cunoaște foarte bine zona, ca un localnic. Și, nu știu cum să vă spun, timpul este măsurat diferit de către un localnic și de către un turist. Adică e ca și cum am spune că 2-3 ore la Aluniș, înseamnă 4-5 la Zalău...

Mi-am dorit să ajung la baiușag - cum mai sunt numite în zonă carierele de piatră, probabil de la termenul ”baie” care în acest context înseamnă ”mină”. De când pasiunea mea pentru crucile solare (așa zis celtice) și de când am vorbit cu dramaturgul și artistul Flavius Lucăcel, originar și el din Aluniș, mi-am dezvoltat teoria, ce iată, se confirmă, că acele monumente funerare, dar și altele, sunt realizate din gresie de Aluniș. Cum nu ne-am sincronizat cu Flavius Lucăcel, iată că am reușit să ajung la cuptoare - o altă denumire folosite pentru galerii / mine de piatră, ghidat de profesorul Augustin Gavra, artistul și profesorul Dafin Cozma și profesorul Hrițcu Costel, toți trei localnici. Nici eu nu m-am dus cu mâna goală, l-am luat și pe jurnalistul Adrian Lungu cu mine.

Pe drum, până la Aluniș, povestim cu Adi despre lumea asta strâmbă și despre ce ar fi de făcut să o îndreptăm. Nu la noi mă refer, suntem prea mici, ci la cei care au într-adevăr pârghiile să o îndrepte. O să o mai prindem așa cum o știam din copilărie, așezată, echilibrată? Tare mă tem că nu...

De cum intrăm în Aluniș, Adi observă la prima casă, pe dreapta cum vii dinspre Jibou, un bust mare alb, în curte, chiar lângă fântână. Se arată interesat de subiect, nu pot să-i dau multe informații, așa că mă bazez pe ce o să ne spună profesorul Augustin Gavra. Este istoric, localnic și cunoaște foarte bine satul și împrejurimile. Nu peste mult timp îl vedem cum ne așteaptă în drum. După prezentările de rigoare și după ce-mi face cadou două cărți pe care abia aștept să le citesc, îl întrebăm de monument și decidem să ne întoarcem, să încercăm să-i aflăm povestea.

Până ce Augustin își face simțită prezența încercând să-i anunțe pe proprietari, eu văd deja o poartă de șură la casa de vis-a-vis. E tare faină, cu motive solare și ”X”-uri. Casa aceasta e a familiei Lucăcel, tatăl lui Flavius a fost printre ultimii cioplitori de piatră din Aluniș. Revin la casa la care ne-am oprit, este a familiei Năprădean. Proprietarul, domnul profesor Năprădean Traian, fost director al Școlii Someș-Odorhei, este amabil și începe să ne povestească. Această gospodărie a fost a socrului său, a lui Pinte Gligor (1918-1995). Și el a fost cioplitor în piatră. Meșteșugul a pierit prin anii 60, odată cu apariția betonului, însă amintirea celor care prin munca lor au realizat piatră pentru fundație, piatră pentru stâlpi de poartă sau de gard, ori monumente funerare, va dăinui, fie și prin acest bust la margine de drum. 

jurnalistul Adrian Lungu în dialog cu profesorii Traian Năprădean și Augustin Gavra

De vorbă cu profesorii Augustin Gavra și Traian Năprădean.
Sursa foto: arhiva personală Adrian Lungu

Năprădean Traian: ”Ultimii pietrari au fost socrul, Pinte Gligor și unchiul acesta Șandor, tata lui Flavius, frate cu soacră-mea. Piatra este o gresie calcaroasă, ea se întărește mai mult dacă stă la soare. Cariera e la jumătatea distanței dintre Aluniș și Benesat, după Deal. Din Deja veneau carele, câte 21 de care, unul după altul, veneau pe coama dealului și mergeau cu piatra.”

Bustul lui Pinte Gligor, unul dintre ultimii pietrari din Aluniș

Adi e mulțumit, deja are un material. Dar ceea ce e frumos, de abia acum începe. Îl sun pe Dafin Cozma, știa de ieri că urma să vin în Aluniș. Îl invit să ne însoțească. Deși l-am luat oarecum ”ca din oală”, acceptă. Până schimbăm două vorbe cu mama lui și până îi fotografiez poarta de la șură, el e gata de drum. Ne îndreptăm spre o zonă a satului, pe unde iese ciurda satului pe pășune. Aici ne așteaptă domnul profesor Costel Hrițcu, colegul meu, profesor de matematică ca și mine. După ce lăsăm mașinile, urcăm pe un drum de țară. E moale, a plouat mult noaptea trecută. Se văd urmele copitelor de la vitele care u urcat mai de dimineață pe aici.

casa părintească, pictură de Dafin Cosma.
Sursa foto: arhiva personală Dafin Cozma

Pe măsură ce urcăm, atât eu cât și Adi îi provocăm pe ghizii noștri să ne povestească istoria satului. Nimeni nu o știe mai bine decât domnul profesor dr. Augustin Gavra: ”Satul e atestat foarte de timpuriu, pe la 1246. Erau maghiari catolici și satul se numea villae hungaricales Szepplok. Szepplok s-ar traduce prin loc frumos. În urma Reformei, locuitorii trec de la religia catolică la cea reformată. prin sec XVII aveau și școală.” Ajungem la locul numit ”pă timiteu” (timiteul este cimitirul din afara satului, cel de lângă biserică se numea țintirim), aici ar fi fost o biserică și probabil tot aici, ar fi fost vatra veche a satului. În timp ce noi ne oprim să ne tragem sufletul, după ce am urcat prima pantă, Dafin se îndepărtează și ”vede” cu ochii minții lui de artist, crucea și altarul. Trebuie să-l credem, așa sunt artiștii. Eu mă opresc să mai fac câte o poză, văd ba o floare, ba un fluturaș, ba o albină.

Traversăm ”pusta” - o parte a pășunii satului și ne îndreptăm spre ”dia cea goală”  (”die” = vie). Deja, avem în spate o panoramă frumoasă a Văii Someșului, una dintre cele mai mănoase. În fața noastră e dealul Albac, numit așa de la culoarea albă a pietrei. Sus, pe deal este o cruce, îmi închipui ce frumos se vede de acolo. Nu o luăm direct spre cruce, ci Augustin ne duce să ne arate unde au fost cuptoarele, care acum sunt astupate. Trecem printre corni, și tufe cu fructe mici roșii ce au un nume popular, vulgar, ”c....e popii”. Vedem o mulțime de vizuini de vulpi, iar pe o râpă noroioasă găsim cochilii de melci, vechi de milioane de ani, dacă e să-i credem pe geologi. Ne amintim, eu și Adi, de excursia făcută în toamna anului trecut cu profesorul Aurel Medve. Ajungem și la filonul de piatră, dar nu se mai văd intrările în cuptoare. 

Cu un ultim efort, urcăm și ultima pantă și ajungem la cruce. Doamne, ce frumos este aici! Valea Someșului se vede în toată splendoarea sa, străjuită de dealurile ce formează Culmea Prisnelului. În dreapta, în zare, e Piscuiul Ronei, în stânga noastră se vede Prisnelul Vălișoarei, iar mai în stânga e Dealul Mare. Augustin continuă povestea legată de istoria satului: ”Denumirea veche a satului e Săplac din ungurescul Szeplak - loc frumos. Apoi s-a numit Someș Săplac, în maghiră Szamosszeplak - adică loc frumos pe Someș. Abia din perioada interbelică, din 1930, satul se numește Aluniș. După Marea Unire, în curentul de schimbare a numelor localităților, i-au zis Aluniș, de la o pădurice de aluni din zonă.”

filonul de piatră de pe dealul Albac. Aici, în zonă au fost primele exploatări de piatră

vizuină de vulpe

Crucea de le Albac

Dincolo de dealul pe care ne aflam, pe Albac, în vale, e pășunea satului. Zona se numește ”după deal”. Vreo 30 de vite sunt răsfirate. Iar departe, e dealul pe care trebuie să ajungem. Pare descurajant, dar de asta am venit aici. Costel mă lămurește: ”am fi scurtat drumul dacă veneam pe șosea cu mașina până la baza dealului și de acolo am fi urcat prin pădure” și îmi arată cu mâna întinsă locul. Dafin intervine: ”dar ați fi pierdut istoria locului”. Are dreptate. Până la urmă am învățat din hoinărelile mele că nu atât obiectivul vizat e important, cât mai ales drumul până la el. Se confirmă și de data aceasta. Compania agreabilă în care ne găsim, eu și Adi, face tot efortul. ”Ni s-a meritat” să venim până aici, doar pentru poveștile auzite. Și nu știu cine e mai mare povestitor...

Cireada satului, după deal

Panoramă asupra Văii Someșului. Se văd satele Aluniș și Someș-Odorhei

În prim plan, dealul cu cuptoare

Adi vede o vulpe, e clar că le-am încălcat teritoriul. Apuc repede aparatul dar până să mă dumiresc, vulpe a dispărut în ierburile înalte. Îl auzim pe ciurdar strigând și el, pesemne a văzut vulpea. Coborâm la vale și traversăm pășunea. Doi copii, un băiat și o fată, Alin și Denisa, sunt curioși ce căutăm noi pe aici. Mă opresc cu Adi și intrăm în vorbă cu ei. Fata cu codițe, Denisa, e în clasa a VI-a la școală în Someș-Odorhei. Cât e vara de mare, e la vaci, împreună cu frățiorul ei, Alin și cu fratele lor mai mare. Când începe școala, la vaci vin părinții lor. O întrebăm dacă știe să citească, să scrie. Nu ne convinge, în schimb o provocăm să numere o parte din turma de vaci. Bucuroasă nevoie mare, fetița cu codițe începe: ”una, două, trei, patru, cinci, șase, șapte, op.” Și când termină afișează un zâmbet larg, parcă ar spune, ”Ați văzut? Știu să număr!” Câinele ce-i însoțește, pare să confirme și el.

Denisa și Alin

Am rămas în urmă, ne grăbim să-i prindem pe ceilalți. Intrăm în pădure și ne luptăm cu umezeala. Se simte pregnant aici, în pădurea de carpeni. Toată liziera e frecată de vite, probabil se adăpostesc aici de arșița soarelui. Nu știu încotro o apucăm, nu mă știu deloc orienta în pădure. Îi urmez pe cei din fața mea. Transpir abundent, deja cămașa e udă leoarcă pe mine. Dafin mă învață cum să mă energizez îmbrățișând un stejar. Deși sunt oarecum sceptic, îi urmez gestul.  ”Ai simțit?”  mă întreabă Dafin. Nu știu dacă am simțit ceva, dar un lucru e cert, am reușit să urc dealul. Ajungem și la o livadă frumoasă de pruni, e întreținută, cosită. 

Dafin Cozma luându-și energia de la un stejar

Augustin ne duce să ne arate stâncile din pădure. Pe o vale, ce a erodat puternic solul, se văd ițite din pământ niște stânci mari. E și un abri acolo, ar fi fain de explorat, dar ne grăbim. Lăsăm valea cu firicelul de apă și copacii căzuți în urmă, și schimbăm direcția. Ce bine cunosc oamenii aceștia locurile. Firesc de altfel, aici au copilărit, iar Augustin și Costel au fost pe aici nu de mult. Doar Dafin nu a văzut locurile de peste 20 de ani. E stabilit la Târgu Mureș și vine mai rar pe acasă. Se bucură și el să revadă aceste locuri.

Augustin ne avertizează: ”urcăm pe drumul acesta care ne duce până la cuptoare. Apoi, mai avem de urcat o coastă de vreo 30 metri și ajungem.” Costel se sacrifică și merge să aducă mașina. Va coborî pe drum până la sfat, apoi va avea de mers cam 2 km până în sat.

Cu un ultim efort, luăm în piept coasta abruptă a dealului. Habar nu am dacă au fost 30 de metri, așa cum spunea Augustin, la fel cu habar nu am dacă energia stejarului îmbrățișat după indicațiile lui Dafin m-a ajutat, cert este că iată-ne ajunși în fața ”cuptoarelor”. Un perete de stâncă, în care se cască o grotă, este ceea ce văd. Nu apuc să-mi trag sufletul căci Augustin ne îndeamnă să intrăm. Curiozitatea e mai mare decât teama, așa că mă strecor și eu după el, urmat de Dafin. Adrian rămâne afară și glumește zicând ceva de genul ”am dezavantajul de a fi lung”. 

A fost o experiență tare interesantă. Galeria coboară vreo 2 metri, apoi continuă, fie la stânga, fie la dreapta, uneori trebuie să te apleci și să adopți mersul piticului, alteori poți sta în picioare. Jos sunt grămezi de pietre, ca niște jumătăți de cărămizi, desprinse probabil de pe tavan. E stratul de piatră de care îmi povestea Flavius Lucăcel, cel ca niște lespezi, piatră ce nu era bună la nimic datorită consistenței relativ moale. În unele locuri, în care puteam merge în picioare, pe tavanul drept se puteau vedea urme de la uneltele de metal cu care s-a cioplit galeria. Ici colo, în pereți, erau înfipte cuie. Augustin mă lămurește că aici își agățat lompele cu fotoghin  (lâmpașe cu petrol). Noi orbecăim la lumina lanternelor de pe telefon. Regret că nu mi-am adus proiectorul cu care merg în bisericile de lemn. Cum pot, mă chinui să fac câteva poze.

O galerie în care tavanul format din lespezi de piatră s-a prăbușit

O altă galerie, în care cei care au scos piatra au lăsat niște stâlpi, martori,
să susțină dealul de deasupra

Nu știu cum se face că la un moment dat mi-a fost teamă. L-am convins pe Augustin că ar fi bine să ne întoarcem. Problema e că la o intersecție - v-am spus că aceste galerii merg ba la stânga, ba la dreapta, cotind după cum era filonul de piatră - nu am luat-o pe drumul cel bun. Augustin și Dafin se ”ciondrănesc” în legătură cu calea de urmat. Am greșit cu toții: trebuia să ne lăsăm semne de întoarcere, să fi întins un fir la fel ca Ariadna. Știți desigur povestea din mitologia greacă cu frumosul Tezeu care l-a confruntat pe Minotaur (jumătate om - jumătate taur) ce apăruse în cetatea lui Minos, ca pedeapsă că nu a ascultat de poruncile lui Poseidon. Ei bine, ca să-l scape din labirint, Ariadna, fiica lui Minos, îndrăgostită de Tezeu, îi dă un ghem și-l învață să întindă ața pentru a ști să iasă. 

Noi nu avem ață, nu aveam semnal la telefon, cămașa udă de transpirație mi se lipise de piele și cele 15 grade le simțeam ca și cum aș fi fost în congelator. Pentru câteva secunde, gândurile negre mi-au invadat mintea. Ne și vedeam închiși aici, în labirint. Noroc cu Adrian Lungu ”îngerul nostru păzitor” de afară... Dar totul e bine când se termină cu bine, Augustin ne-a poruncit să-l așteptăm. Curajos, a luat-o pe o galerie și după vreo 30 de secunde care au părut lungi cât veacul, ne-a strigat: ”haideți, pe aici se iese!”. Inima a reînceput să-mi bată normal, ajutat de lanterna de pe telefonul lui Dafin, am reușit să nimerim galeria corectă care ne-a scos afară, la lumină. Doamne, Slavă Ție!

Adrian Lungu filma, iar eu, cu ochelarii aburiți de la căldura de afară, râdeam ca un copil care vede Soarele. Fără să exagerez, a fost o aventură plină de adrenalină. Augustin nu are stare și ne cheamă să vedem cealaltă galerie. Adrian ezită și de data aceasta, mai ales când vede ”dalele” de piatră ce păreau a fi clădite deasupra intrării. Am uitat de spaima trasă acum câteva minute, și după ce am zis în gând un ”Doamne Ajută!” m-am strecurat în galerie. Este cu totul și cu totul diferit aici. Galeria e mai largă, nu mai sunt grămezi de ”cărămizi” pe jos pe care trebuie să le escaladezi. Toată piatra aceea considerată balast, era clădită la perete. Aici se vedea clar peretele, de sus până jos. Era filonul de piatră - gresia de Săplac - pentru care au muncit din greu sătenii să o scoată. Doar aflându-te aici realizezi de fapt în ce consta acest meșteșug. Poate, odată, cu ajutorul lui Flavius Lucăcel - cel care a muncit în copilărie într-un astfel de ”cuptor”, se va realiza un documentar legat de meșteșugul de altădată. Oricum, pentru mine, e un vis împlinit. 

Ca să poată înainta, meșterii au clădit piatra reziduală

Așa arăta tavanul pe alocui...

Aici, în acest ”cuptor” (deși i-am putea spune congelator), mă simt relaxat. Am  pornit camera de pe telefon și am început să filmez. Nu am văzut lilieci, spre dezamăgirea lui Augustin, doar o colonie de țânțari și fluturi de noapte. Și, la ieșire, am simțit miros puternic de urină de vulpe, pesemne că ”șireata” se adăpostește aici. 

Bucuros din nou de reîntâlnirea cu Adrian Lungu, mă odihnesc puțin pe un trunchi de copac căzut. Apoi, uitându-ne la ceas, o luăm la vale. Nu mai mergem pe drumul pe care am venit ci o luăm direct spre șosea. E mult mai greu la coborât, mușchii de la picioare îi simt pulsând. Noroc că am fost inspirat să iau bățul de treking cu mine. Ajungem repede la asfalt, aici ne așteaptă Costel Hrițcu cu mașina. Adi își consultă ceasul și ne anunță că am parcurs vreo 6 kilometri. 

Pe drum Costel ne dă câteva informații despre cimitirul satului. Decidem să ne oprim la micul mausoleu, de fapt o troiță, de la marginea cimitirului. Este ridicată în memoria familie preotului Laurențiu Bran (1865-1942) cel care l-a tradus pentru prima dată pe Eminescu în limba maghiară. Alături de el sunt înmormântați aici: Bran Emil (1896-1897), Bran Leontina (1896-1941), Bran Maria (1830-1900), Podoabă Neghina (1894-1927), Podoabă Leontina (1877-1959) și preotul Podoabă Augustin (1887-1967). În troița - mausoleu, în locul unei statuete de marmură, furată acum mulți ani, e o lucrare de lemn - o cruce cu Isus cel răstignit și cu Maria mama sa, respectiv Maria Magdalena la bază. Lucrarea a fost pictată de Dafin Cozma în 1995 și re-pictată în 2010. De altfel, Dafin Cozma și-a lăsat amprenta artistică în mai multe biserici de zid din Sălaj, ca ucenic în anii tinereții. dar despre povestea fascinantă a artistului Dafin Cozma voi reveni cu un alt reportaj.

Troița - mausoleu a familiei Bran

Lucrare pictată de Dafin Cozma

E timpul să ne întoarcem la Zalău. Nu înainte însă de a bea o gură de apă, acasă la părinții lui Costel Hrițcu. Știți că nu există pomană mai mare decât să dai un pahar de apă celui însetat? E și o metaforă aici, vă las pe voi să o deslușiți!

Nu merg cu mâna goală din Aluniș, în buzunar am trei scoici, vechi de milioane de ani după cum spun specialiștii. Și domnul profesor Augustin Gavra mi-a dăruit două din cărțile sale. Îi mulțumesc public și pentru cărți și pentru disponibilitatea arătată cu ocazia acestei drumeții!

Două din cărțile prof.dr. Augustin Gavra