Un concert cât o Rugăciune, al maestrului Grigore Leșe

Maestrul Grigore Leșe nu mai are nevoie de nicio prezentare. Cu atât mai mult nu are nevoie de prezentarea pe care vreau să i-o fac. În cei peste 40 de ani de carieră artistică a dovedit că este un nume mare, un artist consacrat. Este doctor în muzică (din 2003), Doctor Honoris Causa al universității ”Vasile Goldiș” din Arad (2011), este profesor universitar asociat la Facultatea de Litere a Universității din București. Om de televiziune (”La porțile Ceriului” la TVR Cultural) și de radio (”Drumurile lui Leșe” la Radio România Actualități), autor de cărți, este distins cu numeroase premii și a susținut sute de concerte în țară și străinătate. A ajuns, se poate spune, pe cele mai înalte culmi ale creației artistice. Și totuși, omul Grigore Leșe - întruchiparea a ceea ce a mai rămas din satul tradițional din Țara Lăpușului și, prin extensie, din țara aceasta, este de o simplitate desăvârșită. Recent, la Zalău, am avut ocazia și onoarea de a sta, preț de o jumătate de oră, la masă cu Maestrul Grigore Leșe. Acest lucru a fost posibil datorită prieteniei mele cu un alt Maestru al artelor - sălăjeanul Flavius Lucăcel. Acesta din urmă m-a provocat să vin să-l cunosc pe Grigore Leșe și să scriu despre domnia sa. Mă simt onorat!

Oricine iubește satul românesc, tradițiile și obiceiurile, oricine și-a plecat genunchii într-o bisericuță de lemn sau și-a făcut semnul crucii trecând pe lângă o răstignire; oricine a stat, fie și doar o zi într-un sat la țară, a mers la fân sau la coasă sau, poate, cu vacile la păscut, a auzit, inevitabil, de Grigore Leșe. Asta pentru că nu poți iubi pe de-a-ntregul satul românesc fără să ai contact cu muzica cea mai pură - cu horitul. Și, dacă ajungi la horit, ajungi la Grigore Leșe. 

Personal l-am urmărit la emisiunile TV și, cu mulți ani în urmă, l-am văzut live, într-un concert la Zalău, cu ocazia Festivalului internațional de folclor ”Ecouri Meseșene”. A fost un eveniment inedit, maestrul Grigore Leșe a fost pe scenă cu un muzician iranian Amir Heidarkhodaee. Atunci am realizat că un artist adevărat nu face compromisuri, nu cântă doar de dragul de a cânta. Îmi aduc bine aminte de momentul în care, oprindu-se din cântat, Grigore Leșe ”a certat” publicul care, ca la orice spectacol în aer liber nu e întotdeauna concentrat la ceea ce se întâmplă pe scenă. Așa că, știind că urmează să-l întâlnesc pe Maestru într-un cadru non-formal, recunosc, am avut ceva emoții.

Conceperea unui spectacol

Am fost privilegiat să asist la momentul conceperii spectacolului de la Zalău, pe care urma să-l susțină în cadrul Festivalului de Teatru ”Curtea Artiștilor”. E acel moment magic, al creație, în care un artist - indiferent de ce gen artistic abordează - își concepe un plan, își face o schiță. E ca profesorul înaintea unei lecții. Nu e profesor acela care merge în fața clasei cu mâinile în buzunar, fără să-și fi făcut temele. Este dacă vreți, și un moment de intimitate al artistului și, tocmai de aceea, m-am simțit privilegiat să asist la el. Plus compania selectă, alături de Maestrul Grigore Leșe au mai fost prezenți maestrul Flavius Lucăcel - artist plastic și dramaturg și Maestrul Mircea Groza - arheolog gastronomic. 

Încă de la început, am fost fascinat de clopul lui Grigore Leșe, clop de cioban din Țara Lăpușului, obiect vestimentar nelipsit la aparițiile publice. Era pe masă, alături de o geantă veche din piele și alături de un alt clop, de paie, poate la fel de celebru, al lui Mircea Groza. Fotograful din mine nu a ratat ocazia de a imortaliza cele două clopuri. Nu le vezi prea des împreună! Fotografia săptămânii, pentru mine! Apoi, Flavius Lucăcel, cu acordul Maestrului, mi-a arătat ”tolba” cu fluiere. Știți ceva mai prețios decât ”obiectul muncii” unui artist? Evident că Maestrul ne-a apostrofat: ”să nu scăpați fluierele, să nu le crăpați”. Așa că am umblat cu mare atenție, am remarcat și grija lui Flavius Lucăcel când a desfăcut tolba de piele. Aceasta conținea 9 fluiere de diferite mărimi, unele fiind ornamentate cu diferite simboluri; fluiere simple de la noi, sau fluiere aparținând altor culturi. Toate, la fel de valoroase!

Nu a pus bine Flavius Lucăcel fluierele că Maestrul a scos o foaie de hârtie din geanta de piele și după ce a scris pe ea ”Concert Zalău. Curtea Artiștilor, ora 21.00, 7.07.2023” a stat preț de câteva zeci de secunde fără să facă nimic. Noi, ceilalți, am tăcut și în liniștea deplină ”l-am auzit” cu gândul pe Maestru rugându-se. Știți cum spunea Blaga ”e atâta liniște în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună”?  Așa cum Blaga a ”auzit” razele de lună bătându-se de geam, așa l-am ”auzit” și eu pe Maestru rugându-se... Trebuie să mă credeți! Orice mare artist, orice Maestru, se roagă înainte de a începe lucrul. Aduceți-vă aminte de bunicii voștri care, înainte de orice lucru se rugau. Aduceți-vă aminte!

Apoi, după tăcerea ce părea că nu se mai termină, Maestrul a început să scrie, cu un scris îngrijit: ”tronson 1. Legenda Floarea Soarelui” și cu un rând mai jos ”glasul lui Dzeu. / Re” apoi alt rând și altul... Maestrul își schița spectacolul. Căci, am uitat să vă spun, Grigore Leșe nu a venit la Zalău să cânte, să susțină un concert. A venit să facă Spectacol în sensul adevărat al termenului. Căci cum altfel poți numi un eveniment cultural în care horile, fluierul se împletesc cu versuri de Vasile Voiculescu sau Mihai Eminescu, și cu muzica lui Bach? Sau cum poți numi altfel decât ”Spectacol Rugăciune” acel act artistic în care scrisorile de pe front se împletesc cu cântecul de pelerinaj închinat Fecioarei Maria? 

Emoții înainte de spectacol

Am mai avut două emoții vis-a-vis de spectacolul de la Zalău. Prima a fost legată de public. Oare vor veni oamenii la margine de oraș, în acel spațiu post-industrial numit ”Curtea Artiștilor”? Zalăul e un oraș provincial ori cine ce ar spune, iar instituțiile culturale (Doamne, ce termen aiurea) se luptă pentru public, mereu același, fiind în stare de orice compromis. Nu zice nimeni că nu se fac eforturi pentru organizarea de evenimente culturale, nu zice nimeni că instituții cum ar fi Muzeul Județean, Biblioteca Județeană, Casa Municipală de Cultură, Centrul de Cultură și Artă sau Țara Silvaniei, nu fac ceva pentru cultură (sau cult ură?). Departe de mine să judec pe cineva... ”Nu judecați ca să nu fiți judecați”. Însă trebuie să spun că ceea ce a reușit să facă Darius Prodan - nu singur, să ne înțelegem, ci alături de echipa sa și de voluntari - este demn de apreciat. Chiar și atunci când nimeni nu mai credea în cultură (recunosc, și eu eram printre ei) Darius și-a văzut de visul său și... a reușit! Și știți ce e cu adevărat demn de apreciat? Că la evenimentele de la Curtea Artiștilor vin mulți tineri! Nu aduși cu ”zăhărelul” (era să spun cu japca) din școli (credeți-mă, știu ce spun). Ci veniți de bună voie, ca voluntari. Asta e mare lucru!

Bineînțeles și instituțiile de cultură menționate l-au ajutat pe Darius Prodan să se dezvolte. Ar fi fost culmea să nu fie așa. Dar totuși, comunitatea de tineri creată în jurul conceptului de ”curte a artiștilor” a făcut ca visul să devină realitate. Și mai e ceva vis-a-vis de public. Depărtarea de centrul orașului e filtrul necesar în separarea celor care fac act de complezență de cei care vor să vină și să plătească pentru un spectacol de calitate. 

Prin toate cele de mai sus, spuse poate prea apăsat, am vrut să subliniez ce important e rolul de Mecena pe care și l-a asumat în acest caz artistul Flavius Lucăcel. Căci, trebuie spus tare și răspicat, grație lui a ajuns Maestrul Grigore Leșe să deschidă actuala stagiune de la Curtea Artiștilor! Și ce important este pentru un tânăr ca Darius Prodan, un ajutor venit din partea unui Mecena...

A doua emoție a mea a fost legată de spațiu. Oare a avut Darius Prodan și echipa sa suficient timp să transforme un spațiu anost într-unul destinat spectacolelor? Am fost plăcut surprins să constat că aici, la Curtea Artiștilor, prin ajutorul dat de Oameni de bine, spațiul este unul interesant, atipic, dar poate tocmai de aceea atractiv. A recunoscut și Maestrul când a spus că ”e cea mai frumoasă sală în care a cântat”. Dacă cel care a concertat în sute, poate mii de locuri, de la piețe publice la mari săli de spectacole din lumea largă, face o astfel de afirmație, atunci trebuie să-l credem. Desigur, în orice afirmație, a oricui, există întotdeauna o doză de subiectivism. Cum să nu fie așa când fiecare dintre noi ne raportăm la mediul înconjurător prin simțurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu? 

Revelația: atunci când arta se întâlnește cu muzica

Cu emoțiile risipite, mai exact, împrăștiate de-a binelea, am pășit în Curtea Artiștilor. Aici am avut o surpriză de proporții! Maestrul Grigore Leșe ne aștepta pe scenă, la o ”catedră”, cu microfonul pregătit, cu tolba de fluiere desfăcute. Închipuiți-vă cum ar fi ca profesorul să-și aștepte elevii în sală, și nu invers? Unde mai pui că în spatele Maestrului, pe pânza neagră ce voia să fie fundalul scenei, se aflau ”ferestrele lui Lucăcel”. Nu este acum momentul să vorbesc despre ele, însă fie și în treacăt trebuie spus că nu se putea un cadru mai perfect decât acesta în care Maestrul Grigore Leșe să fie vegheat de ferestrele pictate ale Maestrului Flavius Lucăcel. În secunda în care am dat cu ochii de scenă, am înțeles! A fost o adevărată Revelație! Nu o pot explica în cuvinte pentru că Revelațiile sunt de la Dumnezeu și cine suntem noi să-L explicăm pe Dumnezeu! Și până la urmă, are nevoie Dumnezeu de explicațiile noastre? De la una dintre lucrări, ce-mi părea din locul în care mă aflu că e chiar în dreapta maestrului nu mi-am putut lua ochii... Știu că nu o să mă credeți, dar era Arhanghelul de pe umărul drept al Maestrului!

Firesc, deschiderea spectacolului a fost făcută de Darius Prodan. Modest, cu eleganță - lucru rar întâlnit - l-a prezentat pe Maestru și pe cei prezenți: artistul Flavius Lucăcel și managerul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, poetul și publicistul Daniel Săuca. Acesta, din urmă, a prezentat elogios lucrările expuse, ce fac parte din conceptul expozițional ”Silvania” ce va avea loc la Veneția, în luna august, la invitația Institutului Cultural Român. 

”Pentru mine horile sunt icoane!”

”Când eram mic îmi spunea mămuca mea că sfântu Soare o fost fecior și Luna o fost fată și s-o logodit. Mama bătrână a lumii o zîs: D-api poțî-te uita la el? Cunoști-l? Ei, zîce, nu mă poci uita la el niciodată. Zîce, fă o lumină de ceară și când a veni și s-a culca el, ia lumina să-l vezi. Așe o făcut fata, o luat lumina și când l-o văzut, de dragu lui și de mândrețea lui s-o spăriet ș-o scăpat lumina că să cunoște așe, pete negre. No zîce, ai gătat cu mine! Cu tine? Nu mai pui mâna pă mine niciodată. Soarele s-o dus, fata o mărs în munte, ș-o plâns, ș-o tăt plâns acolo pân-o murit. Ș-o crescut floare și i să zâce floarea soarelui. Și e adevărat cine crede că dimineața, florea soarelui îi cu fața către răsărit  și s-ăntoarnă după cum să duce Soarele. La scăpătat îi cu fața către Soare. Asta poveste mi-o spus mămuca mea când aveam 6 ani.” Așa și-a început Grigore Leșe spectacolul la Zalău, exact așa cum schițase pe la orele amiezii pe coala de hârtie... Apoi, a luat un fluier din tolbă și a cântat exact cum se cântă prin Țara Lăpușului.

Mai târziu, în timpul spectacolului, când s-au auzit acordurilor cântecului ”Nu-i lumină nicări / o murit tăți oamenii”, dirijați de artist, toți cei prezenți au fredonat versurile. Ți se face pielea de găină efectiv. Ceea ce-i fain la spectacolele lui Grigore Leșe este faptul că acesta poartă în permanență un dialog cu publicul. El, profesorul, educă publicul prin explicarea unor fragmente din text sau prin explicarea diferențelor dintre anumite sunete scoase de fluier. Glasul blând, abia șoptit, urcă în intensitate și devine grav atunci când afirmă: ”Îl aleg pe Dumneze! Și dacă-l aleg pe Dumnezeu înseamnă că eu sunt nemuritor”.

Grigore Leșe: ”Pentru mine horile sunt icoane! Asta să înțelegeți dumneavoastră când auziți de numele Grigore a lui Ionu lui Opriș”.

De la catedră (vă spuneam doar că mie mi s-a părut că pe scenă este o catedră), profesorul Grigore Leșe face o trecere succintă prin muzica clasică, prin Brahms, prin Wagner, la Bach, la Beethoven. Și iarăși ajunge la horile românești. Tot de la catedră, profesorul Grigore Leșe le-a vorbit celor prezenți despre personalitățile istorice ale Sălajului, de nume mari cum ar fi Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu. 

Știam că urmează, conform tronsoanelor schițate de Maestru, ”scrisori de pe front”. Poezii emoționante ale soldaților români pe care soarta și vremurile i-au purtat prin Galiția ori prin Cotul Donului. Povești emoționante, susținute prin fluierele fermecate ale artistului. 

Desigur, unul dintre cele mai cunoscute cântece horite de Grigore Leșe, cântat și la Zalău, este ”Cântă cucu bată-l vina / de răsună Bucovina”. Și de data acesta, publicul a cântat împreună cu artistul de pe scenă. Surprinzător, sau nu, s-a cântat la Zalău și strofa interzisă de comuniști: ”Bucovină plai cu Soare / te-au călcat rușii-n picioare”. 

Iar finalul ”spectacolului rugăciune” a fost de excepție. Cum poți să termini o rugăciune fără să i te adresezi Maicii Domnului? Și cum i te poți adresa Maicii Domnului altfel decât printr-un cântec de pelerinaj, arhicunoscut în spațiul Transilvănean. Căci cine nu a auzit de pelerinajele de la Rohia ori Nicula? Așa că nu a surprins pe nimeni, când Grigore Leșe a cântat, ajutat și de data aceasta de public, ”O, Măicuță Sfântă”. Mă și vedeam, de mână cu bunica mea, Dumnezeu să o ierte, înconjurând alături de consătenii ei biserica de lemn a Mănăstirii Nicula. ”O Măicuță Sfântă, te rugăm fierbinte / să ne-asculți de-a pururi marea rugăminte. Nu lăsa Măicuță să pierim pe cale / că noi suntem fiii lacrimilor tale.” Și sala a cântat din nou...

”Oare se va face poporul român, un popor sănătos?” s-a întrebat și ne-a întrebat Grigore Leșe, în spectacolul de la Zalău. Și tot el a dat un posibil răspuns: ”Da, când va renunța la lingușeală și o va înlocui cu demnitate. Și când va înlocui bârfa cu admirația.” Și din nou la Bach: ”după 30 de ani în care am ascultat muzică facilă, oare vom avea puterea să ne întoarcem la muzica lui Johann Sebastian Bach?” Apoi, peste liniștea din ”sala” de la Curtea Artiștilor au răsunat fragmente din Cantata 147 de Bach. Parcă auzi versurile corului ”Isus rămâne al meu...” Magnific! Emoționant!

Da, asta înseamnă un mare artist! Să-ți faci planul ”lecției”, să te ții de el, dar să fii în stare să te adaptezi după reacțiile publicului. Să reușești să ții publicul aproape, să empatizezi cu el și să-l faci ca și el să empatizeze cu tine. Să trăiești momentul artistic atât de intens încât emoția să treacă dincolo de scenă. Să-ți predai ”lecția” cu demnitate. Asta a reușit să facă maestrul Grigore Leșe la Zalău, în cadrul festivalului de Teatru ”Curtea Artiștilor”!

”Aceasta a fost povestea de la Zalău din 7 iulie 2023. Vă mulțumesc!” a spus maestrul în ropotele de aplauze ale publicului. Iar gestul de reverență, cu clopul de oier purtat de la dreapta la stânga în semn de apreciere și de mulțumire față de publicul de la Zalău, nu o voi uita prea curând. 

Noi vă mulțumim, Maestre! Și trebuie să le mulțumim și celor care au făcut posibil acest Spectacol - eveniment, acest Spectacol - Rugăciune, de la Zalău: lui Darius Prodan și echipei sale pentru determinarea de a demonstra că și la Zalău se poate face un festival de teatru; lui Flavius Lucăcel căruia i se datorează meritul de a-l aduce la Zalău pe Grigore Leșe; Consiliului Local Zalău pentru susținerea spectacolului; Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj care a asigurat sonorizarea spectacolului; și nu în ultimul rând publicului!