De curând, Agenția Națională de Presă
Agerpres anunță prin intermediul unui comunicat că lista patrimoniului Imaterial UNESCO
(Intangible Cultural Heritage of Humanity) s-a îmbogățit prin încă 11 noi
intrări. Printre acestea se află ”colindatul de ceată bărbătesc din România și
Republica Moldova”. Decizia a fost luată joi 5 decembrie 2013, în ajun de Moș
Nicolae, de către Comitetul Interguvernamental de Protejare a Patrimoniului
Imaterial UNESCO, cu ocazia celei de-a 8-a sesiuni anuale ce s-a desfășurat în
perioada 2-7 decembrie 2013 la Baku, în Adzerbaijan.
grup de colindători. sursa foto: www.doxologia.ro |
Succesul românesc are o dublă semnificație.
În primul rând, tradiția colindatului în ceată a băieților sau flăcăilor, ori
chiar a adulților, are pe meleagurile românești o lungă istorie ce se pierde
undeva în negura vremurilor. În toate satele românești, în ajunul Crăciunului,
cete de colindători umblă din casă-n casă, vestind Nașterea Domnului, prin
cântece religioase numite colinde ce se cântă doar în acestă perioadă a anului.
Așa cum se arată în documentul original de nominalizare, depus de către oficialitățile române, prin Muzeul
Țăranului Român, ”ritualul
colindatului în perioada de iarnă aparține culturii tradiționale orale, a cărei
primă mențiune datează din secolul al XVII-lea. Colindatul este cel mai
probabil de origine romană, marcând inițial solstițiul de iarnă. În timp,
acesta a asimilat mesajul creștin, acesta este motivul pentru care în prezent
ritualul afișează un sincretism pre-creștin.”
Conform aceluiași document, acesta a fost
asumat și semnat alături de miniștrii culturii din cele două țări și de către
14 comunități din România: Almașu Mare - județul Alba, Beriu - județul
Hunedoara, Bixad - județul Satu Mare, Boișoara - județul Vâlcea, Gura Râului -
județul Sibiu, Lipnița - județul Constanța, Măguri Răcătău - județul Cluj,
Monor - județul Bistrița Năsăud, Pogonești - județul Vaslui, Șicula - județul
Arad, Tufești - județul Brăila, Unirea - județul Călărași, Vîlcele - județul
Covasna și Făget - județul Timiș. Alături de acestea sunt alte 8 comunități din
Republica Moldova: Hădărăuți - districtul Ocnița, Parcova - districtul Edineț,
Pelenia - districtul Drochia, Boșcana - districtul Criuleni, Rogojeni -
districtul Șoldănești, Sadâc - districtul Cantemir, Popeasca - districtul
Ștefan Vodă și Slobozia Mare - districtul Cahul.
Colindatul de ceată se practică în mai
multe sate de o parte și de alta a Prutului, și prin extensie în aproape
toate așezările rurale din cele două state românești: România și Republica
Moldova. Colindatul este de fapt ritualul de a colinda, de a merge din casă-n
casă și de a cânta colinde. Grupurile de colindători sunt formate în general
din băieți, din tineri adolescenți sau bărbați neînsurați. Uneori sunt și
grupuri de bărbați însurați, chiar vârstnici. Există în unele părți ale țării
și grupuri mixte de băieți și fete. Specific mediului rural, colindatul s-a
păstrat și în orașe, odată cu migrația uneori forțată a populației, dinspre sat
la oraș, în anii comunismului. Colindatul s-a păstrat la oraș însă într-o formă
oarecum alterată.
colindători din Maramureș. Sursa foto: www.ziarmm.ro |
O a doua semnificație a anunțului ce a făcut repede înconjurul
țării, grației internetului, este acela că pentru prima dată în
România și Moldova un ritual transfrontalier a fost înscris pe lista UNESCO.
Este un succes românesc remarcabil care arată puternicele legături lingvistice
și culturale de o parte și de alta a Prutului. Și cum vestea a venit la doar
câteva zile de la Ziua Națională României, aceasta a căpătat și alte conotații.
Dacă mai adăugăm și hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova prin
care se recunoaște că limba oficială în stânga Prutului este limba română,
atunci putem fi mândri de acest succes.
sursa foto: www.obiectiv.info |
Câți dintre noi nu am ”umblat cu colinda” în copilărie sau adolescență? Eu personal îmi amintesc cu plăcere de acei ani când la bunicii de la Băbeni așteptam cu nerăbdare ajunul Crăciunului. Când eram mic, în primele clase de școală, bunicul meu Gheorghe, Dumnezeu să-l ierte, mi-a confecționat o ”stea”. Era o stea din lemn cu 5 sau 8 colțuri ornamentată cu staniol, prime și hârtie colorată. Această stea era prinsă printr-un șurub de un cadru de lemn ce era extensibil printr-un sistem ingenios creat de bunicul. Nu mă dădeam pe întreg satul când, alături de prietenii din copilărie ”mergeam cu steaua” și cântam colinde cum ar fi ”O ce veste minunată!” sau ”Steaua sus răsare”. Bunica Maria mi-a făcut o traistă albă de bumbac în care adunam darurile primite de la casele colindate: mere, nuci, colaci, dulciuri. Mai târziu, pe măsură ce am crescut, am abandonat steaua și mergeam ”cu colinda” în grup de 2 persoane sau ulterior în grupuri mai mari. Treptat, treptat, colindatul s-a transformat pe măsură ce creșteam într-o noapte albă. Mergeam din casă-n casă, cântam colindele dar ne gândeam doar la ”cheful” ce va urma după. Cadourile primite s-au transformat treptat în bani. Un ritual pur, pervertit treptat în altceva.
Vrând să cunosc mai multe despre obiceiul colindatului în județul Sălaj, am apelat la cunoștințele doamnei Camelia Burghele, etnolog și cercetător științific în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău. Domnia sa a avut amabilitatea de a descrie pentru cititorii blogului Foto-Travel, acest obicei a cărui origine se pierde în negura vremurilor:
Particularizând, colindatul în perioada
sărbătorilor de iarnă este specific tuturor comunităților sălăjene. În zona
noastră nu este atestat termenul de ”ceată”, iar colindătorilor – flăcăii
satului – li se spunea ”rând de corindători” sau ”bandă de colindători” sau pur
și simplu ”colindătorii satului”. Inițial nu colindau decât feciorii, iar
fetele erau cele care stăteau acasă în seara de Ajun și așteptau colinda
feciorilor. Pentru că într-o mare măsură colindatul era apanajul feciorilor,
conferindu-le acestora, astfel, un mare ascendent din punct de vedere social
(ei fiind cei care luau decizii, conduceau colinda, mergeau din casă în casă),
mentalitatea tradițională a conferit fetelor, prin compensare, un activism
magico-ritualic care să contrabalanseze activismul social al feciorilor.
Astfel, în postul Crăciunului, fetele erau cele care organizau ”habe”
(șezători) de tors și țesut, unde își căutau de ursit prin practicarea unor
ritualuri magico-divinatorii specifice, cu gândul la un posibil măritiș în anul
următor. Un moment important era chemarea feciorilor la habă, iar aceștia, după
ce veneau, foloseau haba și pentru a repeta colindele, nu doar pentru a le ține
companie fetelor.
Tradiția satului românesc impunea câteva reguli
stricte ale colindatului:
- trebuia colindată fiecare casă: casa necolindată era urmărită de nenoroc în anul care urma;
- colinda se începea la fereastră și era terminată în casă, la invitația părinților fetei sau a gazdelor; obligatoriu se interpreta toată colinda, cu toate strofele: uitarea sau nespunerea unei strofe anula efectul ritual al colindei, acela de bun augur, de urare de prosperitate și de aducere de noroc;
- colinda se spunea de către rândul de colindători în picioare, în jurul mesei: astfel, prin forța augurală (aproape sacrală) a colindătorilor ce lăudau pe Dumnezeu prin cuvintele colindei și urau la sfârșit bunăstarea casei, era investită masa cu atribute augurale: masa înconjurată de colindători urma să fie plină, atât de bucate, cât și de meseni, tot anul următor;
- exista o ”corindă a fetei” și o ”corindă a feciorului”, care, cântate, vorbeau despre o posibilă căsătorie a doi tineri și era o formulă prin care se încerca inducerea norocului pentru viitorul cuplu;
- fata făcea un colac special pentru iubitul ei și îl punea pe masă înaintea venirii cilinătorilor și i-l dădea celui pe care îl dorea ca soț; ceilalți colindători primeau și ei colaci sau coci;
- feciorii strângeau toți colacii, de la toate casele și îi depozitau într-un loc stabilit anterior: cea mai mare parte a acestor colaci se vor servi de tinerii satului care vor participa la danțul din serile sărbătorilor; danțul se organiza inițial la o șură sau la o casă nouă sau la casa unei bătrâne care le oferea spațiul, iar ulterior – la căminul cultural;
- în cele mai multe sate, colinda începea de la casa preotului, care binecuvânta colindătorii;
- la colindat umbalu și copiii, care primeau mere, nuci și colaci sau cocuți;
- deși colindele creștine, recente, acoperă cea mai mare parte a repertoriului colindătorilor, înca mai există sate din Sălaj unde se mai pot auzi colinde precreștine, vechi, centrate pe tema vânătorii, a probelor inițiatice sau a bogăției din gospodărie;
- la jumătatea secolului trecut, etnografii români au mai cules încă din satele sălăjene colinde care aveau ca punct de plecare tema Mioriței;
- tradiția impune interdicția colindatului înafara segmentului temporal acoperit de sărbătorile de iarnă, sub sancțiunea unor întâmplări nefericite, cu substrat magic: va cădea grindină, vor arde lanurile, va fi nenoroc în casă;
În ajunul Crăciunului, blogul Foto-Travel vă urează Sărbători Fericite!
Primiți cu colinda?
În satul meu natal, Bănişor, erau "Colindători Mici", copiii, şi "Colindători Mari", feciorii. Așa cum spune şi doamna Burghele, Colindătorii Mari își începeau colindul la casa preotului, apoi veneau la noi (învăşătorul din sat), apoi la celelalte case, în special la cele unde erau fete de măritat. Acolo se şi juca un pic. Colindătorii mari erau "omeniţi" cu câte un pahar de pălincă sau vin şi cu câte un "stupuş", alcătuit din pâine, cârnaţi, moşocoarne etc., ca să nu li se urce băutura la cap.
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru comentariu. Prin informatiile dumneavoastra aduceti completari importante la modesta mea incercare de aducere in atentia cititorilor, a obiceiului colindatului din Salaj.
Ștergere