Vânătorii de case - episodul 2

Urmăream odată episoadele unui documentar difuzat de canalul Travel Channel, intitulat ”Vânătorii internaționali de case” în care potențialii cumpărători erau duși de agenți imobiliari la trei case și puși să aleagă între facilitățile oferite de acestea. Mi-am amintit instantaneu de acest documentar, în ziua în care pe un soare torid de vară, cum încă nu a mai fost în acest an, am colindat cu Ligia Alexandra Bodea, tot satul Iaz în căutarea caselor vechi. Continuăm să vă prezentăm povestea din spatele imaginilor cu case vechi surprinse în localitatea Iaz din comuna Plopiș. 

Așa cum spuneam în episodul anterior, am acceptat provocarea Ligiei Alexandrei Bodea, vestita colecționară care și-a transformat casa bunicii în cel mai frumos muzeu etnografic, de a fotografia casele vechi din satul ei natal. Nu-mi închipuiam că vor fi atât de multe și de frumoase. E o frumusețe stranie în aceste case vechi, unele părăsite. Iată așadar continuarea poveștii din episodul anterior.

Plecând de la familia Rad, mai trecem pe lângă o casă ce părea a fi veche dar despre care Ligia spune că nu e atât de veche și că știe ea altele. O ascult, ea știe mai bine ce căutăm. Nu mă pot abține însă să nu trag câteva cadre. Chiar dacă nu e veche, îmi place cum arată, înconjurată de viță de vie și având în față un gard frumos de lemn. Este imaginea idilică a satului românesc care dispare sub tăvălugul modernismului și al globalizării. 

Curând ajungem la o casă care la felul cum arată, se vedea clar că este veche. Gardul e simplu, atât cât să nu intre animalele în ceea ce era odată o gospodărie prosperă. Spre drum are aceeași fațadă simplă, zugrăvită în albastru deschis (culoarea tradițională a caselor vechi românești), cu două ferestre duble de lemn. În față, pe toată lungimea, are o superbă terasă semi-deschisă, având la capete deja cunoscutele deschideri sub formă de ferestre. Ce mi-a plăcut în mod deosebit la acestă prispă este decorul cu care meșterul a ornat prispa. E tradiționalul motiv al ”frânghiei” care apare în mai toate bisericile de lemn din Sălaj. E simbolul trăiniciei, al firului vieții. La fel ca și frânghia răsucită și viața este sinuoasă cu coborâșuri și urcușuri. Este prima prispă de casă veche țărănească la care am văzut acest simbol. Casa a aparținut familiei Jurcuț și în ciuda faptului că a fost destul de bine îngrijită, odată cu trecerea timpului au început să apară și problemele. 

Ușa fiind închisă, n-am putut intra dar am făcut câteva fotografii prin geamurile fără sticlă. Camera de la drum se ține destul de bine. E zugrăvită în mieriu (albastru) și are o masă de lemn. În schimb, în cealaltă cameră, apa infiltrată prin partea acoperișului care e distrus pe o mare suprafață, Natura și-a reintrat în drepturi. Imaginea dezolantă cu peretele de pe care a căzut pământul, cu lumina ce pătrunde printre grinzile de lemn și cu vegetația crescută înăuntru, îmi persistă încă pe retină. Aici am realizat și o fotografie care denotă starea în care ajung în timp casele părăsite. Vrând să fac o fotografie prin interiorul ferestrei dinspre drum, ridic aparatul deasupra capului și apăs pe buton. Nu-mi vine să cred ce îmi apare pe monitor: cinci furculițe vechi de aluminiu zac pe pervaz, ca și cum cineva le-ar fi lăsat intenționat acolo. O imagine suprarealistă. Ne desprindem cu greu de această casă, care are ceva aparte. 

Ceva mai încolo, pe drumul de piatră (iată că am dat și de o uliță de piatră), aproape de vechiul țințirim, o altă casă veche. A fost a lui Jurj Vasile acum aparține moștenitorilor acestuia. Casa e simplă, pare a fi din chirpici, așa cum se vede acolo unde e căzută tencuiala albastră. Nu are prispă doar un fel de roștei (ușă scundă de lemn) care protejează întrarea. Tocul ușii nu e simplu, are un decor în partea superioară. Asta îmi place la meșterii populari, nu se mărginesc să facă lucruri simple. Dincolo de utilitatea practică a acestora, au găsit loc și pentru frumos, pentru decor. Nu putem intra, un lacăt acoperit cu cârpe (pentru protecție?) și nici nu putem vedea nimic din ceea ce este înăuntru pentru că geamurile care au sticlă intactă au și draperii groase. În schimb, admirăm în voie acareturile din curte: o șură de mici dimensiuni și o magazie din bârne. 

O luăm pe uliță în sus, trecând pe lângă cimitirul vechi. Mă opresc să fac câteva poze la o răstignire de lemn. După cum arată, se pare că lemnul crucii a fost nu de mult înlocuit. Urcăm în continuare și ajungem în capătul satului. La casa cu numărul 2, locuiește Buboi Gavril. În curtea mare, generoasă ca suprafață, cu o iarbă proaspăt cosită îl întâlnim pe nea Gavril. Are  peste 70 de ani dar se ține încă bine. Aici venea pe vremuri tot satul cu vacile la montă, baciul avea un taur de bivol de prăsilă pe care-l ținea în grădină într-un țarc acoperit cu paie. Este curios să vadă că are musafiri. Când realizează cine suntem și ce vrem, ne poftește în curte. E frumos, e liniște și aer curat. Doar o cloșcă cu trei boboci de rață își face de lucru pe lângă noi. De mult nu am mai văzut cloșcă, adică găină, care să aibă grijă de rățuște. Ne așezăm lângă casa nouă, pe o laiță (bancă) de lemn, la umbra viței de vie. 

Casa nouă e protejată de un gard de lemn, care delimitează o mică grădină cu flori, pe ulucii gardului sunt câteva pahare de sticlă puse la uscat. Baciul e hâtru, are chef de glume, e plin de viață. Ligia îi spune că am venit să-i pozăm casa veche însă el tot trage de timp făcând aluzie la rolul femeii în căsătorie. Nu pricepem ce vrea, până o vedem pe tanti Floriţa venind din grădină cu o oală de păstăi verzi (fasole verde) și o straiță (plasă) în care mai are alte legume. Înțelegem că ea este stăpâna casei. După prezentările de rigoare, femeia ne lasă în compania baciului.  Am fotografiat casa veche pe dinafară. Nu are prispă, deși în zona ușii un perete de lemn văruit trădează faptul că a avut o tindă mai mică. E frumoasă căsuța, cu viță de vie în față și cu o ușă de lemn protejată de un roștei. În timp ce Ligia povestește cu baciul Gavrila, dau o raită prin curte și descopăr că sunt gospodari. Mi-a plăcut să văd că uneltele pe care țăranul le folosește frecvent, sapa și coasa sunt frumos aranjate pe poarta șurii sau că maiul de lăut haine (o lopată cu mâner scurt, confecționată de regulă din lemn de salcie, folosit pentru bătutul hainelor înmuiate) e ”pus bine” într-o crăpătură a trunchiului de copac din curte. Au de toate, o magazie mare semi-deschisă înspre drum, o șură mare, trei pui de bivol în poiată (grajd), butoaiele sunt deja pline de prune proaspăt culese. Ce mai, o familie harnică de țărani autentici. 

La plecare o luăm direct prin livadă. Coborâm spre vatra satului, partea dinspre Boghiș, trecând pe sub pruni încărcați. Evident că ne ostoim setea cu fructele cele mai apreciate în aceste părți. La cât sunt de dulci e clar că vor da un randament bun la producția de țuică. Este frumos prin livadă, iarba nu e foarte mare și mă surprinde faptul că la umbră încă e udă de la roua de azi dimineață. Sunt complet dezorientat. De regulă am simțul orientării în spațiu, știu să-mi iau puncte de reper, însă de data asta sunt complet depășit de situație. Cu ochii în obiectiv și bazându-mă pe Ligia, am uitat de repere. Nu cred că aș ști să ajung acasă la ei. Noroc însă cu ea care știe exact unde mergem. Am mai spus-o și în episodul trecut, admir la ea faptul că are memoria vizuală a locurilor din satul ei natal unde se află casele vechi. Asta denotă cel puțin preocupare pentru acestea, dacă nu cumva chiar o pasiune. 

Ajungem curând la o casă care a răsărit de nicăieri. Proprietatea nu e împrejmuită, iar gospodăria e formată dintr-o casă fără prispă și o șură. În fața casei care are un roștei ce protejează ușa se află o stivă de bușteni. Anexa formată dintr-o poiată și o șură e plină de fân. Această proprietate are stăpâni, probabil locuiesc la oraș și mai vin din când în când acasă. Ligia spune că această casă este a Florii Cioncului. 

Mergem mai departe și ajungem la o casă din cărămidă. Nu pare a fi veche însă Ligia are amintiri legate de proprietara acesteia. Cum poarta de la drum e deschisă ne facem cu greu loc printre vegetația crescută la întâmplare și ajungem în ceea ce era pe vremuri o magazie. Aici tot felul de obiecte zac aruncate pe jos, iar în pod o valiză din aceea cum au tinerii când pleacă în armată, plină cu șuruburi ruginite. 

Văzând imaginea deplorabilă a magaziei, cu obiecte aruncate peste tot, pe Ligia o năpădesc amintirile: ”Fiind în vacanța de vara aveam și mai mult timp liber pentru a merge la colecționat. Și prima vizită pe care am făcut-o în ziua respectiva a fost la nana Mărie (căreia tot satul îi spunea ”Conducerea”). Am intrat la dânsa, am stat puțin de vorbă, îmi spusese necazurile care îi supăra zilele, iar după ce am încercat cât puteam eu cu putință să o consolez îi divulg planul meu și anume acela de a colecționa obiecte vechi. Este de acord cu mine. Avea multe lucruri frumoase cum ar fi un fier de călcat minuscul care avea ca întrebuințare călcarea dantelelor. Până la urmă negociez să mi-l dea, nu înainte de a-mi pune o condiție, să-i aduc o sticla de vin în schimb. Îi plăcea să mai tragă la măsea, își mai uita săraca din probleme. Eram bucuroasă că am scăpat ieftin și pornesc în fugă mare după răsplată. Ajunsă acasă nu îi aștept pe părinți să vină acasă și să îi rog să tragă vin din damigeană, mă încumet eu. Era pentru prima dată când făceam asta. Am pus furtunul în damigeană și am început să trag...vinul întârzia să apară...și dintr-o dată a pornit cu viteză și mi-a venit tot în gât. A fost groaznic momentul acela. Pe lângă toate acestea nu am reușit să umplu sticla și m-am lăsat păgubașă până când a ajuns tati acasă și m-a ajutat el”.

Mai departe dăm de o noua casă cu prispă. Încep să-mi placă aceste case vechi, aproape că știu cum sunt structurate. Aici a trăit Buboi Maria și nu este cu nimic mai puțin frumoasă ca celelalte. Prispa e simplă, nu are cine știe ce motive geometrice sculptate pe stâlpii de susținere. Pe o rudă de lemn sunt aruncate la grămadă niște haine mai vechi sau mai noi. Prispa are o particularitate în sensul că într-o parte e închisă, nu are acea fereastră cu care sunt obișnuit. În locul ei, o nișă, ca un fel de raft. Casa mai are o altă ciudățenie. Una dintre camere are geamuri cu ramă de lemn, iar alta are geam....termopan. Se pare că aici și-a petrecut ultimii ani nana Marie (a Mesteacănului) pe care Ligia o știe și despre care are amintiri frumoase. Copiii ei, vrând să-i facă bătrânețile mai fericite, i-au pus geamuri termopan la camera în care stătea. E ciudat să vezi o casă veche de bârne, cu pereții căptușiți cu pământ, văruiți în mieriu, având ferestre de PVC cu geam termopan. Nu am putut intra, ușa e prinsă într-un lacăt iar pe ușă cineva a prins o cruce de ghips, probabil ca să descurajeze hoții să spargă ușa. Magazia de alături e din bârne iar ușa are o cheie interesantă pe care nu ratez să o fotografiez.

 Ligia se așează pe pagul ușii și deapănă amintiri. ”O altă întâmplare hazlie a fost prin anul 2005 când într-o duminica de vară mă plimbam cu bicicleta prin sat. Am întâlnit o casă care avea arhitectura mai deosebita. Nu știam cine locuia în ea, dar m-am hotărât să intru să văd. În casă o bunicuță tare drăguță se pregătea să meargă la vecernie. Îi spun cine sunt și o întreb dacă are oale,ulcele pe care nu le mai folosește. Mi-a zis că are doar că sunt în pod și ea nu se poate urca. Fiind o cotrobăitoare de poduri mă urc numaidecât în pod cu toate că îmi era cam frică când trebuia să mă cobor. Îmi plăcea doar acolo în pod. Urcatul a decurs bine, în locul indicat de bunicuță am găsit câteva ulcele și o oală în care se fierbeau sarmalele. La un moment dat cu oalele în mână vroiam să cobor. Pe lângă teama de a coborî îmi apare în față o bufniță. Teama se amplifică. Nu mai știam ce să fac. Să las ulcelele acolo și să mă dau jos nu vroiam, de bufniță îmi era frica. Norocul meu a fost că a venit un vecin la bunicuță și el m-a ajutat să cobor iar apoi să cobor și obiectele primite. Nu m-am lăsat și am urcat și în alte poduri știind că exista bufnite și să îmi înving teama de ele.”

Ligia vrea să mă ducă la o altă casă. Acoperișul i se vede printre niște pruni. Pe măsură însă ce ne apropiem de ea, realizăm că nu a mai rămas mare lucru. Într-adevăr, casa este în ruină. Acoperișul e distrus aproape în întregime, iar în picioare au mai rămas pereții unei camere. Acolo unde trebuiau să fie celelalte camere, au crescut deja copaci. Este un exemplu elocvent de cum vor arăta toate casele vechi care sunt părăsite, dacă cineva nu va face ceva. Ne simțim neputincioși, am vrea să facem ceva dar nu știm ce. Văzând ceea ce poate să facă nepăsarea, simțim un fel de revoltă...nu știm pe cine să ne supărăm: pe moștenitorii care le-au lăsat să se dărâme, pe oficialitățile locale care și dacă ar vrea să facă ceva nu cred că ar putea. Suntem mai determinați să facem ceva prin care să atragem atenția opiniei publice. Așa încolțește ideea unei expoziții  de fotografie care să completeze acel album pe care și-l dorește Ligia. 

Fără să-mi dau seama, ajungem din nou pe ulițele satului Iaz. Intrăm într-o curte unde Ligia știe că mai există o casă veche. O vedem în fundul curții, sub un nuc uriaș de care stă legat un dulău pe care-l vedem în ultimul moment. Casa este încă în picioare, se pare că proprietarul Bele Aurel a Ceani a decis să o păstreze. A modificat prispa închizând-o. Printre ochii plasei montate ca să  nu intre păsările, vedem spre bucuria nostră că există o mică colecție etnografică: ulcele, icoane și alte unelte vechi. Degeaba așteptăm să apară de undeva proprietarul, se pare că e prin grădină la cules de prune. În curte mai e o casă nouă, modernă și o șură de asemenea construcție mai nouă. 

Suntem deja în sat și după câte îmi dau seama ne îndreptăm spre casa Ligiei. Însă pe ulițe numai de ea știute, care trec pe lângă alte bijuterii arhitectonice. Una dintre case e simplă, fără tindă, zugrăvită în albastru. Nu putem intra așa că ne mulțumim doar cu câteva poze făcute din drum peste gard.  

În schimb, avem noroc ca următoarea casă să aibă poarta de la drum deschisă. E o curte destul de îngrijită, semn că are proprietari. Aici a trăit Buboi Floare, casa a rămas fetelor ei care locuiesc la oraș. Vin uneori vara să mai facă ordine. Casa e frumoasă, construite din bârne care se văd într-un colț acolo unde e căzută tencuiala. Îmi place că ferestrele din spate sunt scoase în evidență, fiind încercuite cu o culoare gălbuie. În față, prispa se întind pe toată lungimea casei, capetele ce conțin acele deschizături sunt din cărămidă iar peretele este zugrăvit cu modele florale. Cândva casa a avut aceeași culoare mierie, se văd straturile succesive de zugrăveli din diverse perioade. În ușă e o botă, semn că nu e nimeni acasă. Oare de când o fi acea botă în ușă? Curtea e acoperită parțial cu viță de vie, iarba e cosită, atmosferă patriarhală. Vecina de lângă acestă proprietate ne vede și ne ia la rost. Ligia spune cine este iar doamna se miră să o vadă pe ”viu” nu numai la televizor. 

Obosiți, însetați și flămânzi ajungem acasă la Ligia. Mă bucur să văd casa muze, casa bunicii Ligiei acolo unde ea a adunat cu atâta migală nenumărate obiecte. Ce bine ar fi dacă toate casele pe care le-am văzut astăzi și la care le-am pierdut demult numărul, ar fi avut șansa pe care a avut-o casa bunicii Ligiei. Cum ar fi arătat satul Iaz dacă în toate casele vechi s-ar fi păstrat mobilierul și obiectele vechi? Cu siguranță ar fi fost cel mai frumos sat din România.

După ce ne tragem sufletul, realizez că nu am văzut decât o treime din sat. Am fost doar în partea care se cheamă Cehal. Ligia mă asigură că mai sunt încă multe alte case de văzut. Pornim din nou la drum cu forțe proaspete, însă zăpușeala de afară ne doboară rapid. Curând dăm de o nouă casă veche. E la doar 150 de metri de casa Ligiei. Ca să ajungem la ea, trebuie să escaladăm un gard. Ligia trece prima și merge ținându-se de brâiele unei magazii, călcând pe fundația înaltă de piatră a acesteia. Casa este frumoasă, se vede după felul în care este conservată. Tinda este mare, mai lată decât a celorlalte case pe care le-am văzut. Este protejată oarecum, având o fundație înaltă de piatră și un acoperiș bun. Este una dintre cele mai bine conservate case vechi din Iaz. Aparținut familiei Sarca a Dichii. Complexul de clădiri format din casă și magazie este interesant, în sensul că o scară de lemn asigură trecerea direct din prispa casei în magazie. E nevoie de acea scară, ca un podeț, întrucât există o diferență de nivel. Magazia are o fundație înaltă de piatră, iar acolo se pare că proprietarul a avut un beci. 

Căldură mare. Soarele arde puternic. Noroc că ajungem în zona centrală, acolo unde sunt cele două biserici, cea greco-catolică și cea ortodoxă. Între ele, pe o coamă de deal un alt cimitir vegheat de o veche răstignire. În curtea bisericii ortodoxe sunt două troițe în stil maramureșan, cu un Hristos sculptat în lemn. Una dintre ele este donată de familia Ligiei Bodea, pe lemnul crucii apare și numele ei alături de al fratelui ei Ciprian. Alături de curtea bisericii e școala primară și ceea ce a fost prima școală din sat care datează de dinainte de 1900 fiind declarat monument istoric.

Pe când am crezut că am văzut tot ce se putea vedea în materie de case vechi din Iaz, iată că Ligia îmi arată o nouă casă. Aceeași tindă mare, pe toată lungimea, umbrită de viță de vie, același motiv al colților de lup, ce ornează gardul ce susține tinda. Ușa e întredeschisă așa că nu mai stăm pe gânduri și intrăm. Pereții de un albastru intens sunt roși de timp, niciun mobilier în nici una dintre camere. Prin ferestrele mari fără sticlă se vede via de afară. Arată ca niște uriașe tablouri, puse aici pe acești pereți albaștri. 

Ceva mai departe dăm de o casă ce are colțul dezgolit de tencuială lăsând să se vadă grinzile din care e zidită. Are obloane verzi la geamuri. Până să mă dezmeticesc, Ligia deja s-a strecurat în curte. Îi urmez exemplul și după ce fac cunoștință și cu urzicile din acestă parte a satului ajung în ceea ce pare a fi fațada principală. Tinda e distrusă aproape în totalitate, doar stâlpii stau și țin acoperișul ce dă semne de oboseală. Pe un perete e o pată de var ce aduce cu o icoană. Ușa e deschisă așa că intrăm. Totul arată ca și cum casa nu ar fi fost părăsită de mult. Perdelele deși rupte sunt la ferestre, de o grindă atârnă o ramură uscată de tei. E un obicei în Iaz, de Rusalii casele se împodobesc cu ramuri de tei. Pe un perete dau de un a calendar creștin greco-catolic  din 2004. Patul de strujac (saltea de paie) arată încă bine, în nișa din peretele unei camere un borcan gol și o sticluță de plastic în care a fost rachiu. 

Mergem mai departe și ajungem acolo unde primarul din Plopiș, domnul Criste Nicolae are o casă moștenită de la socri. Magazia pe care o avea în curte a donat-o Ligiei Bodea și așteaptă să fie montată în curte, alături de celelalte case vechi. Și primarul are o casă veche, nu are de gând să ”o spargă”. În curtea umbrită de vița de vie ce se întinde peste toată curtea, Ligia vede un laviță iar primarul îi promite că o donează la muzeu. Acolo va fi recondiționată și expusă alături de celelalte elemente de mobilier pe care Ligia le are. 

Puțin mai departe de casa primarului, la o intersecție văd una dintre cele mai frumoase răstigniri (cruci vechi de lemn) din câte am văzut. Nu este foarte veche, sus tabla are decupat anul 1964. Însă ceea ce este diferit la acestă răstignire este faptul că tabla ce acoperă răstignirea protejând-o de ploaie, este pictată pe interior. Este albastră și are desenată pe ea un soare, o lună și două stele. Am fotografiat multe răstigniri prin satele sălăjene dar încă n-am mai văzut una care să aibă aceste detalii.

Ligia mai știe în acestă parte a satului numită Grosi câteva case vechi, însă nu avem norocul să-i găsim pe proprietari acasă. Și aparatul meu de fotografiat dă semne de oboseală, cele peste 1000 de cadre trase au consumat acumulatorul. Suntem nevoiți să ne întoarcem. Ligia știe o scurtătură ”pe ștrec”. Termenul desemnează o cale ferată. Nici urmă de ea, însă Ligia știe de la părinți și bunici că odată pe aici trecea o cale ferată adevărată. O luăm așadar ca și ”cătanele pe ștrec” și mergem paralel cu Valea Iazului, pe lângă lanuri nesfârșite de porumb. În zare văd turla bisericii dar mi se pare a fi foarte departe. Oare când am parcurs această distanță?

În drum spre casă profităm de faptul că trecem pe lângă o altă casă veche. Cu ultimele resurse pe care le mai am, încercăm să surprind frumusețea acesteia. Tinda casei se întinde doar pe jumătate din fațada casei, una din camere este puțin mai largă, așa cum am mai văzut încă una sau doua case. Pietrele care aveau rol de trepte sunt pline de mușchi. Vița de vie, a crescut în voie, are ciorchini mari. Oare va culege cineva strugurii la toamnă? 

În sfârșit ajungem acasă la Ligia. Este deja ora 5 după amiază. Nu pot să cred că a trecut aproape o zi în care n-am făcut altceva decât să fotografiez case vechi. Deși sunt foarte obosit iar gleznele mele ard la propriu, a fost una dintre cele mai frumoase experiențe. Sper doar ca demersul nostru să fie de bun augur și prin ceea ce vom face să ajungem să-i sensibilizăm pe cei care au aceste case. Nu ne este încă foarte clar ce vom face cu bogatul material adunat, însă un lucru e cert: voi mai veni la Iaz, poate la toamnă după ce vegetația se va mai usca. Mai sunt încă alte case de văzut iar unele dintre cele fotografiate azi, mi-au rămas adânc întipărite în memorie. Așadar, nu pun punct aici acestui material. Promit să revin cu un al treilea episod.

Până atunci însă, eu Mirel Matyas împreună cu Ligia Alexandra Bodea vă îndemnăm să păstrați ceea ce e vechi, pentru că odată distus niciodată nu mai poate fi refăcut. Să auzim numai de bine!

• episodul 1 al aventurii descoperirii caselor vechi din Iaz, poate fi citit aici