După o lună și jumătate de aventură sud-americană, un lucru este clar: America de Sud nu este Europa! Spațiile sunt largi, numai Brazilia este mai mare decât întreaga Europă. Distanțele între principalele orașe sunt imense, ca să nu mai vorbim despre distanța dintre capitale. Chiar dacă scopul final al călătorului nostru este atingerea celui mai sudic punct al acestui continent, anumite împrejurări nedorite îl fac, cel puțin pentru moment să nu se grăbească foarte tare. Este adevărat, are tot timpul din lume...
Vă amintiți probabil că în Madrid, cu doar câteva zile înainte de programatul zbor spre Rio, a descoperit că-i expiră pașaportul. A găsit până la urmă soluția de compromis, care să nu-i afecteze prea mult călătoria. A depus cererea pentru un pașaport nou la Madrid, însă a cerut ca acestă să-i fie livrat la Buenos Aires, în Argentina. Așa că deocamdată ținta lui de moment este metropola sud-americană.
În episodul precedent l-am lăsat pe Mirel la granița dintre Brazilia, Argentina și Paraguay, lângă minunea naturii de la Foz de Iguazu. Asta se întâmpla pe la mijlocul lunii septembrie. În drum spre Buenos Aires a traversat Paraguay. Așa cum avea să mărturisească Mirel, această țară nu l-a impresionat deloc, ba o consideră a fi cea mai urâtă dintre toate țările pe care le-a vizitat.
 |
| Peisaj anost în Paraguay |
 |
| Răsărit de soare în Paraguay |
Problema este că, din punct de vedere tehnic, ghinionul s-a prins de Mirel ca scaiul. După ce în Madrid a rămas fără aparat, iar tableta a fost nevoit să o vândă pentru a face rost de bani, iată că acum, în America de sud a rămas fără poze: Nu știu cum am reușit și am pierdut pozele de până acum...Sunt salvate doar cele trimise prin e-mail și cele postate de mine. Nu îmi pare rău după ele, pentru că nu am avut ce fotografia...cu chiu cu vai, doar de dragul de a face poze am reușit să fac 179 de poze de pe 1 septembrie și până acum. Îmi pare rău doar după una, un apus de soare reușit, mai ales că a venit după o săptămână cu cer înnorat și cu ultimele două zile ploioase. Deși sunt aproape de tropic, zilele astea m-am îmbrăcat gros și am purtat în una din zile chiar căciulă și mănuși și am scos din ruccsac ghetele impermeabile.”
Au mai fost câteva ”aventuri” care s-ar putea înscrie în seria de ghinioane ce se pare că le-a luat cu el din Europa. Iată cum relatează pierderea cardului: ”parcă sunt urmărit de un ghinion teribil. În una din zile, încercând să văd dacă am ceva în cont, bancomatul respectiv nu mi-a mai înapoiat cardul VISA. Au venit după mine și au mai scos bani...mă întreb unde s-a ascuns cardul meu de a încăput altul...Și era vineri...nu am mai stat să aștept până luni...consider că l-am pedepsit pentru inactivitate!”
Trecerea din Brazilia în Paraguay a fost și ea o adevărată aventură. Episodul următor arată o dată în plus neglijența funcționarilor sud-americani pe de o parte și starea de ”lehamite” a acestora pe de altă parte. Oriunde în Europa, un astfel de incident s-ar fi lăsat cu demisii. Însă, aici nu suntem în Europa...Iată episodul cu pricina într-o relatare savuroasă, marca Mirel Magop:
”Când să trec din Argentina în Paraguay, probabil pentru că turiștii sunt foarte rari în țara aia urâtă, cucoana aia de la vamă avea ștampila pentru viză nu știu pe unde că a căutat-o o vreme...în final, a găsit-o și mi-a pus viza de ieșire...Până în Paraguay trebuia să trec un pod de vreo trei km peste Parana, al doilea fluviu ca mărime după Amazon. (Parana se varsă la Buenos Aires, în Oceanul Atlantic...pe ultimul său parcurs formând o luncă imensa, de vreo 40 km și în final un mare estuar...). Deci după ce am mers pe pod vreo oră (la urmă mi-am dat seama că era interzis pentru pietoni), la oficiul unde urma să mi se pună viza de intrare în Paraguay...funcționarul ăla a observat că viza de ieșire din Argentina era pe 6 septembrie (în ziua aia era 10 septembrie!)
-Ai mers patru zile pe pod? mă întreabă. Trebuie să te întorci și să clarifici...
-Nu exista altă soluție?
-Ba da...200 de pesos!
-Ok...mă întorc!
-100 de pesos!
-Mă întorc!
-50?
Tot spuneam că mă întorc, dar pașaportul era în mâna lui...Totuși cred că am fost testat, pentru că dacă îi dădeam bani, îmi recunoșteam o presupusă vină. Se pare că am procedat bine pentru că m-a iertat de drumul înapoi, mi-a pus viza și mi-a recomandat să casc ochii data viitoare. Aia, după ce că nu știa unde e stampila, după ce a găsit-o nu s-a mai uitat ce dată era pe ea. Ca să înțelegi mai bine, cetățenii Americii de Sud pot circula prin țările de acolo doar cu buletinul...cum e mai peste tot în Europa. Deci o ștampilă pe un pașaport, într-o țară ca Paraguay, e ceva rar. Explicabilă eroarea funcționarei, dar impardonabilă.
O altă ”incompetență” - așa cum o numește Mirel Magop, a funcționarilor sud-americani, s-a produs și la trecerea din Paraguay în Argentina. Din nou o relatare savuroasă: ”Crezi că doar cucoana aia și-a probat incompetența pe pașaportul meu? Stai să vezi.... După ce termin cu cea mai urâta țara care am văzut-o până acum (Paraguay) la ieșire...pe teritoriul încă a Paraguay-ului, mă duc la un ghișeu ce scria SALIDA (ieșire) și întreb...
-Aici e pentru ieșirea din Paraguay?
Aia, deranjată de la masă, nu îmi răspunde nimic, îmi ia pașaportul și îmi pune ștampila de ieșire din... Argentina!
-Bai, fătucă (asta i-am spus-o în gând!) Vreau să intru în Argentina, nu să ies!
Ma întreb cum se angajează pe acolo...nu te joci bre cu acte din astea, cu stampile puse aiurea...nu verifici viza de intrare...cum pui așa viză de ieșire?
-Păi, dincolo de pod (și acolo era un pod...mai mic!)
-Nu puteai să spui de prima dată?
Dincolo, cum să-mi pună viză de intrare că în calculator figuram că doar ce am ieșit, lângă ștampila unde scria ca doar ce ieșisem din Paraguay...Până la urma s-a rezolvat și aici... (cumva!). De ce spun cumva...pentru că la singurul control pe care l-am avut până acum, chiar acolo s-a uitat...Că trebuie să mă întorc...
Ăsta cu care vorbeam știa engleză (în engleză știu să mă cert, dacă știu că am dreptate!) Eram aici la vreo 20 km de vama...
-Nu mă întorc pentru ca o tâmpită și-a bătut joc de meserie pe pașaportul meu!
Nu e vina mea! Până la urmă au dat telefon și au anulat o viză...figuram cu intrare și ieșire în aceeași zi...normal că era ceva putred....
Șeful ce știa engleză a rezolvat, că inițial un ciuri-buri care voia să se bage în seamă a vrut să mă controleze și s-a supărat că i-am făcut observație.
I-am spus de ce nu face curat pe masa unde urma să-mi scoată lucrurile...deja rucsacul meu era plin de praful șters de pe masă. Eram indignat, am acuși doi ani de când port rucsacul ăsta și de multe ori nu-l dau jos din spate că nu am unde să-l pun că se murdărește. Sunt unii care trântesc rucsacul prin toate noroaiele sa vadă lumea cât sunt ei de umblați. Eu mai sunt luat în mașini curate, nu vreau să pun pe bancheta din spate noroi. Țin și la imaginea mea!”
Acum că ne-am lămurit cum stă treaba cu funcționarii vamali din America de Sud, mai că ne vine să spunem că e mai bine în Europa. Sau nu? În fine, să lăsăm ”politica” și să-l urmărim pe călătorul nostru.
Argentina se pare că este prietenoasă cu călătorii. Există aici niște nomazi care circulă prin toată țara și care încearcă să vândă tot felul de produse artizanale, adică un fel de vânzători ambulanți. Acești Los Morcilleros - denumire ce provine din cuvântul spaniol morcilla - ce se referă la bagaj, în special cel dus în spate. Așa că nu e de mirare că Mirel Magop e confundat cu aceștia: ”Deja mi-e dor de ei...Acolo sunt confundat cu niște nomazi de ai lor, care merg ca și mine, prin toată țara. Mulți îmi dau de mâncare, apă și bani...alții strigă după mine...morcilerooooo! Mie îmi convine...O să mă interesez mai îndeaproape de acești nomazi, mai ales dacă întâlnesc vreunul.”
 |
| pe drum, spre Montevideo |
 |
| Atlanticul la Montevideo |
 |
| Mirel Magop în fața statuii lui Tudor Vladimirescu din Montevideo |
Și referitor la arhitectura orașului, Mirel are ceva de spus. Pe pagina sa de facebook, scria pe 27 septembrie: ”Ăștia nu se pricep să pună în valoare istoria...Uitați-vă cum lipesc ditamai blocul direct de arhitectura asta deosebită. A trebui să caut poziții de pozat doar pe sus...În rest, oraș mare și cochet. Pare normal să fie așa în condițiile în care Uruguay are 3,4 milioane de locuitori și mai mult de jumătate trăiesc în Montevideo.”
Interesante sunt și comparațiile pe care le face în privința prețurilor. E firesc oarecum să fii tentat să tot aci comparații, mai ales că după ce a vizitat aproape toată Europa, ceva din spiritul ei s-a legat de tine. Mirel Magop:”A...da ce prețuri au ăștia! O pizza 20 euro...un pachet de țigări 4 euro...o pâine 3 euro...Norvegia sudamericană! 10 euro Mc meniul! Prețuri de cinci ori mai mari decât în Argentina, în condițiile în care pesos-ul uruguayan e doar cu 1,4 unități mai mare! Și Argentina are ciudățeniile ei...dacă renunți la o cafea, cu banii ăia poți să-ți iei două pachete de țigări, ori două pâini, ori doi litri de benzină!”
În Montevideo a avut șansa să găsească oameni de treabă, așa cum este doamna Veronica Bentancor - gazda lui Mirel pentru câteva zile. Este îndrăgostită de România, asta după ce a fost într-o acțiune de voluntariat la Râmnicu Vâlcea. În prezent este coordonatoarea unui proiect de voluntariat al tinerilor din România în Uruguay. Pe 28 septembrie, Mirel scria: ”Aseară am fost împreună pe colina din vecinătatea Montevideo-ului, unde în afară de spectacolul eclipsei, am avut parte de o priveliște copleșitoare asupra orașului...un fel de Cluj uruguayan. Din păcate, aparatul meu foto nu poate face nocturne...așa că ce am văzut rămâne pentru mine, iar vouă nu vă rămâne decât să mă credeți pe cuvânt!”
 |
| Tango pe străzile din Montevideo |
 |
| Arhitectură în Montevideo |
Acest episod face parte din serialul Where is Mirel:
- retrospectiva europeană poate fi citită aici;
- primul episod al serie Sudamericana poate fi citit aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu