Din autobuz, orasul meu pare cenusiu si trist. Doamne, atat de rai am fost, ca si comunitate, de torni atat de multa apa peste noi? Pe trotuare, oameni ascunsi sub umbrele, cenusii si ele, se grabesc care incotro, apasati de griji.
Noroc ca in autobuz, tinerii in drum spre scoala sunt plini de viata. Aparent n-au nicio grija, totul e pe umerii parintilor, a bunicilor. O fetita ce nu pare mai mare de clasa pregatitoare, sterge cu manutele mici geamul aburit. Priveste in tacere orasul. Sirul de imagini ce se deruleaza prin fata ei pare sa o fascineze. E la varsta la care curiozitatea e mai puternica decat orice. Langa ea, in picioare, bunicul ei discuta aprins cu o doamna, o cunostinta. Discutia aluneca de la grijile legate de culesul viei spre educatie. Ati observat ca aproape toate discutiile aluneca, inevitabil, spre educatie? La povestile bunicului legate de "program", de "doamna" si de numarul de elevi din clasa, doamna raspunde in stilul mioritic: "ce sa facem?". E atata resemnare in aceste raspunsuri repetate...
Fetita continua sa stearga geamul autobuzului iar bunicul o apostrofeaza: "nu sterge tot ca nu esti femeie de serviciu!". M-a lasat fara cuvinte replica. Oare ce o fi intelegand fetita? Ce o fi in mintea ei?
Cum va reactiona cand va realiza ca doamna care curata dupa ei, la scola, in fiecare zi va fi numita de catre ceilalti "femeia de serviciu"?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu