Turcia...în circuit (3): De la Kușadasi la Pamukkale

Continuăm jurnalul circuitului Turcia-Cappadocia pe care l-am făcut la începutul lunii septembrie prin intermediul Agenției Galatea Travel din Oradea. După două zile (la care adăugăm și prima noapte de pe drum) am ajuns la Kușadasi pe malul Mării Egee. Cea de a treia zi a circuitului a fost una specială, în care am avut parte de obiective turistice diverse, de la cele religioase, la cele istorice sau naturale. Toate sunt relativ accesibile din Kușadasi și ar fi putut face oricând obiectul unei excursii distincte. Însă, acest circuit pe care-l recomand tuturor celor care vor să descopere adevărata Turcie, a avut meritul că pe lângă multe locuri mai greu accesibile individual, a inclus și zona de care am să povestesc în cele ce urmează. 

Pentru turiștii români, litoratul turcesc a Mării Egee este destul de cunoscut. Asta pentru că de-a lungul lui există o salbă de orașe-stațiuni care mai de care mai interesante prin facilitățile pe care ți le oferă. Începând de la Çeșme la Kușadasi sau Didim și până mai spre sud-est la Bodrum, Marmaris, Antalya sau Alanya, toate aceste orașe și multe altele au reușit în ultimii ani să facă din Turcia destinația preferată de vacanță a familiilor cu copii. Dintre toate aceste zone, cred că Kușadasi are meritul de a oferi turiștilor mai activi și altceva decât marea și facilitățile (deloc de neglijat) ale resorturilor.

La doar câțiva 30 de kilometri de orașul Kușadasi, se află două obiective turistice importante. Ambele sunt oarecum legate, de relatarea biblică conform căreia Sfântul apostol și evanghelist Ioan și-ar fi aflat sfârșitul aici la Efes. Ba mai mult, ”apostolul cel mai iubit de Isus” ar fi luat-o cu sine și pe Fecioara Maria, care ar fi trăit ultimii ani aproape de Efes, pe un munte. De aceste fapte istorice pentru care există și dovezi autentice, se leagă unul din obiectivele turistice foarte importante pentru turiștii creștini: casa Fecioarei Maria de la Selçuk. 

Casa Fecioarei Maria

Statuia Fecioarei Maria de la poalele muntelui

Situată pe un munte, la sud de vechiul oraș Efes (Ephesus), casa în care se presupune că ar fi trăit Fecioara Maria, a fost descoperită grație unei revelații pe care a avut-o maica Anne Chaterine Emmerich (1774-1824) de la o mănăstire augustiniană Windesheim, Germania. În ultimii ani, între 1813-1824 a fost țintuită la pat datorită unei boli care i-a adus până la urmă sfârșitul. De pe patul chiliei a descris cu lux de amănunte călătoria Sfântului Ioan și a Fecioarei Maria de la Ierusalim la Efes dar și casa în care a locuit ulterior Fecioara Maria. Totul a fost consemnat de scriitorul Clemens Brentano (1778 - 1842) aflat lângă patul călugăriței. Locul și casa au fost descoperite de clericul francez Gouyet care a citit cele consemnate de Brentano. A găsit în apropierea Efesului pe un munte o casă de piatră ce corespundea descrierilor din viziunile călugăriței. Practic de atunci a început pelerinajul în acest loc. Dovezile arheologice atestă că zidurile actuale datează din secolele VI-VII dar că fundația e mult mai veche, probabil din secolul I. Însă indiferent care e realitatea, credința oamenilor care vin aici fac ca acest loc să fie unul cu adevărat sfânt. Atât creștinii cât și musulmanii venerează deopotrivă casa Fecioarei Maria, iar trei dintre papii Bisericii Catolice au vizitat locul. 

Ca să ajungi la Casa Fecioarei, trebuie mai întâi să ajungi în micul orășel Selçuk ce a devenit în ultimii ani important din punct de vedere turistic pentru apropierea de ruinele anticului Efes dar și pentru că aici se mai păstrează ruinele unei grandioase bazilici creștine din secolul VI care se presupune că a fost ridicată pe locul unde este îngropat apostolul Ioan. Așa cum am mai spus, infrastructura în Turcia este una de invidiat, așa că nu m-a mirat faptul că drumul în serpentine ce duce până sus pe munte este asfaltat. Pe măsură ce urcam cu autocarul, panorama asupra văii în care se afla în vechime orașul Efes este de-a dreptul amețitoare. Acum, valea e cultivată, zona fiind renumită pentru plantațiile de caiși. Unul dintre versanți a fost cuprins în anii trecuți de un puternic incendiu care a mistuit sute de hectare de pădure și s-a oprit miraculos la câțiva metri de locul în care se află Casa Fecioarei. Minune Dumnezeiască ar spune cei credincioși, până și scepticii și-ar pune un semn de întrebare.

Panoramă asupra văii cu orașul Selçuk

Pe coama dealului se văd zidurile vechiului Efes

Zona beneficiază de infrastructură turistică: parcare mare pentru autocare, restaurante, grupuri sanitare, nelipsitul bazar care de data aceasta vinde souveniruri cu tematică religioasă, creștină. Biletul de intrare costă 15 lire (aproximativ 22,5 lei) și asigură accesul în perimetrul casei. Toate grupurile de turiști se opresc lângă o fântână unde ghidul explică mecanismul alimentării cu apă. Apoi, o aleea străjuită de un șir de măslini seculari pe de-a parte și de un zid de piatră pe care iedera s-a întins de cealaltă parte, duce spre Casa Fecioarei. Lângă casă e amenajat un altar de vară unde se țin slujbe catolice, zona fiind sub jurisdicția Vaticanului. În fața casei un alt măslin secular lângă toată lume își face poze pentru că în interior fotografiatul și filmatul este interzis. În capela amenajată aici, călugării ce aparțin de Ordinul Sfântului Lazăr oficiază zilnic liturghia. Interiorul este auster, doar altarul, o icoană a Fecioarei și lumânările care ard permanent ”mobilează” casa. Mi se pare interesant amănuntul conform căreia în fiecare an pe 15 august clerici ortodocși, catolici și musulmani oficiază împreună aici. O dovadă că uneori credința apropie mai mult decât desparte.

Ascultând explicațiile ghidului turc

Aleea cu măslini seculari ce duce spre Casa Fecioarei

După momentul de reculegere din Casa Fecioarei, grupurile de turiști sunt conduși spre cele trei izvoare. La informația că primul este pentru sănătate, al doilea pentru dragoste și al treilea pentru bani, grupul se desparte instantaneu în trei. Ghidul glumește spunând că mai există unul care le conține pe toate. Dincolo de izvoare un întreg zid este tapetat cu mii de bilețele, de mesaje de mulțumire sau rugăciuni, atârnate unele de altele. Un ”zid al dorințelor” alb ca și sufletele celor care au lăsat mesajele. 

Turiști la izvoarele miraculoase

Sute de bilețele cu mulțumiri sau dorințe

”Zidul dorințelor”

De la Casa Fecioarei am coborât direct la una dintre intrările în complexul arheologic de la Efes. Este unul dintre cele mai impunătoare situri arheologice din lume, atât prin întindere cât mai ales prin ceea ce a mai rămas din falnicul oraș. Nicăieri n-am văzut mai multe artefacte, mai multe ruine care încă au puterea de a seduce, de a sta mărturie peste veacuri. Este aproape imposibil de descris în câteva cuvinte ce am văzut aici. Voi reveni cu un articol amplu, însă acum mă voi mărgini să spun că oricine ajunge aici va fi plăcut impresionat. Prețul biletului de intrare, 30 lire (aproximativ 45 lei) ”face toți banii”. Imediat ce intri, o mulțime de panouri explicative îți vin în ajutor. De asemenea o machetă mare arată cum era orașul în vremurile lui de glorie. Ghidul ne duce la Odeon - primul amfiteatru, cel mic care impresionează prin acustica deosebită. Admirăm coloanele ce străjuiesc ceea ce astăzi s-ar putea numi bulevard, care stau mărturie asupra grandorii orașului. Ceva mai încolo vedem o latrină privată, da exista și așa ceva. Era locul preferat de politicieni pentru că aici, în intimitate se putea discuta și cleveti fără să fii auzit. 

Intrarea în complexul arheologic Efes

Macheta vechiului Efes

Drumul pavat cu dale mari, unele originare, duce apoi înspre vechiul port. De o parte și de alta au fost edificii grandioase, case ale nobililor dar și temple de toată frumusețea. Trecem pe lângă Fântâna lui Traian (construită în 104), pe lângă Poarta lui Hercules, pe lângă Templul lui Hadrian - poate cel mai admirat monument din Efes. Impresionează arcadele bogat ornanentate, basoreliefurile ce descriu diverse scene și frizele în marmură. Vis-a-vis admirăm superbe mozaicuri realizate chiar jos, pe caldarâm. Se pare că aici erau casele nobililor cei mai bogați din oraș. Ceva mai jos, un basorelief atrage atenția printr-un detaliu. O frântură din aripa Zeiței Victoria l-a inspirat pe Carolin Davidson să deseneze în 1971 logo-ul firmei Nike.

Templul lui Hadrian

Sursa de inspirație pentru logo-ul Nike

Ghidul turc ne arată una din dalele din pavajul drumului pe care singuri n-am fi observat-o. Conține un indiciu interesant, e ca un fel de hartă ce duce spre ...”casa plăcerilor”. O amprentă a talpei piciorului stâng, lângă un dreptunghi spune că acel loc e pe partea stângă, vis-a-vis de bibliotecă; o cruciuliță indică că acel loc e lângă o biserică; iar cercul spune că serviciile se plătesc. Chipul unei femei se distinge discret. Să fie oare prima reclamă din istorie?

O reclamă mascată la un bordel

Însă obiectivul care m-a impresionat pe mine cel mai mult, a fost Biblioteca lui Celsus care a găzduit odinioară peste 12.000 de manuscrise fiind, a treia cea mai mare bibliotecă a lumii antice după cele din Alexandria și Perganum. Impresionează zidul care a mai rămas din fațada bibliotecii, care are în nișe statui - copii după cele originare. Sunt reprezentate Sofia - zeița înțelepciunii, Episteme - zeița cunoașterii și Ennoia - zeița inteligenței. Ultimul obiectiv din acest vast complex arheologia a fost Marele Teatru, construit în perioada grecească a orașului, în secolul III î.Ch. A fost extins în perioada romană, ajungând să aibă 25.000 de locuri. Datorită acusticii foarte bune, este și astăzi folosit pentru concerte. Din păcate, turul nostru nu a inclus și Templul Zeiței Artemis, considerat a fi una dintre cele șapte minuni ale lumii.

Biblioteca lui Celsus din Efes

Odată ieșiți din complexul arheologic, un mare bazar te îmbie cu de toate. La mare căutare sunt suvenirurile sub formă de magneți. Scăpăm cu greu de un vânzător ambulant care vrea cu orice preț să ne vândă rahat, pe 6 cutii cerând 15 lire. 

Ghidul turc are pentru noi o ”surpriză dulce”, ne duce la un magazin de dulciuri, o mică afacere de familie ca multe altele. Firma Mozaik Lokum, datează din 1993 și este specializată pe producția de rahat turcesc (turkish delight), dar și pe ulei de măsline. Proprietarul ne-a așteptat cu o mulțime de sortimente de rahat turcesc de cea mai bună calitate. A făcut show, expunându-și marfa într-un mod inedit și a reușit chiar să vândă. 

diverse sortimente de rahat turcesc

Ascultând cu interes explicațiile proprietarului (primul din dreapta)

Ulei de măsline aromatizat

Magazinul de prezentare Mozaik Lokum

Ne-am despărțit de ghidul turc și am pornit spre locul unde aveam să înnoptăm: Pamukkale. Cei aproape 200 de kilometri ce separă Selçuk de Pamukkale i-am parcurs destul de lent. Șoseaua a fost bună, însă pe alocuri se lucrează ceea ce îngreunează mult traficul. Și peisajul a început să se schimbe pe măsură ce înaintăm adânc în Anatolia. Am trecut o zonă deluroasă, semiaridă, cu sate mici izolate unele de altele situate la poalele dealurilor. Pe alocuri, acolo unde terenul permite sunt plantații de măslini sau câmpuri cu floarea soarelui. Am tranzitat puține localități, cele mai mari fiind Aydin și Nazilli. Ne-am oprit undeva pe drum și am luat masa de prânz. Ghidul nostru, doamna Szűcs Noémi, a negociat cu proprietarul unei terase un meniu la 15 lire (aproximativ 22,5 lei). Ca bonus am avut băutura, la alegere dintre apă, suc sau deliciosul iaurt ayran.

Orașul Pamukkale atrage turişti din toată lumea ca un magnet. Aceştia vin nu pentru oraş care este unul chiar modest, ci pentru ”minunea Naturii” - așa cum pot fi numite fără nicio rezervă terasele calcaroase de aici. Pamukkale se poate traduce prin ”Castel de Bumbac” - căci chiar așa și arată. Parcă din neant, o mare pată albă sparge monotonia cenușiului dealului, oferind un spectacol total. Terasele de la Pamukkale reprezintă un fenomen geologic unic în lume. Este greu de descris în cuvinte frumusețea inegalabilă a acestui loc, nu este de mirare că pentru turci, Pamukkale reprezintă a opta minune a lumii. Imaginați-vă mici bazine albe de calcar, suprapuse unele peste altele, cu apa de un albastru turcoaz prelingându-se dintr-un bazin în altul. Dacă nimerești după amiază, când soarele stă să apună, vei avea parte de un spectacol unic: razele soarelui scânteiază în apa ce se prelinge dintr-o terasă în alta, sub privirile a mii de turiști. Am fost privilegiați să avem parte de un început de furtună, pentru un pasionat de fotografie ca și mine a fost poate cel mai frumos moment. Unde mai pui că deasupra teraselor se întinde anticul Hierapolis cu ale sale ruine. Ce poate fi mai frumos, decât momentul în care Natura și Istoria își dau mâna.

Intrarea ”de sus” în complexul Pamukkale / Hierapolis

Ruine la Hierapolis

Terasele calcaroase de la Pamukkale

Există două intrări în perimetrul rezervației ce se află sub protecția UNESCO. Noi am ales varianta de intrare de sus, de la ruinele orașului Hierapolis. Așa cum mă așteptam, infrastructura turistică excelează. Drumul de acces este asfaltat, la intrare există un complex ce conține pe lângă casele de bilete și o serie de restaurante, cafenele, magazine de souvenir-uri, grupuri sanitare. Există până și o mescita  - loc de rugăciune pentru musulmanii credincioși pe care-i prinde ora de rugăciune aici. Odată plătit biletul de intrare ce costă 20 lire (aproximativ 30 lei), acesta îți oferă acces atât la terasele de calcar cât și la situl arheologic. Aleea de lemn duce printre ruine vechi de milenii, multe dintre ele nefiind scoase la suprafață. Este o metodă des întâlnită aceea de conservare in situ a vestigiilor arheologice. Alegând acest traseu, surpriza vederii teraselor a fost maximă, iar impactul vizual unul greu de uitat. Chiar deasupra locului de unde iese apa care apoi curge pe terasele de calcar, se află o zonă de agrement, unde la umbra unor pini turiștii stau și admiră spectacolul ce li se înfățișează. Fiind presați de vremea rea ce se anunță, ghidul nostru ne-a dat liber 30 de minute timp în care să fotografiem spectacolul naturii. Eu și alți câțiva turiști ne-am conformat, în timp ce ceilalți au preferat să experimenteze cum e să umbli desculț pe terasele cu apă caldă. Ca și ei, un șir neîntrerupt de turiști din toată lumea forma un lanț uman ce se întindea până jos la cealaltă intrare. E obligatoriu să te descalți și cu excepția a două trei bazine de calcar, este interzis să te aventurezi pe altele. Dacă o faci, ești taxat automat de polițiștii puși să vegheze respectarea regulilor. Reguli necesare, întrucât altfel această minune n-ar rezista turismului de masă. 

Lumina soarelui la asfințit reflectată de apa de pe terasele de calcar

Mii de turiști la Pamukkale

Cu picioarele desculțe în șanțul cu apă termală

Orașul Pamukkale văzut de sus, de pe terasele de calcar

După ce am făcut o mulțime de poze și m-am aventurat în partea mai puțin frecventată, acolo unde terasele sunt secate, am revenit la locul de întâlnire și împreună cu tot grupul am mers să vedem singurul hotel care funcționează aici în interiorul sitului. Atracția principală sunt Băile Cleopatrei - o piscină cu apă termală unde se face baie chiar deasupra unor ruine antice. Locul este de o frumusețe rară, o oază de verdeață în mijlocul deșertului. Până la urmă, cei care n-am experimentat plimbarea desculți prin terasele de calcar, am avut șansa să încercăm și noi. Ne-am întors la terase unde lumea nu dădea semne că ar vrea să plece în ciuda norilor din ce în ce mai amenințători. Ca într-un ritual, fiecare se descalță și cu pantofii în mână se lasă dus de valul uman care curge spre baza muntelui de bumbac. E ciudat să simți sub tălpi calcarul acestor terase, la fel de ciudat este și ceea ce fac unii turiști care stau cuminți în fund pe marginea unui șanț prin care curge apă termală și cu picioarele desculțe în acesta. Cu toții, părinți cu copii de toate vârstele, adulți sau tineri se bălăcesc în apa călduță. 

Apus de soare la Hierapolis

Băile Cleopatrei

Culorile Naturii la Pamukkale

Ajungem la autocar exact când o furtună de nisip se năpustește spre noi și stropi mari de ploaie ne udă. Coborâm spre oraș și cu greu ajungem la hotel din cauza aglomerației care se formează la intrarea de jos a complexului. Până la urmă ajungem la Hotel Pamuksu, unul dintre cele mai bune hoteluri din acest circuit. Ne așteaptă o cină pe cinste, din care lipsește ca de obicei apa. În schimb mâncarea de tip bufet e pentru toate gusturile. Doar chelnerul stă la pândă și cum te ridici de la masă cum îți ia farfuria cu tacâmuri cu tot. Înțeleg că suntem întârziați la masă dar nici chiar așa. Cu unul dintre chelneri întru în vorbă și când află că suntem din România îmi spune despre Hagi și Lucescu. Îmi place acest hotel, are de toate: o curte frumoasă cu piscină și multă verdeață, o piscină interioară cu apă termală, un fel de curte interioară acoperită ce-i dă hotelului un farmec aparte. Un loc în care ai vrea să revii. 

Cină la Hotel Pamuksu

Desert format din baclavale și kataif

Sala de mese de la Hotel Pamuksu

Hotelul dispune de o superbă piscină cu vedere spre ”Muntele de Bumbac”

Curtea interioară acoperită a hotelului 

Jurnalul circuitului Turcia-Cappadocia cuprinde:

• episodul 1: Traversarea Bulgariei. Edirne
• episodul 2: Din Europa în Asia