Foto travel: Turcia...în circuit (6): Prin Ankara spre Istanbul

Circuitul Turcia-Cappadocia realizat prin intermediul Agenției Galatea Travel a avut darul de a-mi releva faptul că Turcia e mai mult decât Istanbul, că deși credeam că odată ce am văzut metropola de pe Bosfor știu totul despre această țară, nu era deloc așa. Oricât de fascinant ar fi Istanbulul și aici ai mereu ceva nou de văzut, ca să cunoști cu adevărat Turcia trebuie să intri adânc în interiorul țării. Să te scufunzi în istoria, în cultura și civilizația turcă. Și cum ai putea să o faci mai bine decât printr-un circuit. Am văzut locuri minunate, sit-uri arheologice importante, frumuseți ale naturii pe care nu le întâlnești în altă parte, am trecut prin câteva orașe importante. Acum, după ce am văzut Cappadocia, ne îndreptăm spre Istanbul Nu înainte de a arunca o privire prin capitala Turciei, Ankara.

Ca să ajungem la Ankara, șoferii noștri au ales să ne întoarcem spre sud- vest până la Aksaray iar de acolo să o luăm spre nord, trecând pe lângă Lacul de Sare, Tuz Gölü (tuz = sare, gölü = lac). Inspirată alegere, căci astfel am avut șansa să vedem o altă minune a naturii. Tuz Gölü este cel mai mare lac din Anatolia, întinzându-se pe o suprafață de 1665 km pătrați. Este ciudat faptul că deși este alimentat de ploi și de ape subterane, are una dintre cele mai mari concentrații de sare. Când este secetă, apa se retrage spre mijlocul lacului, lăsând în urmă o mare de sare. Am observat din autocar albul strălucitor, iar ghidul nostru ne-a lămurit despre ce este vorba. Însă nu credeam că ne vom opri.

Traseul parcurs de la Ürgüp la Ankara

Lacul Sărat - Tuz Gölü văzut din autocar

Acolo unde lacul, sau mă rog, ”marea de sare” ajunge până aproape de șosea, există amenajat un loc unde majoritatea autocarelor ce tranzitează zona se opresc. Este loc de parcare, cafenea, restaurant, evident un bazar. Adică încă o dovadă în plus că turcii știu să-și vândă marfa, că știu să facă bani din orice. Un indicator te duce spre lacul secat, acolo unde de fapt e un deșert de sare. Ca să ajungi la lac, trebuie să treci pe lângă un magazin ce vinde produse naturiste de întreținere, pe bază de sare. Doi tineri care știu limba română (oare ce limbi nu știu comercianții turci?), stau strategic în drumul turiștilor și nu te lasă să treci până nu-ți toarnă în palmă o cremă parfumată cu sare. Te îndeamnă să-ți freci mâinile, apoi te invită să te speli la unica chiuvetă din magazin. Ce mai, politică de marketing în toată regula. Sarea în combinație cu crema care persistă multă vreme pe mâini, dă o senzație plăcută. Unii dintre turiști sunt convinși să cumpere din larga ofertă de produse expuse.

Alții alegem să trecem mai departe, dornici de a ne aventura pe ”marea de sare”. Este exact ca în deșert, cu diferența că nu este nisip sub picioarele tale ci sare. Este puțin umedă, semn că nu trebuie să sapi mult ca să dai de apă. Într-adevăr, sunt mici gropi săpate în sol, dincolo de stratul de sare e un lut negru și apă. Cineva a scris cu nămol pe albul solului acoperit cu sare, ceva în turcă. După inimioara desenată, deduci că sunt tineri îndrăgostiți...sau poate nu chiar tineri. Vreau să simt sare în palme, așa că iau un pumn pe care o arunc apoi în aer. E o senzație stranie, de libertate absolută. Ești o pată colorată pe o mare de sare. Câțiva turiști se aventurează departe pe lacul secat. Undeva, un bătrânel simpatic și-a făcut o groapă până a dat de apă și stă cu labele desculțe în apa sărată. Un tratament simplu, pentru reumatism, practicat probabil de veacuri. Pare nepăsător la turiștii care îi dau târcoale și se lasă fotografiat de aceștia.

Tratament naturist

Revenim la autocar și pornim din nou la drum. Peste aproximativ trei ore ajungem în capitala Turciei. Ankara este din cel de-al doilea cel mai mare oraș al țării după Istanbul. Este capitala țării din 1923, când primul președinte al Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk a luat acest privilegiu Istanbulului. Orașul a avut de-a lungul mileniilor mai multe nume. Regele Midas, impresionat de ancora corabiei lui Noe, a dat numele Angora acestei așezări. S-a numit apoi Ancyra până în 1930. La intrare în oraș, ca de altfel la fiecare dintre localitățile pe care le-am tranzitat, apare pe plăcuța cu numele localității și numărul de locuitori. Ankara are 4.361.000 de locuitori, probabil datele oficiale ale ultimului recensământ. Cum în Turcia, totul este în schimbare, mereu se construiește ceva, populația se mută dintr-un oraș în altul, cu siguranță și aici, numărul real al locuitorilor este mult mai mare. Intrarea în oraș este impresionantă. Șoselele sunt largi, au câte patru benzi pe sens. Clădirile sunt moderne, par a fi noile cartiere de la marginea orașului care se extinde mereu. Ceea ce probabil că nu demult a fost una din porțile de intrare în oraș, acum este undeva în mijlocul unui cartier. Remarc construcțiile tip zgârie-nori, adevărate bijuterii de arhitectură modernă. Îmi place imaginea stilizată de pe o clădire, care combină steaua de pe steagul Turciei cu una din stelele steagului Uniunii Europene. Asta spune multe despre aspirațiile europene ale Turciei.

Indicator cu numărul de locuitori ai Ankarei

Intrarea în Ankara

Combinație dintre steagul Turciei și cel al Uniunii Europene pe o clădire în Ankara

Din păcate în Ankara nu stăm decât câteva ore, ca să vizităm Mausoleul lui Atatürk (Anitkabir). Grandioasa construcție, ce amintește pe alocuri de cultul personalității, a fost inaugurată pe 10 noiembrie 1953. Edificiul ocupă o suprafață întinsă pe colina Anittepe și combină cele 11 stiluri ale culturii din Anatolia. Complexul cuprinde Calea Onoarei lungă de 160 metri, flancată de lei hitiți din piatră. La intrare, de-a parte și de alta se află Turnul Eliberării și Turnul Independenței. Aici sunt expuse diverse piese de muzeu ce amintesc de începuturile republicii. Aleea are dalele din pavaj puse intenționat la înălțimi variabile, acest lucru fiind mascat de gazonul dintre ele. Ca să nu te împiedici trebuie mereu să fii atent la picioare, adică să te uiți mereu în jos. Se spune că nu poți merge spre mormântul lui Atatürk privind mândru în față...

Ankara văzută de pe colina Anittepe

Calea Onoarei duce spre Mausoleu

O machetă a complexului Anitkabir

În capătul celălalt al Căii Onoarei, se deschide o vastă piață de marmură, numită Curtea Onoarei. Scări impozante duc spre mausoleu. La intrare, stau de gardă fără să clipească soldați în uniforma diferitelor arme. Mausoleul pare grandios, dar sobru în același timp. Pe pereții de la intrare sunt gravate cu litere aurite pasaje din discursurile lui Atatürk - părintele turcilor. În sala imensă un sarcofag mare, greu de 42 de tone, adăpostește rămășițele primului președinte care au fost aduse aici pe 21 noiembrie 1938. Deși a fost conceput să găzduiască mormintele tuturor președinților, acestă idee a fost abandonată tocmai pentru a scoate în evidență personalitatea proeminentă a lui Mustafa Kemal Atatürk. Doar următorul președinte, Ismet Inönü a mai fost înmormântat aici.

Basoreliefuri în cadrul complexului Anittkabir

În sala Mausoleului

Sarcofagul părintelui turcilor - Mustafa Kemal Atatürk

Impunătorul Mausoleu al lui Atatürk

După ce am vizitat în grabă Mausoleul, am văzut unul dintre cele mai interesante muzee. Este în întregime dedicat personalității marcante a lui Atatürk. În prima parte, acolo unde nu poți fotografia sau filma, sunt expuse multe din obiectele personale ce i-au aparținut primului președinte. Sunt zeci de fotografii din diverse perioade, toate scoțându-l în evidență pe cel supranumit ”părintele turcilor, fondatorul Turciei moderne”.

O parte a Ankarei văzută din complexul Anittkabir

La fel de impresionant este și secțiunea dedicată Războiului de Independență (1919-1922). Expoziția este grandioasă. Tablouri mari cu scene de luptă, în cele mai multe apărând însuși Atatürk, scene extrem de realiste ale bătăliilor importante, hărți militare și multe alte artefacte, amintesc de perioada care a precedat proclamării republicii în 1923. Nu se poate să nu remarci cum scenele de luptă sunt atât de bine puse în scenă iar sunetul difuzat discret prin difuzoare încât îți întăresc convingerea că te afli direct pe câmpul de luptă. Practic pe un perete este pictată scena bătăliei respective. Deși este o pictură plană, dă senzația de spațialitate. Apoi în fața peretelui pe o lățime de 4-5 metri se desfășoară scena tridimensională, fie că este vorba de un tranșeu sau de un punct de comandă-observare. Există răspândite pe jos inclusiv cartușe reale sau obiecte militare: puști, mitraliere, tunuri, telefoane de campanie etc. cele două elemente, pictura de pe perete și scena din fața acestuia se armonizează perfect pentru a da un plus de realism întregului tablou.

In imagine, Atatürk privind spre liniile inamice

Muzeu dedicat luptelor din Războiul de Independență

Portrete ale lui Atatürk

Unul din nenumăratele portrete ale lui Atatürk

Apoi, presați de timp, am alergat practic printr-un lung coridor, din care se deschideau diverse camere dedicate unui segment din numeroasele schimbări impuse de Atatürk. Fiecare astfel de încăpere are un basorelief ce înfățișează diverse scene importante cum ar fi de exemplu prima ședință a parlamentului sau diverse sectoare ale vieții economico-sociale a Turciei moderne.

Nicăieri, în niciun alt muzeu nu am simțit cum personalitatea unui singur om, fie el trecut de mult la cele veșnice, mă strivește, mă copleșește. Este un cult al personalității dus până aproape de paroxism. Nu este de mirare că în întreaga țară, peste tot portretul iubitului conducător este expus la loc de cinste. Și nici nu mai miră pe nimeni că în data de 10 noiembrie, fix la orele 9,05 - data morții lui Atatürk, timp de două minute întreaga Turcie parcă se oprește în loc.

La plecare avem parte de ceremonialul schimbării gărzii. Am mai văzut astfel de ceremonialuri, care atrag sute de turiști. Însă cel de aici, de la Mausoleul lui Atatürk a fost pe departe cel mai sobru dintre toate. Șase soldați având uniformele diverselor arme, au venit în șir indian pe Calea Onoarei. Mersul lor a fost unul normal dar în care se simte cadența anilor de armată. Însă fiecare dintre acești soldați, în momentul în care puneau piciorul pe platforma ce alcătuiește vasta Curte a Onoarei, începe ”să bată pas de defilare”. E un omagiu pe care îl aduc celui ce a modernizat Turcia.

Schimbarea gărzii la Mausoleu

Ar fi fost multe de văzut aici, însă mai avem drum lung până la Istanbul. De la Ankara la Istanbul există o autostradă în toată regula, așa că drumul e o plăcere. Ploaia care se ivește din senin are darul de a răcori puțin atmosfera, dar și de a oferi ulterior un spectacol de lumină pe cer. Cu aproape 50 de kilometri înainte de Istanbul, zonele urbane sunt din ce în ce mai dese, ai impresia că ești undeva într-un mare megalopolis. Apoi, intrarea în oraș, din partea asiatică a fost în măsură să-mi producă o emoție puternică. Niciodată n-am văzut orașul meu favorit atât de frumos, de spectaculos. Apusul de soare surprins printre clădirile ce se profilează la orizont, luminile celebrului Pod Bosfor, întinderea nesfârșită de lumini ale orașului, toate m-au copleșit. Însă despre Istanbul, în ultimul episod al acestui jurnal.