Hoinar prin Sălaj: Măgura Priei - sus pe acoperișul Sălajului

Cine nu-și dorește să fie la înălțime? Cine nu vrea să vadă lumea de sus? La propriu. Dacă aș fi undeva în mulțime și s-ar pune aceste întrebări, aș fi primul care aș ridica mâna. Asta pentru că numai urcând sus, cu tot efortul ce presupune o ascensiune, vei putea vedea lumea așa cum este ea. Pentru un iubitor al naturii, așa cum mă consider, a urca pe cele mai înalte culmi ale județului a fost mereu o provocare. În hoinărelile mele, am urcat pe Piscuiul Ronei, pe Măgura Șimleului sau pe alte dealuri mai puțin înalte, dar care îți oferă panorame spectaculoase asupra împrejurimilor. Însă toate acestea au pălit în momentul în care am ajuns pe ”culmea culmilor sălăjene”, pe Măgura Priei.

Drumul spre Cizer
Mi-am dorit mereu să ajung la poalele Măgurii Priei, acolo unde an de an are loc serbarea pastorală ”Măsurișul Oilor”. Cum în acest an, aceasta a ajuns la a 50-a aniversare, mi-am propus să nu ratez evenimentul. Așa că, alături de nașul meu, profesorul Paul Florinel, am plecat spre limita sud-vestică a județului Sălaj. Deși n-am mai fost niciodată la ”măsuriș” și nu cunoșteam locul, nu ne-a fost greu să-l găsim datorită relațiilor speciale pe care profesorul Paul Florinel le are cu foștii săi elevi. Am parcurs distanța de aproximativ 35 de kilometri dintre Zalău și Cizer fără grabă, bucurându-ne de o zi frumoasă de sfârșit de primăvară și de peisajele frumoase pe care le oferă Sălajul. La un moment dat, ne-am oprit pentru a fotografia o turmă de mioare și am profitat să-l întrebăm pe cioban despre ”măsuriș”. Auzise ceva vag, dar nu știa să ne dea nicio informație.

La ieșirea din Cizer, am urcat drumul serpentinele drumului 108G ce duce spre Vânători și mai departe spre Ciucea. Chiar și din viteza mașinii îți dai seama că este una dintre cele mai spectaculoase zone ale Sălajului. Însă noi trebuia să ajungem la ”măsuriș” așa că atunci când ajungem pe platou, și dăm de răstignirea de beton, urmăm coloana de mașini ce o iau spre dreapta pe un drum forestier. După mai puțin de 1 km vedem și primele mașini parcate pe pășune. Ca să oprească afluxul de mașini spre poiana unde are loc evenimentul, organizatorii au montat o barieră. Lăsăm și noi mașina și o luăm pe jos. Peisajul fantastic, pădurea cu verdele cel mai frumos din an, panorama ce se deschide spre Valea Crișului Repede dar mai ales culmea de lângă noi ce presupun că este Măgura Priei, mă determină să încep să fotografiez.

Măsurișul Oilor...doar o serbare câmpenească
Am sperat că odată ajuns la eveniment, am să văd cum este pus în scenă un obicei pastoral străvechi care deși se numește diferit chiar și în Sălaj, înseamnă același lucru. Este vorba despre ”împreunarea oilor”, de deschiderea anului pastoral. Proprietarii de oi, care nu au efectivele unei turme, se asociază pentru a forma turma. Se angajează păstorul, ciobanul, iar oile sunt mulse pentru prima dată. În funcție de cât lapte dau oile pe care le au, câți ”lapți” au (așa se numește măsura de lapte), de atâtea ori au dreptul să mulgă întreaga turmă pe parcursul unui an. 

Într-o lume profund globalizată, în care tradițiile și obiceiurile vechi practicate în lumea satului sunt date uitării, un festival sau un eveniment cum este acesta, are obligația de a pune în scenă, chiar și într-un mod regizat, practica ”măsurișului”. Nu cred că era peste mâna organizatorilor să amenajeze un staul, să aducă o turmă de oi și să arate celor veniți din Sălaj și din județele învecinate cum se face ”măsurișul”. S-ar fi putut scrie un proiect în acest sens și nu cred că nu s-ar fi găsit finațare. Cu atât mai mult cu cât evenimentul era la o ediție jubiliară. 

Însă nimic din toate acestea. Staulul amenajat la 100 de metri de scenă, era gol. A fost primul indiciu că evenimentul la care aveam să asist e doar unul strict comercial...Nu vreau să supăr pe nimeni, însă nu pentru spectacol folcloric sau pentru mici și bere am venit aici. Când am ajuns noi, pe scenă erau un sobor de preoți care, au rostit rugăciuni pentru sfințirea apei și a animalelor. M-am uitat în jur: mașini ale oficialilor, tonete de înghețată, tarabe de la care se auzea muzică populară și la care carnea și micii sfârâiau pe grătar, o mulțime de oameni răspândiți pe panta dealului și da...în depărtare câțiva cai care pășteau lângă două căruțe. Sau nu la animalele adevărate se refereau preoții?

Cum astfel de adunări nu pot scăpa politicienilor, mai ales că am intrat deja în campania electorală, am văzut undeva și pe reprezentanții unui partid politic. N-am stat să-i ascult, nu din lipsă de respect pentru aceștia, ci pentru că Măgura Priei mă chema. Am dat o tură rapidă printre tarabe și nefiind nimic interesant am luat-o spre culmea dealului, de acolo de unde o panoramă spectaculoasă se vedea asupra satelor sălăjene. 

M-am întâlnit cu Ligia Alexandra Bodea - tânăra colecționară de artă populară din Iaz. A venit însoțită de prietenul ei și ceea ce am apreciat, din respect poate pentru tradițiile populare, au venit îmbrăcați în cămăși populare autentice. Stând de vorbă cu ei, cineva care era la vreo 20 de metri de noi, ne strigă chemându-ne la ei. Nu știam cine sunt, ulterior aveam să aflăm că băiatul familiei respective a fost elev al școlii noastre. Am dat curs invitației și am fost ”omeniți” cu pălincă, pască și slănină. De la domnul Marincaș Iuliu, am aflat că împreună cu familia, vin în fiecare an aici, chiar în acest loc. ”Venim mai repede, înainte de instalarea barierei, ca să putem urca cu mașina până aici. Venim cu toată familia la iarbă verde, ne aducem de acasă câte ceva, admirăm peisajul și ascultăm spectacolul folcloric. Alegem acest loc și pentru că ne putem adăposti sub coroana stejarului dacă vine ploaia. Să știți că n-a fost an în care să nu plouă la măsuriș.” - a ținut să ne spună domnul Marincaș. Într-adevăr, un nor mare și negru se ridica peste Măgura Priei, așa că am decis că ar fi bine să ne grăbim și să urcăm până nu vine ploaia. 

Aventura ”cuceririi” Măgurii Priei
După ce am obținut informațiile necesare referitoare la traseu, am pornit cu nașul meu pe drumul forestier. Drum ce urcă când mai abrupt, când mai domol în serpentine line. Ne-am oprit de mai multe ori fie să fotografiez diferite flori de câmp, fie să admirăm panorama ce se desfășura în fața noastră și care este de-a dreptul impresionantă. Ne-am ”jucat” cu recunoașterea satelor ce se profilau jos, în vale. Recunosc, nașul meu știe mult mai bine geografia locurilor sălăjene, așa că m-am declarat bătut. Am recunoscut și eu Cizerul, Horoatul Crasnei, Crasna, Șimleul sau Nușfalăul însă sate precum Stârci, Hurez sau Plesca. 

 

Însă imaginea cea mai frumoasă este cea asupra Măgurii Șimleului. De aici, de pe Măgura Priei, pare o moviliță. Și când te gândești că din Șimleu pare de-a dreptul impunătoare...De fapt numai cine urcă pe dealuri sau pe munți știe că întotdeauna, un vârf văzut de pe alt vârf nu pare la fel de impunător ca și când ar fi văzut de jos, de la bază. 

Urcăm în continuare. O turmă de oi paște pe o coastă de deal. Câinii ne-au simțit și ne latră de la distanță. Sunt departe, nu-i băgăm în seamă. Însă pe măsură ce ne apropiem de stână, câinii devin tot mai gălăgioși, iar când suntem în dreptul ei au coborât de la oi și sunt deja în drum în spatele nostru. Credeam că vom scăpa repede, iar câinii când vor vedea că nu avem nicio intenție față de coliba ciobanului, ne vor da pace. Însă nu știu de unde a apărut în fața noastră la 50 de metri un alt dulău. Sunt vreo 5-6 câini în spate și încă unul în față. Toți mari, ciobănești. Decidem că nu e bine să continuăm drumul și o luăm în dreapta direct pe coastă cu intenția de a ocoli zona. Ne obosim urcând coasta piezișă, începem să gâfâim. Ne oprim de vreo două ori să ne tragem sufletul...Apoi ne relaxăm și admirăm din nou peisajul. Nu știu ce poate fi mai frumos...

Nu mai avem mult până în vârf, însă nu știm exact în ce direcție să o luăm. Ne abatem puțin spre dreapta. Vrem să vedem ce e dincolo de coama dealului. A fost o greșeală, căci vedem turma de oi, iar după două poze câinii ne-au imțit din nou și se reped spre noi. ”Acuma chiar că am încurcat-o” - mi-a trecut prin minte. Nașul meu e mai jos cu 10 metri iar câinii se reped spre el. Își păstrează calmul, încercând să le vorbească. Un dulău, cel mai mare se apropie până la 2-3 metri. Eu urc ceva mai sus încercând să caut ceva, un băț, orice. Nu știu dacă am făcut bine, căci câinii îl lasă pe nașul și vin spre mine. Dulăul cel mare îmi dă târcoale. Îmi dau seama cât de stupid a fost gestul, oricum nu aveam cum să mă apăr cu o botă în fața a 10 câini. Îmi trece prin minte acea lege controversată cu câinii de la stână. Da, suntem la munte, însă 10 câini mari ciobănești sunt mulți. Oricum, prevederile legii respective nu ne rezolvă nouă problema. În tot acest timp strigăm amândoi cât putem de tare: ”Hai mă la câîni! Hai măăă...!” Ciobanul ne aude dar trec minute bune până-și face apariția...În sfârșit apare și încearcă să-și potolească haita de câini: ”La oi! marș la oi!”. Nu par să-l asculte, însă încet, încet ne lasă în pace. Ciobanul vorbește la telefon cu cineva de jos, nu ne bagă în seamă...În orice caz a fost o situație limită, în fața căreia am fost total nepregătiți.

Răsuflăm ușurați. Nu știm dacă ne-am speriat cu adevărat sau dacă am realizat în ce situație am fost. Eram la doar 20-30 de metri de vârf. Eu încep să fac din nou poze iar pe nașul îl aud vorbind cu cineva. Mă grăbesc să ajung și eu acolo. Sus pe vârf, lângă borna topografică, doi bărbați și un copil. ne salutăm ca și cum ne-am ști de-o veșnicie. Cu Nelu Borz suntem ”prieteni pe facebook” în schimb cu partenerul său de drumeție, Dan Borz nu ne știm. Sunt amândoi din Sîg la fel ca și băiatul Paul Vedinaș - elev în clasa a VII-a la Liceul Tehnologic din Sîg. Sunt toți trei împătimiți de natură, de drumeții. Vorbesc cu respect de măreția și frumusețea naturii și din câte ne dăm seama sunt buni cunoscători ai muntelui. 

Din vorbă în vorbă, aflu că florile de câmp, buruienile ce se găsesc peste tot nu le sunt străine. Dan Borz mă duce prin zona vârfului să-mi arate câte ceva. Abia pot să-l urmăresc: ”ăsta e spînz, e foarte bun pentru bolnavii de cancer. Însă trebuie să cunoști doza exactă, altfel e toxic. Hai să vă arăt o floare de spînz.” Căutăm floare, eu nu ştiu cum să mă orientez însă el o găsește rapid. ”Asta e trecută deja...are semințe. Hai să căutăm alta”. Îmi pare că locul nu-i este străin, știe exact unde să mă ducă. Între timp dăm de alte plante și, cu răbdare îmi povestește despre fiecare: la ce folosește, ce denumire științifică are, cum i se spune popular etc. Ce mai, o enciclopedie ambulantă. Îl întreb de unde toate aceste cunoștințe și-mi spune că acasă are o mini-grădină botanică. ce-mi plac oamenii aceștia care fac ceva cu pasiune...Este de părere că întreaga zonă de pe culmea Măgurii, ar trebui să fie declarată arie protejată din cauza bogăției de plante ce se găsesc aici: orhis morio - ”untul vacii”, veratrum album - ”stirigoaie”; silene vulgaris - ”gușa porumbelului”, chelidonium majus - ”rostopască”, lamium album - ”urzică moartă”,  paeonia - ”bujor”, helloborus purpurascens - ”spînz”  și câte și mai câte. Împreună cu partenerul său, vor să revină peste 2 săptămâni să caute ”papucul doamnei” o plantă foarte rară despre care cred că s-ar găsi și aici. 

Îmi arată și marcajul cu două dungi albe la care ar mai fi trebuit să se adauge și o dungă albastră. Sau altfel spus e vorba despre marcajul dungă albastră pe fond alb. E un traseu de creastă pe care împreună cu alți voluntari au început să-l marcheze pentru a duce pe crestele munților Meseș de la Zalău la Vânători. Însă pe traseul Vânături - Măgura Priei marcajul a rămas incomplet. Revenim pe vârf acolo unde ne așteaptă ceilalți. Paul s-a urcat într-un stejar, vrând să fie la cota 1000. Este și o legendă care spune că cineva a vrut să aducă și Sălajul în topul vârfurilor cu 1000 de metri sau peste, așa că s-a apucat să construiască acolo pe vârf un turn înalt de 4 metri. Oricum, aici la 996 metri ești pe acoperișul Sălajului. Se vede până departe, peste Măgura Șimleului și chiar până în zona industrială a Zalăului.

Revenirea ”cu picioarele pe pământ”
După episodul cu câinii de la stână, nu vrem să plecăm singuri de pe vârf. Așteptăm până când toți cinci decidem să plecăm. O luăm pe drumul ce duce spre baza muntelui, acolo unde este evenimentul pentru care am venit și de care am uitat între timp. Traseul e frumos, drumul nu pare a fi atât d ecirculat și nici urmă de turme de oi sau câini. E la fel de frumos, nu de puține ori m-am oprit să fac poze. Am noroc, pe drum găsim o șopârlă de munte (lacerta vivipara). M-am mirat cât de cuminte a stat să o fotografiez din toate unghiurile. ceva mai jos am găsit și o femelă de gușter (lacerta viridis). 

Deja se aude zgomotul de jos, de la baza Măgurii. Printre arbori se vede puzderia de mașini, te miri unde au încăput atâtea. Pe măsură ce coborâm, aruncăm o ultimă privire spre culmile îndepărtate ale Apusenilor. Vlădeasa e învăluită de nori de ploaie ce par a veni înspre noi. Ne bucurăm că nu ne-a plouat sus pe Măgură. Gălăgia de jos de la ”măsuriș” e din ce în ce mai mare. Ne despărțim de partenerii noștri de drumeție, nu înainte de a ne face o poză de grup. După scurte instrucțiuni date lui Paul Vedinaș, acesta reușește să ne prindă, pe noi adulții, într-o fotografie de copertă.

Mai coborâm câteva sute de metri. Deja în jurul scenei sunt câteva mii de oameni care ascultă spectacolul folcloric. Îl căutăm pe Văru Săndel, nașul meu este și nașul lui. Îl găsim ocupat să se pozeze cu fanii, abia reușim să schimbăm câteva vorbe. 

Brusc, ni se face foame, probabil de la drumeție, de la aerul tare de munte. După ce analizăm atenți produsele de la tarabe, decidem să încercăm clasicii mici cu muștar. Avem noroc să găsim și locuri la mese, exact când începe să plouă. Nu a fost o ploaie mare, se pare că nu a deranjat mai deloc spectacolul, însă și de acestă dată, la ”măsurișul oilor” a plouat. 

Când ploaia se oprește, mergem spre mașină. Abia acum realizăm că ceea ce ar fi trebuit să fie un eveniment etnografic, e mai degrabă un bâlci, o serbare câmpenească. Noroc totuși că pe scenă evoluează formații de muzică populară, unele chiar foarte renumite. Regret doar faptul că n-am prins momentul în care a fost lansată cartea profesorului Petru Galiș ”Jubileu la Măgura Priei. Măsuriș - 50”, apărută la Editura Caiete Silvane a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj.  

Găsim mașina alături de alte sute de mașini cu numere de Sălaj, Cluj sau Bihor. Judecând după numărul mașinilor ai zice că a fost un eveniment reușit. Rămân însă cu regretul de a nu vedea adevăratul ”măsuriș”. Seara, acasă, găsesc o știre cum că ”măsurișul oilor” a fost pus în scenă la Muzeul Etnografic al Transilvaniei (un material pe această temă poate fi citit aici). Dovadă că se poate! Probabil, trebuie doar să vrei.