Hoinar prin Sălaj: Tură foto de Primăvară

Atunci când am demarat proiectul fotografic ”Hoinar prin Sălaj” ne-am propus să ajungem în toate localitățile județului Sălaj. Iată că a trecut aproape un an de când am pornit la drum, am descoperit multe din frumusețile locurilor sălăjene, trecând prin toate anotimpurile. Primăvara însă, are ceva magic, ceva care atrage ca un magnet. Să fie oare de vină explozia de culoare sau nuanțele de verde ale pajiștilor și pădurilor? Sau faptul că întreaga Natură pare că se trezește la viață? Evident, nu puteam rata o tură foto, chiar dacă sporadic am mai dat câte o fugă prin împrejurimi. De data aceasta am premeditat ieșirea, am ales traseul, ne-am pregătit temeinic. Vă invităm așadar să ne urmați pe un traseu ce pleacă din Zalău, traversează de-a curmezișul culmile Meseșului și văile Agrij și Almaș și duce apoi spre Jibou. Hoinăriți cu noi prin Sălaj!

Pretextul acestei ture foto a fost dat de o ieșire scurtă în zona Romita, în aventura găsirii lalelei pestrițe de pădure. La întoarcere acasă, fiind la intersecția de drumuri de lângă biserica de lemn din Chicișa, indicatorul spre Stâna îmi face cu ochiul. Decid să revin acasă pe acel drum de țară, care spre surprinderea mea este destul de bun, iar zona de-a dreptul superbă. Mi-am promis atunci că o să revin și așa s-a întâmplat.

De data acesta, într-o duminică frumoasă și neobișnuit de caldă, împreună cu unul din partenerii mei - Marius Criste, plecăm în explorarea județului. Ne-am fixat de acasă traseul: pe Marius urma să-l iau de la bunici din Stâna, apoi urma să trecem prin Chichișa, Romita și Gălpâia, pentru a ieși pe Valea Almașului. De acolo urma să mergem la Poiana cu Narcise de la Racâș, la Grădina Zmeilor și în drum spre casă să trecem pe la Grădina Botanică din Jibou. Un traseu care avea să ne ofere de toate: peisaje mirifice, rezervații naturale sau monumente de arhitectură.

Așa cum ne-am înțeles, la 9,30 sunt în Stâna de unde-l iau pe Marius. Cum în proiectul ”Hoinar prin Sălaj” intenționăm să fotografiem tot ce-i reprezentativ pentru satul sălăjean, bisericile, fie și cele mai noi care nu sunt considerate monumente istorice, trebuie fotografiate. Așa că urcăm pe o uliță până la biserică, dar cum înăuntru a început deja slujba, o fotografiem doar pe din afară. Exact când o turmă de capre urcă vesele dealul în drum spre pășune.

Pe traseul dintre Stâna și Chichișa ne oprim de câteva ori: ba să fotografiem o livadă de meri în floare, ba pentru o turmă de mioare. Ciobanul ne lasă să-i fotografiem oile, ba chiar își trimite câinele - unul mic și negru - să le oprească din înaintarea lor. ”Fără el nu facem nimic aici, e un ajutor de preț” - ne lămurește văzând mirarea noastră față de hărnicia câinelui. Într-adevăr, câinele reușește să potolească avântul oilor, acestea începând să pască iarba crudă de pe pășune.

În Chicișa ne oprim la biserica de lemn. Nu este una spectaculoasă, probabil că din considerente practice biserica e acoperită cu tablă - ceea ce-i strică puțin din frumusețe. Și ușa de la intrare e ”modernă” în contrast cu restul construcției. Îmi place că pe fațada cu ușa, un șir de cârlige stau aliniate cuminți prinse pe o șipcă de lemn. Deduc că aici își lăsau bărbații pălăriile înainte să intre în biserică. O inscripție ciudată din care nu pot desluși nimic e scrijelită pe tocul portalului de intrare. Fotografiez și răstignirea ce datează din 1929. Cred că este una dintre cele mai vechi din câte am văzut prin Sălaj.

Înainte de a o lua spre Romita, mergem până aproape de ieșirea spre Ciumărna, pentru a fotografia o casă veche tradițională. ”Mieriul” (albastrul) pereților și ornamentul de inspirație astrologică (sau astronomică?) are darul de ați crea instantaneu o stare de bine.

În Romita ne oprim prima dată lângă fosta Cooperativă (magazinul satului). Aici, o cruce de piatră are scris pe ea cu litere înflorate: ”Se înalță acestă cruce într-u Slava lui Dumnezeu și veșnica pomenire a eroilor satului Romita”. 

Apoi ne oprim la biserică. De fapt sunt două biserici, una mică de lemn (îmi aduc brusc aminte de refrenul controversatei piese a trupei Taxi) și una mare de beton...În biserica mare slujba e în plină desfășurare, nu se cade să intrăm. Așa că ne lăsam pașii printre mormintele vechi ce au la căpătâi cruci mari de piatră. Unele sunt înclinate, altele chiar culcate de-a dreptul în iarbă. Pe una găsesc ”Floarea Vieții”- acel simbol arhetipal cu valențe magice întâlnit mai peste tot în satul românesc ca de altfel în întreaga lume. Stau și mă întreb: cum e posibil ca astfel de ”comori” să zacă aici, uitate de lume? Oriunde în lumea civilizată orice ”bolovan” cât de cât mai important este semnalizat turistic, are o poveste sau o legendă.

Biserica de lemn cu hramul ”Sfântul Nicolae”, este o construcție maiestuoasă, cu o turlă înaltă. Păcat că și aici acoperișul original din șindrilă a fost înlocuit cu unul de tablă. Impresionează cerdacul lung și stâlpii acestuia fixați cu cuie de lemn lungi. Alături de biserică, ceva ce cred că era poarta de acces în incinta bisericii. Zace într-o stare deplorabilă, în iarbă o scândură ce are sculptată pe ea versiuni ale Florii Vieții. Oare nu poate fi recuperată, expusă undeva în muzeul satului, dacă există?

O luăm printre dealuri spre Gălpâia. Satul e situat între cele două văi care se varsă în Someș: Agrij și Almaș. Ne este sete și căutăm un magazin. Cum e duminică nu găsim nimic deschis așa că mergem mai departe. Ieșim în șoseaua principală ce leagă Hida de Var. O luăm la dreapta spre Racâș. Nu mai stiu pe unde să o iau spre poiana cu narcise și ne trezim că ieșim din sat. O bunică ne lămurește: ”Tulai maică, trebe să vă întoarceți. Pe lângă școală faceți stânga și mereți pă uliță până la ieșire din sat și apoi pe drum tăt înainte până la poiană.” Ne întoarcem în centrul satului, aici găsim magazinul deschis. În birt câțiva săteni își fac veacul cu câte un pahar în față. Eu beau o cafea iar Marius savurează o înghețată. Ne interesăm de poiana. Doamna care servește la bar ne explică: ”Încă n-au înflorit, și eu am acasă în grădină dar nici boboci nu au. După 15 mai înfloresc.” Oricum dacă tot suntem aici decidem să mergem să vedem locul.

La ieșire din sat, drumul de țară pare a fi destul de bun și ne încurajează să mergem mai departe. Zona e una mlăștinoasă, dar dacă sunt câteva zile cu soare pământul se usucă suficient să poți circula în condiții buna. Dăm de o turmă de bivoli: câțiva ne privesc curioși - cei mai tineri - alții își văd în continuare de bălăceala lor în noroi. Sunt mulți, n-am mai văzut de mult atât de mulți bivoli la un loc. Evident că-i fotografiem înainte de a merge mai departe. La un moment dat, drumul pare că se blochează într-o mlaștină. Nu risc, las mașina acolo, nu mai avem mult de mers. Se vede pădurea la baza căreia ar trebui să fie poiana cu narcise. O altă mașină cu număr de Cluj este parcată în apropiere. Proprietarii au venit special să vadă narcisele dar nu știu unde să le caute. Le arătăm unde ar trebui să ajungă. Noi o luăm pe la liziera pădurii din stânga, o pădure de fag ce acum dă în frunză. Am fost inspirați să mergem pe acolo, la un moment dat un pui de șarpe ne taie drumul. E frumos, cu capul colorat în negru și galben. Sâsâie la noi cu limba despicată, dar stă la fotografiat. În fine, după ce trecem un șanț adânc ajungem la poiană. Nici urmă de narcise, abia ici și colo se văd câteva frunze răsărite. Cândva era și o un panou mare, montat de cei de la garda de mediu. Nu mai există, probabil l-au furat țiganii și l-au dus la fier vechi. Avea dreptate doamna de la bar... Ne consolăm cu peisajul de primăvară și cu un fluture coada-rândunicii care stă să-l fotografiem pe o floare de păpădie și pe una de măcieș.

Revenim la mașină și o luăm spre sat. La un moment dat, un tânăr ne face cu mâna. Stă pe o movilă de pământ la marginea drumului. E desculț, plin de praf. Ne cere bani sau țigări. Cum nu fumăm, îi dau totuși câteva monede. Îl cheamă Tibi și e ciurdarul turmei de bivoli. Și el ne lămurește că la narcise trebuie să venim mai târziu. Mai încolo, o altă turmă de mioare. Stăm și cu ciobanul de vorbă pe aceeași temă...același răspuns...”veniți mai târziu”.

Ajungem la șosea și o luăm pe Valea Almașului spre vărsarea acesteia în Someș. Pe drum mă opresc să fotografiez câteva cruci vechi de lemn - sunt obsedat de aceste răstigniri sălăjene. Ne oprim și la biserica de lemn din Racâș. Este în plin șantier. Știam de proiectul Consiliului Județean Sălaj - de ”Circuitul bisericilor de lemn” prin care 7 biserici sunt supuse unui proces de construire a infrastructurii turistice. Nu știu ce să zic. Este nevoie de infrastructură turistică modernă, nimic de zis. Dar parcă ceea ce se întâmplă în vecinătatea acestor bisericuțe nu este în regulă...Gardurile vechi de lemn, porțile acelea acoperite cu șindrilă au dispărut, locul lor fiind luat de un gard comun cu fundație de beton. S-au construit alei din dale de beton ce duc spre biserică și...ceea ce pare mai ciudat, mai nelalocul lor (ca să folosesc un termen nu foarte dur) sunt acele toalete cu geam termopan ce sunt construite în imediata vecinătate a bisericilor. Aici la Racâș, între biserica veche de lemn și acestă hidoasă construcție nu sunt mai mult de 15 metri. Oare canalizarea aferentă trece printre mormintele din curte? Așa s-ar părea judecând după locul nivelat cu buldozerul și după cele câteva cruci pe jumătate îngropate și care par a fi mișcate de la loc. Mie ca turist, acestă schimbare, acestă modernizare, nu-mi place. Să sperăm că odată șantierul finalizat, altfel vor sta lucrurile...

Mă opresc asupra unei pietre de mormânt. pare a fi veche dacă e să te iei după forma ei. Lângă ea, în iarbă, un flacon de bere aruncat probabil de muncitori. Piatra are o inscripție în limba latină ce nu se vede complet. Sap cu mâinile la baza ei să văd anul...1821. 

Timpul e înaintat așa că decidem să nu mai intrăm și la Grădina Zmeilor, o putem vedea altădată. Ne continuăm drumul, de data acesta fără oprire, până la Grădina Botanică din Jibou. Nu vrem să ratăm unul dintre cele mai frumoase momente, acela în care toate soiurile de lalele sunt în floare. Cu greu ne găsim loc de parcare, n-am văzut niciodată atâtea mașini pe drumul ce duce la grădină. Sunt două coloane atât pe o parte a drumului cât și pe cealaltă, iar parcarea e plină ochi. Afluxul mare de turiști se explică prin vremea superbă de afară și prin publicitatea ce s-a făcut prin rețelele de socializare.

Aveam de altfel să ne convingem că am fost inspirați să venim. Toate lalelele sunt înflorite într-un spectacol coloristic total. Cele mai frumoase rondouri sunt în fața serelor principale, în jurul statuii lui Vasile Fati - fondatorul acestei superbe grădini. Ne facem și noi loc printre mulțimile de turiști și fotografiem lalelele. 

În zona ”Grădinii Japoneze”, pe acel imens platou recent amenajat, sunt alte câteva zone cu lalele. Ne mărginim la a fotografia lalelele, alți turiști urcă până la pădure să admire mini-grădina zoologică de aici. Noi am mai văzut-o și acum, după un drum atât de lung, chiar suntem obosiți. Înainte de a părăsi grădina, admirăm (pentru a câta oară?) vechiul castel Wesselényi și relieful cu căluțul de pe fostul grajd al baronului.

O luăm spre mașină și odată scăpați din ambuteiajul de la intrare ne îndreptăm spre casă. Când credeam că le-am văzut pe toate, dincolo de Mirșid, pe dreapta o ”mare de galben” . Un lan imens de rapiță în floare. O iau pe drumul de țară și urc spre pădure cam până la jumătatea lanului. Nu credeam că în Sălaj se cultivă rapiță, așa că ne bucurăm de acest lan. Nu avem acum timp să intrăm în el, să-l explorăm. promitem însă că o vom face cât de curând.