Hoinar prin Sălaj: la Râpa Străminoasa

Exact cu cinci ani în urmă, urcam pentru prima dată pe Culmea Prisnelului, șirul de dealuri ce se întind între Piscuiul Ronei la sud și Prisnelul Vălișoarei la nord. Această culme alungită, din marginea vestică a Podişului Someşan, pe care Someșul e nevoit să-l ocolească în curgerea lui, făcând un cot mai mare de 90 de grade aproape de Jibou. Am copilărit pe Valea Someșului, la Băbeni, la poalele acestor dealuri mirifice, de o frumusețe rară. Dinspre Băbeni am mai avut câteva incursiuni, dar niciodată, până acum cinci ani, nu am ajuns sus, pe platou. Și pentru că mi-a plăcut atât de mult, acum că s-a ivit ocazia, am acceptat provocarea. Și acum cinci ani, și acum, ghid mi-a fost profesorul Aurel Medve, un foarte bun cunoscător al locurilor.

Pornesc de acasă, din Zalău, cu trenul. N-am mai călătorit cu trenul de mai bine de 15 ani. E drept, dacă te grăbești, te urci în mașină și galopezi pe drumurile patriei. Însă dacă vrei să savurezi călătoria, alegi trenul. E comod, poți admira peisajele și de ce nu, poți interacționa cu alți pasageri. Din păcate infrastructura feroviară de la noi a rămas mult în urmă, practic nu s-a investit mai nimic. Nu înțeleg de ce mereu suntem pe contrasens? Dacă în vestul civilizat al Europei s-a investit masiv în trenuri de mare viteză, la noi nimic. Ne înghesuim ca sardinele pe Valea Prahovei sau a Oltului, stăm cu zecile de ore în trafic. Mi se pare mie sau nu suntem normali?

Gara din Zalău, modernizată în urmă cu câțiva ani arată bine. un bilet pe ruta Zalău-Jibou costă doar 5,5 lei, o sumă modică. Trenul era garat în stație. E acel tip de tren gen ”săgeată albastră” - de ce i-o fi zicând așa că nici iute ca săgeata nu e, și nici albastru. Sau o fi fost, acum nu se mai vede de grafitti. Și n-am înțeles de ce toate geamurile, dar absolut toate geamurile sunt crăpate. De ce atâta golănie în țara asta faina? Pornește la timp, până la Jibou, cei 20 de km sunt parcurși în 40 de minute. dacă te grăbești e mult. Dacă ai timp, e fain! Pe vremuri, când circulam cu vagoanele acelea vechi, cu cușete, preferat să stau pe coridor cu geamul deschis și să admir peisajul. Acum geamurile sunt până sus, fără posibilitatea de deschidere. Și, cel puțin teoretic, ar trebui să fie aer condiționat. Dar nu e. Niciun bai, nu e atât de cald la ora asta. Admir peisajul de care, recunosc, mi-a fost dor. În zona Gârcei, acolo unde a fost o haltă, s-a intervenit și s-a degajat calea ferată de arborii crescuți în voie. Ce frumos tunel făcea vegetația aici... Nu știu cum a trecut timpul, am răsfoit puțin un ziar, am sorbit un surogat de cafea luat de la un automat. Mi-am dat seama că am ajuns când prin fața ochilor mi-au trecut șiruri nesfârșite de vagoane vechi, niște fiare ruginite. Suntem la Jibou! Nici aici nu s-a schimbat nimic, gara e tot așa cum o știu de când eram copil: ponosită, cu un miros specific...

Domnul profesor Medve mă așteaptă. Ne strângem călduros mâna și pornim spre Traniș. O salut pe doamna Măriuca și pornim în marea aventură. Recunosc, am emoții. Întotdeauna mă gândesc dacă voi fi în stare să rețin mulțimea de informații pe care ghidul meu, eruditul profesor Aurel Medve mi le va da. Apoi emoțiile sunt dublate de gândul că poate, fotografiile mele nu se vor ridica la așteptările domniei sale. Căci am uitat să vă spun, sunt în zonă pentru a imortaliza frumusețea peisajelor din arealul Râpei de la Străminoasa. Până în Vădurele, satul de care m-am îndrăgostit, povestim vrute și nevrute, ca doi vechi prieteni. Deși ne despart o grămadă de ani, ne unește pasiunea comună pentru Natură, pentru frumos. Ajungem repede la familia Porumb, o familie de oameni gospodari. Se vede asta după utilajele agricole parcate în curtea largă, după grajdurile mari ce adăpostesc zeci de animale. Băiatul Ionuț Porumb pregătește mașina, un Suzuki 4x4. ne înghesuim în mașină, eu în dreapta șoferului iar domnul profesor în spate, alături de domnișoara Andreea Spătar, studentă la bio-chimie. 

Pornim prin grădina din spatele casei și o luăm pe un drum plin de bolovani, pe unde și pe jos mi-ar fi fost greu să urc. Însă jeep-ul nostru face față cu brio terenului accidentat. Urcăm printre tufe de măcieș înflorit, printre arbuști de păducel sau porumbele. Iarba grasă e presărată de flori multicolore, iar peisajele devin din ce în ce mai atractive. O luam pe ”Sub Bogdănel” - așa se numește dealul împădurit, dincolo de care se află râpa, situat între Valea Stăminoasa și Valea Bogdănelului. Oprim de 2-3 ori pentru a admira peisajul. Pe măsură ce urcăm, Valea Someșului se vede din ce în ce mai bine. Ceva mai sus, de ”pă Dii (pe Vii)” admirăm din nou panorama. 

Continuăm urcușul spre ”Sub Bogdănel” printr-o zonă care cândva a fost arabilă, însă acum sunt pâlcuri de salcâmi. Aici se pare că ar fi fost prima vatră a satului Kis Debreczen în secolele XVI-XVII, nu e de mirare că în toponimia locului s-a păstrat denumirea ”Satul pustiu”. Ne oprim și la Prunii Brujului - cândva o frumoasă livadă.

Ajungem la o pădurice de pini, care a fost plantată, dacă am înțeles bine, prin anii 38 - 40 pentru a stabiliza solul și pentru a împiedica lărgirea râpei. Azi, e o pădure în toată regula. Intrăm în păduricea de pini din partea de sus, acolo unde începe Plaiu lui Șolomon. Ne apropiem cu precauție de buza râpei, călcând pe stratul moale de ace de pin și presărat cu conuri. Răpa Străminoasa - un pleonasm pentru că ”străminoasa” chiar asta înseamnă: ”râpă”, ”ruptură”, „loc prăpăstios”. În zonă, în grai ardelenesc se spune ”strămninoasa”. Ne minunăm de peisaj, de măreția acestei râpe formată în sute, poate mii de ani. Suntem chiar deasupra zonei celei mai spectaculoase, trebuie să mergem pe celălalt versant pentru a o vedea în toată frumusețea sa, dar și așa îți poți face o imagine asupra acestei formațiuni geologice deosebit de frumoasă. Este cea mai mare râpă din Sălaj! Însă pentru a vedea râpa în toată splendoarea sa, trebuie să ajungem pe partea cealaltă a ei, pe marginea nordică.

O luăm la deal, prin Pădurea Bogdănelului și ieșim la înșeuarea dintre vârfurile Cărămida și Cerna, la hotarul dintre satele Vădurele și Șoimușeni. Doamne cât poate fi de frumos acest platou, și cât am visat la el în ultimii 5 ani! E o mare de verde, cu iarbă ”grasă” ce se unduie ca valurile în adierea vântului. Ici colo câte un arbust înflorit. Vedem câteva vaci, nu acestea sunt cele ale familiei lui Ionuț. Pe acelea le vedem după ce cotim spre dreapta. Junincile cunosc mașina, una nu se dă dusă de lângă ea. Ciurdarul, angajat de familia Porumb să aibă grijă de vaci, e bucuros de oaspeți. Nu vin mulți, în fiacre zi, aici în vârf de deal. Îl cheamă Noje Ioan, îmi pozează și îmi explică cum e viața de ciurdar. Facem o mică plimbare pe jos până la halauăle vacilor. Un izvor cu apă rece este sursa de apă a vitelor, aici pe platou. Din doi bușteni groși și lungi au fost cioplite două halauă (așa se numesc aici). E ora adăpării vitelor, lângă ciurda familiei Porumb mai vine una, pe care am văzut-o păscând ceva mai departe. Cei doi ciurdari se bucură să se vadă, sprijiniți în botă se apucă de povestit.

Îi lăsăm și cu jeepul nostru o luăm spre răsărit pentru a coborî în satul Șoimușeni. Aici Ionuț Porumb vine frecvent să-și vadă bunicii, pe Porumb Nicolae și Livia. Suntem omeniți cum numai în satele sălăjene poți fi, și suntem ajutați să ajungem să vedem bisericuța de lemn.

Mă bucur pentru că pe lista mea de biserici de lemn sălăjene, aceasta era trecută la rubrica ”de văzut”. Biserica e mică și conform unei pisanii a picturii vechi, aceasta ar data de la 1863. Biserica a fost strămutată din Fericea, Maramureș și a fost pictată aici la Șoimușeni, pe actualul amplasament în anul 1863. Asta înseamnă că poate fi mai veche de acel an, poate chiar din sec XVIII. O ipoteză de verificat prin datarea dendrocronologică, așa cum s-a mai făcut și în cazul altor biserici sălăjene.

Pictura actuală, ce acoperă pictura originală, e oarecum nefirească. Dar cine suntem noi să criticăm, până la urmă comunitatea locală este cea care decide cum arată lăcașul de cult. Mai e și problema legată de faptul că biserica figurează pe Lista Monumentelor Istorice, în aceste condiții nu știu cât de legală a fost repictarea ei.

Lângă portalul de intrare, observ un fel de stâlp funerar de lemn, aidoma cu cele de piatră de la Năpradea, Bulgari sau Borza. Un fel de ”cruce” stilizată la maxim prin lipsa brațului orizontal. Să fi fost acești stâlpi funerari precursorii actualelor cruci din cimitire? Din câte știu, prezența crucilor de lemn bătute în cuie pe pereții bisericilor atestă faptul că acolo, lângă biserică, sunt îngropați preoți sau slujitori ai sfântului lăcaș. Aceeași semnificație trebuie să o aibă și acest stâlp funerar.

Urc la clopote - o altă ”slăbiciune” de a mea. Sunt două clopote, unul fără nicio inscripție având doar un Isus răstignit pe el și un altul, frumos decorat și având la bază o inscripție pe care, din poziția în care mă aflam am putut citi ”PAP ANTAL SZATHMARNEMETH BE 1852”. Adică, clopotul ar data din 1852, fiind turnat la Satu Mare. 

Pornim din nou la drum, facem cale întoarsă spre hotarul satului Vădurele. Trebuie să ajungem din nou la Râpa Străminoasa, dar pe cealaltă parte a ei, acolo de unde o putem vedea în toată splendoarea sa. Revenind pe platou, urcăm pe Vârful Cărămida la altitudinea 555,9 m. O bornă topografică are înscrisă pe ea anul 1962. Pe jos, coborâm spre Vârful Mogoșa, ce atrage prin stâncile mari de calcar și vegetația specifică. Ionuț și prietena lui au mers după mașină, eu și domnul profesor Medve continuăm să coborâm pe jos înspre râpă. Mereu am ce fotografia când ies în Natură, aici am multe subiecte. Fluturii albaștri mă fac să umblu după ei prin iarba mare. Dar când prind câte un cadru bun, mă bucur ca un copil.

Ne ajunge din urmă jeepul și ne urcăm și noi. Curând ajungem în zona numită ”Purceaua” pe ”Râtul lui Isai”, aproape de malul nordic al Râpei Străminoasa. De aici vedem ruptură de pământ în toată splendoarea sa. Domnul profesor ne spune legenda locului. Aurel Medve: ”Legenda spune că au fost doi frați, Isai și Bogdan, Bogdănel îi spunea, care neînțelegându-se asupra pământurilor, le-a despărțit părintele cu o brazdă. Brazda respectivă s-a adâncit. Dincolo de legendă este posibil ca de la o asemenea brazdă să se formeze în timp un ogaș, apoi o ravenă și până la urmă este acest organism torențial.” 

Domnul profesor Aurel Medve ne explică de ce această râpă este una specială. Frumusețea ei se datorează faptului că zona e puternic fragmentată microtectonic, ”argilele vărgate” depuse cu vreo 50 de milioane de ami în urmă, s-au răsturnat spre este cu 40-80 grade. Peste capetele stratelor răsturnate s-a așternut un strat format de argilă și bolovani de calcar aduse din partea înaltă a dealului unde se află un banc de calcare mai tânăr ca argilele paleogene.

Râpa se desfășoară pe direcția est-vest și are o lungime de peste 200 de metri și o adâncime, în zona cea mai fragmentată de peste 50 metri. Din acest punct de vedere, râpa nu are egal în zona Sălajului.

Aș mai fi stat, dar mă uit la ceas și știu că la 17,30 am tren din Jibou. Așa că e timpul să coborâm în sat. O luăm peste Colnic, apoi pe Costiș până la poala dealului. Ajungem în locurile numite Curături și Fundătura unde dăm de primele case. În curtea familiei Porumb, părinții lui Ionuț ne omenesc cu o pălincă și cu suc rece. Ne îmbie și cu mâncare dar ne scuzăm. Le mulțumim pentru omenie și lui Ionuț îi promit că am să mă mai las ghidat de el peste dealuri.

În Traniș, doamna Măriuca ne așteaptă cu drag. Nu scap până nu îmbuc ceva. E tare bun, mai ales că după excursia în Natură mi s-a făcut foame. Întotdeauna m-am simțit ca și acasă aici, la Traniș, la familia Medve. Nici nu pot exprima în cuvinte omenia și prietenia pe care o simt. 

Pornim spre Jibou, ajungem la timp. Îmi iau biletul și mă urc în trenul cu geamuri crăpate. E o altă garnitură decât cea cu care am venit, dar și acesta are mai toate geamurile crăpate, N-am să înțeleg niciodată astfel de forme de vandalism. Ar fi trebuit să ajung la Zalău în 40 de minute. Mult dacă te raportezi la cei 25 km. Însă pe o cale ferată veche, în care nu s-a prea investit nimic în ultimii 30 de ani, e bine și așa. Nu știu de ce ne târâm cu o viteză îngrozitor de mică. M-am gândit că e trafic pe acest segment cu o singură linie, că poate am ajuns din urmă un alt tren. N-am bănuit nicio clipă că ar fi defecțiuni tehnice. Dar în Mirșid, conductorul ne anunță că această garnitură nu își mai poate continua drumul. Coborâm pe peron și așteptăm altă garnitură ce urma să vină de la Zalău, să ne preia. Asta e România!

Oricum, faină de tot excursia de azi! În locuri faine, cu oameni faini! Abia aștept excursia următoare, sper să nu mai treacă încă 5 ani. Sunt atâtea locuri faine în comuna Năpradea, încât trebuie să-mi fac timp să le văd.