Densuș, ”biserica fără pereche în toată România”

Deși este o țară demnă de invidiat, binecuvântată de Dumnezeu cu frumuseți naturale și un relief diversificat, având nenumărate vestigii istorice, edificii de cult, castele și palate etc., puține dintre acestea se află sub protecția UNESCO. Doar 9 obiective (7 culturale și 2 naturale; ultimele intrări sunt din 2021) se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Spre comparație, pe lista UNESCO Croația are 10 obiective, Cehia are 16 obiective, Bulgaria are 10 obiective, Ungaria are 8 obiective. De asemenea, ”în așteptare” mai sunt 16 obiective, 12 dintre acestea așteaptă din 1991. Asta spune multe despre incapacitatea statului român (eșuat?) de a face pașii necesari pentru ca obiectivele respective să ajungă sub protecția UNESCO. Printre cele 16 tentative, se numără și Biserica din Densuș.

La câte povești circulă despre biserica de piatră din Densuș, la cât de atipică este din punct de vedere arhitectonic și la cât mister degajă, nu e de mirare că este unul din punctele de atracție a Țării Hațegului. Așa că, aflat prin zonă, nu aveam cum să o ratez.

La biserica ”Sfântul Nicolae” din Densuș se ajunge dacă te abați din drumul național 68 Hațeg - Caransebeș. Cel mai scurt drum ar fi din Totești urmând DJ 687G care trece prin Hățăgel (asta dacă vă îndreptați spre Caransebeș) sau prin centrul de comună Peșteana pe DJ 90 (dacă vă îndreptați spre Hațeg). Odată ajuns în centrul satului, veți da de bustul lui Ovidiu Densușianu (1873-1938) poet și critic literar, membru al Academiei Române. Tot aici se află și un punct de informare turistică dar și o parcare. Un indicator te trimite spre biserica aflată la 600 m. Se poate merge și cu mașina până la poarta de intrare în cimitirul bisericii, dar e de preferat să-ți lași mașina în parcarea din centrul satului.

Odată ajuns la biserică, silueta de piatră a turnului ce se înalță peste naosul acesteia, atrage privirile. Dacă eziți tentației de a te repezi spre biserică, vei vedea că la intrare, te întâmpină o superbă troiță de lemn, bogat decorată cu motive geometrice ce amintesc de troițele maramureșene. Totuși ești departe de acea zonă, așa că nu poți decât să tragi concluzia că simbolurile ce se desfășoară pe stâlpii laterali nu sunt specifici maramureșeni. Între stâlpi și cruce, pe două tăblii mari, scrie, cu litere de tipar un fel de pisanie:

”La Densuș, în străvechea Țară a Hațegului, în inima Regatului Dac care este un drum sau o coborâre în istorie, bine credincioșii creștini au construit una dintre cele mai vechi biserici. Atestarea documentară a Densușului o avem înainte de 1300 iar în 1360 preotul Dalc a participat la o judecată în Hațeg. Maiorul austriac  Hohen Hausen  în 1775 tipărește cartea Antichitățile Daciei din Transilvania de pe vremea când această țară frumoasă a fost stăpânită de romani, în care lansează ipoteza că biserica a fost un templu închinat zeului Marte care s-a păstrat în întregime. În 1847 a fost lansată o altă supoziție care consideră biserica ridicată de goți. Din considerațiile prezentate sub formă de ipoteze cea mai interesantă este că biserica a fost construită în sec.IV-VI fiind cea mai veche biserică cunoscută pe teritoriul Daciei. Aron Densușinu în anul 1864 prezintă turnul bisericii așezat pe pilaștri drept horn de evacuare a fumului din mausoleul generalului roman Longinus. Nicolae Iorga a numit biserica fără pereche în toată România fiind construită în secolul al XVI-lea. Istoricul și arheologul Teodor Momsen este primul care a emis ipoteza că avem de a face cu o biserică paleocreștină, iar istoricul de artă Virgil Vătăseanu presupune că biserica e o improvizație a unui meșter local care cu mijloacele antice a ridicat un tip de biserică bizantină, sinteza rustică a curentelor artistice care se interferează în Transilvania  secolului al XIII-lea. În ”Istoria românilor” C.G.Giurăscu și D.G. Giurăscu afirmă: biserica din Densuș datează din sec. XIII, mai precis din anul 1280 alte încăperi fiindu-i adăugate în sec XIV-XV. Istoricul George Barițiu scrie: la Densuș avem cel mai întreg monument din câte ne-au mai rămas în cuprinsul Daciei...biserica aceea clădită de romani...astăzi e creștinească a românilor. În anul 1443 Ștefan cu ucenicii săi au pictat biserica și sub fereastra de S-E a altarului se vede o inscripție în elegante caractere chirilice: a pictat Ștefan. Iconostasul e din lemn și a fost pictat în 1789 de Popa Simeon din Pitești care a pictat și scena Judecății de Apoi. În biserică se află 8 altare romane închinate zeilor din sec,. II-III, unele având inscripții în limba latină. Cercetările arheologice din anii 1961-1963 au stabilit că partea inferioară a pereților naosului  și altarului aparțin sec. al X-lea. În 11 octombrie 2003 s-au terminat lucrările de conservare și restaurare a picturii murale, iar din 2005 lucrările de consolidare și restaurare a turnului clopotniță cu sprijinul ambasadei SUA din București și a Ministerului Culturii și Cultelor.”

troița - pisanie de la intrare

După o atât de amplă prezentare aproape că nu mai e nimic de adăugat. Și parcă, dorința de a vedea cu ochii tăi minunea e și mai mare. Așa că arunci un ochi bustului lui Nicolae Densușianu (1864-1911), jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, cunoscut mai ales prin cartea ”Dacia Preistorică”. Merită să spunem câteva cuvinte și despre cartea lui N.Densușianu, pentru a adânci și mai mult misterul zonei în care ne găsim. Conform istoricului, aici a existat o civilizație preistorică avansată, civilizația pelasgă, care ar sta la baza întregii civilizații europene. Afirmația și-a atras nenumărate critici din partea specialiștilor. A.D. Xenopol considerând că ”avem de a face cu un product al șovinismului, nu cu unul al științei”, iar V.Pârvan spune că ”Dacia preistorică” este ”un roman fantastic plin de mitologie și filologie absurdă.”

Bustul lui N.Densușianu

Pătrunzând în curtea bisericii, împrejmuită de un gard zidit din pietre de râu, vei da de contrastul mormintelor noi, moderne, de marmură neagră și albă și de artefactele romane presărate pe aleea betonată ce duce spre biserica de piatră. Undeva, în colțul din stânga al cimitirului, se înalță, nefiresc, un brad desfrunzit, ca o suliță totemică înfiptă printre mormintele creștine.

Odată ajuns la umbra turnului clopotniță alăturat bisericii, nu știi la ce să te uiți mai întâi: la fragmentul de stelă romană decorată cu motive geometrice și vegetale, la zidurile ciudate construite din blocuri masive de piatră alternând cu cele de piatră de râu, la piatra transversală de deasupra intrării pe care se vede o ”cruce celtică”, la brâul realizat din țigle așezate în zig-zag ce pare a fi o copie a celebrului model ”dinți de lup” de pe bisericile de lemn, sau la turnul patrulater, în trepte, ce se termină, ciudat, cu o prismă geometrică greu de definit la prima vedere? Iar după ce ai citit ”pisania” de la intrare, combinată cu informațiile care mai de care mai fanteziste pe care le-ai citit, simți cum acest monument, cu adevărat unic, te copleșește. Pur și simplu te seduce, te ademenește, cum probabil o face cu orice călător care ajunge aici.

Artefact roman

Decid să dau un tur bisericii înainte de a intra. Asta sporește și mai mult aura de mister pe care monumentul o degajă din fiecare piatră. Coloanele romane pe post de contraforți sunt ciudate. Iar din spate, din zona altarului circular, biserica se vede în toată splendoarea ei. Ultimul segment al turnului, având forma unui cub, are muchiile secționale în plan oblic, formând un corp geometric ce este o combinație între un cub (la bază) și un octaedru (la vârf). Un fel de cubo-octaedru... Privit din lateral, acest poliedru are fețele triunghiulare și rombice. E ceva geometrie aici...

În ceea ce pare a fi curtea bisericii, probabil ce a mai rămas din pronaos - dacă e să acceptăm terminologia specifică actualelor biserici - realizezi că monumentul nu este întreg. De altfel, planul de pe ghidurile turistice arată că au mai existat incinte. Dovadă e peretele paralel cu intrarea în biserică ce se termină cu o formă triunghiulară ce sugerează că a existat și un acoperiș. Acest perete îmi amintește de cel al abației cisterciene din Cârța.

Mă atrage ca un magnet intrarea în biserică. Am deja impresia că voi pătrunde într-o lume mirifică. Îmi trece prin minte că ușa întredeschisă e de fapt un portal temporal, că odată trecut pragul, voi călători în timp. Stranie senzație...

Mă incită blocul mare de piatră, sau placa - nu știu ce grosime are, de deasupra ușii. Buiandrugul cum s-ar spune. Pare a fi din marmură, la fel montanții laterali pe care se sprijină. Însă buiandrugul are o particularitate care îi dă o notă de mister. În partea dreaptă se vede o cruce cu brațele egale înscrisă într-un cerc. Așa numita ”cruce celtică”. Sau dacă vreți, este un cerc împărțit în patru prin doi diametri perpendiculari. Punctul de intersecție, centrul cercului este pronunțat, ceea ce duce cu gândul spre o roată cu patru spițe. Habar nu am ce reprezintă de fapt, poate fi parte dintr-un desen mai amplu, iar prin secționarea pietrei pe aceasta atât a rămas din desen. În această ipoteză poate fi roata unui car de luptă roman. Sau, poate fi un scut rotund, e drept, romanii nu aveau astfel de scuturi. Orice ar fi, acum este parte componentă a unei biserici creștine, așa că cea mai bună accepțiune e să-i spunem cruce.

buiandrugul cu crucea solară

De altfel, așa cum se va dovedi și în interior, întregul edificiu pare a fi construit din ce a avut meșterul la îndemână. Așa cum s-a demonstrat deja, pietrele romane provin din spolierea ruinelor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Sau, poate, unele provin de la vreo Villa Rusticae de undeva din zonă. 

Pătrund prin ușa îngustă și sunt surprins de cât de mică e biserica. Are o formă patrulateră cu dimensiuni 6 m X 6 m, iar senzația de dimensiuni reduse este dată de cei patru stâlpi, de formă paralelipipedică ce se înalță exact în mijloc, sprijinind turnul înălțat deasupra naosului. Până să mă obișnuiesc cu lumina scăzută din interior, observ dincolo de stâlpi, în față, iconostasul. Este unul tipic pentru o biserică creștină de rit ortodox. 

Chiar la intrare, în stânga, lângă unul dintre cei patru stâlpi, pe o măsuță se află lumânări, sticluțe cu mir, cărți de rugăciuni etc. Nu e nimeni, dar scrie pentru fiecare, pe câte o bucată de hârtie cât costă. E și cutia milei acolo, așa că turistul se poate auto-servi. Chiar mă miră că nu e nimeni și că ușa a fost deschisă. Poate cel care are grijă de biserică e în cimitir, am văzut un grup de oameni, care lucrează la amenajarea unui mormânt. 

prima imagine pe care o ai intrând în biserică

iconostasul bisericii din Densuș

Ceea ce frapează sunt cei patru stâlpi, fiecare dintre ei realizat din suprapunerea  câte două altare de proveniență certă, romană. Altarele sau stelele funerare romane (păgâne dacă ne raportăm la funcția de azi a bisericii creștine) au fost fasonate astfel încât împreună, puse unul peste altul, să aibă aceeași înălțime. Apoi, stâlpii construiți din altare suprapuse sunt închegați între ei prin bolți semicirculare.

basorelief cu cai pe unul dintre altarele romane

Altarele romane au suferit, în timp, modificări: pe unele laturi a fost aplicată tencuială și apoi au fost pictate cu sfinți, pe alte laturi au fost doar desenate și în unele situații au fost scrijelite cu caractere chirilice. Plus că au rămas fețe intacte, cu text roman sau basoreliefuri. Așa că avem un melanj interesant între arta funerară romană și arta cultă creștină. Și în ultimul caz se pare că sunt două straturi: unul mai vechi, în care scenele iconografice sunt desenate naiv, așa cum am văzut de exemplu în bisericile rupestre din Cappadochia și altul, probabil cel de la 1443 atribuit zugravului Ștefan și ucenicilor săi.

Din prima categorie de pictură, se remarcă scena în care apostolul Bartolomeu își duce pielea pe un băț. Despre Bartolomeu, identificat cu Natanael, se spune că ar fi fost mirele din nunta din Cana, care l-ar fi urmat apoi pe Isus, devenindu-i apostol. A propovăduit noua credință creștină în Cilicia (sudul Anatoliei), Armenia, Mesopotamia și India. La curtea regelui Polimius din Armenia ar fi fost martirizat jupuit de viu. 

Partea de jos a scenei iconografice este scrijelită. Este genul acela de mâzgălitură prin care cel care își scrie numele și eventual anul, încearcă să spună ”și eu am fost aici”. Este dacă vreți, o profanare a monumentului, un fel de graffiti. Am văzut asta și la monumente mai titrate, atât la noi cât și în străinătate... Descifrez câțiva ani: 1859, 1845, iar caracterele sunt slavone și latine.

Sfântul apostol Bartolomeu, ducându-și propria piele pe băț

crucea rusească pictată pe unul dintre altare

Tot în această categorie, a picturii simple, monocromatice, aș încadra și crucea ridicată pe ceea ce pare a fi un mormânt. Sigur, craniul de la bază sugerează triumful lui Christos asupra morții. Tipul de cruce reprezentat aici pare a fi crucea slavă, crucea ortodoxă rusească. Este o cruce latină (adică brațele crucii sunt inegale, cel vertical fiind mai lung) la care i se mai adaugă două brațe, unul orizontal, mai scurt, situat în partea de sus și unul înclinat spre dreapta, situat în partea de jos. Brațul înclinat sugerează cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Isus, cel bun care ajunge în rai și cel rău care cade în iad. Crucea poartă în zona de intersecție a brațului vertical cu cel lung orizontal, un cerc cu centrul în punctul de intersecție al brațelor. De fapt este cununa de spini cu care a fost încoronat Mântuitorul. Poate de aici și imaginea crucilor înscrise în cerc.

Din a doua categorie de reprezentări iconografice, cele având o cromatică bogată, sunt imaginile cu sfinți de pe stâlpii altar sau de pe pereți. Pe unul din stâlpi este înfățișată Sfânta Treime în care Duhul Sfânt ia formă de porumbel. Scene cu sfinți se desfășoară și pe peretele din jurul altarului, ca și în absida acestuia. 

Sfinții zugrăviți au fețele mutilate

Nu se poate să nu remarci că aproape toți sfinții au fețele ”ciobite”, în special ochii. Ca și cum cineva a vrut să ia vederea sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Acest fapt amintește de criza iconoclasmului. Termenul iconoclasm provine din cuvintele grecești ”eikon” - icoană și ”klasma” - distrugere. Este dovedit științific demersurile iconoclaste din Imperiul Bizantin sau din timpul Reformei Protestante. Însă cum pictura de la Densuș datează din sec XV. trebuie să excludem iconoclasmul bizantin ca și cauză a deteriorării picturii prin smulgerea tencuielii din jurul fețelor. Reformații calvini - este atestată prezența unei parohii calvine în jurul anului 1700 - ar fi acoperit cu tencuială întreaga pictură. De altfel specialiștii spun că între 1566 și 1720 frescele ar fi fost acoperite cu tencuieli, iar grafitele slavone și românești lipsesc, ceea ce denotă faptul că biserica ar fi putut fi folosită și de către calvini. Deci, nu lor li se poate imputa ”mutilarea” sfinților. Mai plauzibilă este ipoteza vehiculată de săteni, conform căreia, de vină ar fi fost invadatorii turci (musulmani). Oricare ar fi adevărul, sfinții fără chip de pe pereții bisericii sporesc misterul acesteia.

Să revenim însă la unul dintre altarele ce alcătuiesc stâlpii de susținere ai turnului și la una dintre teoriile vehiculate în ”pisania” de la intrare. Pe unul dintre altare se poate citi numele LONGINO MAXIMO care pare să trimită la generalul roman Longinus. Teoria vehiculată este că biserica ar fi fost construită pe ruinele unui altar închinat lui Longinus. Despre generalul Longinus se știe că ar fi luptat cu dacii în primul război (101-102) și că ar fi fost capturat de regele Decebal pentru a fi folosit ca monedă de schimb pentru recuperarea teritoriilor ocupate de romani. În captivitate, Longinus s-ar fi sinucis bând otravă. Chiar și așa, Decebal ar fi încercat să-l folosească în negocierile cu Împăratul Traian. Aceste informații sunt oferite de Dio Casius în Istoria Romană - o monumentală lucrare în 80 de cărți. S-au păstrat în întregime cărțile XXXXVI-LIV și fragmente din LV-LIX. Povestea legată de Longinus este redată în lucrarea ”Izvoare privind istoria României”  (Editura Academiei R.P.R; 1964, vol.I, pag 693). 

Acum se pune întrebarea: este vorba de același personaj în cazul stelei funerare de la Densuș? A fost aici mormântul lui și pe acesta s-a construit biserica? A fost inițial pe locul actualei biserici un altar păgân închinat zeului Marte? Specialiștii, istorici și arheologi nu au dat încă un verdict. Personal înclin să cred ”varianta oficială” conform căreia, stela funerară a fost adusă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau de la vreo Villa Rustica din apropiere. Un argument ar fi că în zidurile și coloanele bisericii din Densuș mai sunt și alte altare, stele funerare, care și ele, au fost de asemenea aduse din ruinele din jur.

Textul de pe stela funerară din Densuș este următorul: 

”D.M.

G LONGIN

MAXIMO

V IX ANII

MVI IA AFRO

DISIA CONI

B.M.P.”

Adică ”Dis Manibus” - invocarea zeilor subterani, zeii Mani - spirite protectoare, suflete / umbre ale morților; ”Gaio Longino Maximo a trăit 43 de ani” iar Iulia Afrodisia era ”conjugi” - soția sa. B.M.P. sunt acronimele de la ”Bene Merenti Posuit” adică ”s-a ridicat pentru bunele merite”. (Mulțumesc dr. Cociș Horațiu pentru transcriere și traducere)

Nu rezultă de aici că ar fi acel Longinus despre care vorbește istoricul Dio Casius. În orice caz, problema este una deschisă, neexistând un verdict clar. Asta nu face decât să sporească și mai mult fantezia celor care caută senzaționalul cu orice preț. Și, așa cum m-am convins, cele câteva elemente de arhitectură a Bisericii din Densuș, au acest potențial.

La ieșire din biserică, am remarcat că printre mormintele din față, se înalță spre cer un fel de prăjină. Ca un brad desfrunzit, la care i s-a lăsat doar câteva crengi în vârf. ”Sulița bradului” e de fapt un fel de totem, pus la căpătâiul unui defunct bărbat, care a murit ”fecior”, adică a murit fără să fi fost însurat. E un obicei străvechi, precreștin, care, spre surprinderea mea, încă se mai practică izolat în satele din Țara Hațegului. În zilele următoare avea să-l văd într-un alt cimitir, în drum spre Sarmizegetusa Regia. Recunosc, simbolistica obiceiului îmi era total necunoscută.

”Sulița bradului” în cimitirul din Densuș

Întâmplarea (până la urmă nimic nu e întâmplător) a făcut ca în acea perioadă să corespondez cu domnul Arhire Dan - autor al unor studii etnologice complexe, unele cu referire tocmai la acest ritual. Așa am aflat că la căpătâiul tinerilor morți fără să fi fost însurați, li se punea un astfel de brad, adus din pădure după un anumit ritual de către 9 flăcăi. Bradul trebuia să fie doborât din doar 9 lovituri de topor și trebuie să aibă înălțimea egală cu vârsta defunctului. Apoi, era purtat pe umeri de feciori până în satul celui decedat, fiind însoțit de cântece ritualice numite ”ale Bradului”. Bradul desfrunzit, ridicat la căpătâiul mortului întruchipează ”mireasa” acestuia, de aceea trunchiul bradului este împodobit iar în vârf, în singurele crengi lăsate se pune o năframă și un clopoțel. Așa cum aveam să aflu ulterior, decedatul D.L. avea 24 de ani. Deci, înălțimea bradului ancorat la căpătâiul mortului are 24 de metri în ănălțime. 

”Io n-aș hi venit,/ da le mine-o vint/cei nouă voinici/încălțați c-opinci,/cu nouă topoară,/jos să mp doboară. / Până m-or cotat,/mi-au tot fluierat,/până m-ar găsit,/cu lăută mi-or zis./Și ei că mi-or zâs,/căci pe min m-or pune/la lină fântână,/în loc de grădină.” (Kahane Mariana, Geogescu-Stânculescu Lucilia, Cântecul zorilor și bradului.Tipologie muzicală, Editura Muzicală, București, 1988, pag. 670 - A Bradului, Costești-Hunedoara). 

Arunc o ultimă privire spre biserica din Densuș. Îmi place contrastul dat de câteva cruci vechi, de lemn, ce par din altă lume în comparație cu mormintele de marmură. Și peste ele, la concurență parcă cu sulița bradului, se înalță maiestuos biserica de piatră.

În afara incintei cimitirului, e un mic chioșc unde artistul plastic Dorin Socaci oferă spre vânzare, superbe picturi miniaturale cu biserica din Densuș. Pe bucăți de piatră sau marmură, de diferite dimensiuni, biserica din Densuș este zugrăvită artistic. Este acel gen de souvenir care-mi place, o mică operă de artă, unicat fiecare. 

Biserica din Densuș în viziunea artistului Dorin Socaci

De la dânsul am aflat câte ceva despre un mic cimitir, peste drum de cel mare. Sub un stejar ce pare a fi secular, își dorm somnul de veci câțiva ”nobili locali” de etnie maghiară. Pietrele de mormânt sunt răsturnate, semn că nu mai au urmași. În mijlocul acestui mic cimitir tronează un monument funerar sub forma unei statuete ce reprezintă un personaj feminin ce ține în mână o coroană. 

Și tot de la domnul Dorin Socaci aveam să aflu poveste chipului de piatră ce părea să ne urmărească. Se numește ”Deceneu. Amprenta unui portret regăsit” și este opera lui Dragoș Neagoe, cel care în 2019 a pus bazele primei tabere de sculptură și pictură, aici la Densuș

Au trecut câteva săptămâni de când am fost la Densuș. Deja mi-e dor de biserica misterioasă...