Hoinar prin Sălaj cu...Adrian Lungu

Încă de acum doi ani, de când am fost pentru prima dată în satele sălăjene de pe Valea Almașului, mi-am dorit să revin. Asta pentru că mereu găsesc câte ceva nou de văzut, fie că este vorba despre un peisaj, de un detaliu de arhitectură care a trecut neobservat, fie că întâlnesc oameni faini, cum numai în satele noastre găsești. Da, oamenii sunt ”sarea și piperul” locurilor. Nu degeaba spunem că ”omul sfințește locul”. Așa că, atunci când bunul meu prieten, jurnalistul Adrian Lungu, m-a întrebat dacă am auzit de Cubleșu și dacă am fost acolo, am simțit că vreau să revăd acele locuri. Mai greu a fost să ne sincronizăm, să găsim acea fereastră în care amândoi suntem liberi. Pentru că nu poți să hoinărești prin satele sălăjene decât dacă o faci în tihnă. Dacă ești pe fugă, sau dacă nu ai timp să te dai jos din mașină pentru a intra prin curțile oamenilor sau pentru a urca într-o turlă de biserică, atunci degeaba bați drumul până acolo.

Cu Radio România pe valea Bozolnicului

Până la urmă, ”steaua noastră” a strălucit așa că ne-am lăsat călăuziți de ea. A fost o plăcere și călătoria în sine până am ajuns să intrăm pe Valea Almașului. Mereu ai ceva de povestit cu Adrian Lungu, mereu ai ceva de învățat de la el. Are o vastă experiență de jurnalist de teren, până la urmă, meseria îl obligă la asta. Mai ales cea de corespondent de Sălaj al postului public de radio. De altfel, întreaga noastră ”hoinăreală” a stat sub semnul RRA.

Nu de alta, dar cum am ajuns la primele case din cătunul Bozolnic, Adi a trebui să intre în direct la radio. Noroc că a parcat lângă o răstignire veche și lângă o casă faină, cum numai aici, în acest colț de Sălaj, găsești. A dat norocul peste mine, o răstignire lângă o casă însemnată cu ”soare”. Așa cum aveam să aflu, modelul acesta de reprezentări ale Soarelui pe ”fundul casei” a fost realizat prin anii 50-70 de către Mureșan Nicolae (Culița). Cel puțin aici, dar și în satele din jur. Nu știu ce a vorbit Adi la radio, parcă eram în altă lume. O lume ce stă să dispară: lăsăm casele (părintești) să se dărâme, lăsăm răstignirile să se încline de greutatea Christosului răstignit... Doamne iartă-ne!

Termină Adi de vorbit la radio, și apar curioși la poarta casei la care ne-am oprit. ”Adi Sălaj Lungu” – nu râdeți, așa îi spun colegii din radio, am auzit eu asta – vorbește frumos, cum numai el știe să o facă. Așa că ce ne mirăm că ies prin sate oamenii curioși pe la poartă? Un domn intră în vorbă cu noi și zice că ne duce să vedem cea mai bătrână femeie din sat. Dar ce sat? Bozolnic a fost cândva un sătuc, azi e doar un fel de suburbie a centrului de comună, Cuzăplac. Spun un fel de suburbie pentru că Cuzăplacul e departe, la câțiva kilometri buni. Nu știu cum și de ce, satului ăstuia i s-a luat dreptul de a se numi sat, cu numele lui. Însă asta e doar în actele administrative, căci oamenii îți vor spune cu mândrie că ei stau în Bozolnic.

Ajungem la casa femeii, tanti Aurelia o cheamă. Ce bucurie în ochii femeii care vede ”domni de la oraș”! Și cum nu a avut cui povesti, îi spune lui Adrian Lungu tot ce are pe suflet. Bunicuță simplă, cu o filozofie de viață de la care mulți ar avea ce să învețe. E singură, bărbatul a plecat de mult. Nu spune că a muri. A plecat... Nu are urmași, nu i-a dat Dumnezeu copii. Așa că se bazează pe vecini și pe câinii lor cărora le mai dă și ea de mâncare. Vorbește cu câinii ca și cu oamenii: ”îț dau de mâncare, să vii la noapte să mă păzăști!” Așa vorbește cu câinii. Noi am pleca, bunica ne-ar mai povesti. Până la urmă o salutăm respectuos mulțumindu-i că a stat de vorbă cu noi. Însă bunica a uita ceva, esențial pentru oamenii de la țară. A uitat să ne întrebe de unde suntem. Nu, nu o interesează neapărat unde locuim, ci de unde ne tragem... Da, asta contează! De unde ne tragem.

Ceva mai departe, dăm de biserica cătunului. Oprim, facem poze și admirăm răstignirea pe lemnul căreia, Christos apare între doi soldați. Doar aici, pe Valea Almașului am văzut genul acesta de reprezentare a scenei biblice. Iarăși atragem atenția, de la casa vecină, un cetățean iese la poartă. Dăm binețe, partenerul meu de drumeție folosește formula magică: ”Sunt Adrian Lungu de la Radio România” și ca prin minune, oamenii au chef de vorbă. Norocul nostru că domnul e clopotarul de la biserică, se oferă să ne deschidă. Până să vină cu cheia, mă tot uit la casele acestea, frumos decorate cu modelul Soarelui. Pe una dintre case apare anul 1958.

Intrăm cu sfială în biserică, îmi fac semnul crucii. Așa am fost crescut de bunicii mei, Dumnezeu să-i ierte. Badea Vasile ne spune că biserică a fost ridicată de oamenii locului, cu mâinile lor, în 1972. E mică biserica, dar abia se umple de sărbătorile mari. În Bozolnic au mai rămas 17 case, iar preotul vine tot la trei săptămâni, două duminici e în Cuzăplac, o duminică e aici.

De 23 de ani de când e clopotar, trage clopotele sâmbătă seara să anunțe că urmează Ziua Domnului și apoi duminică dimineața să-i cheme pe oameni la liturghie. Le trage și la sărbătorile de peste an sau când moare cineva dar și când vine vreme grea. Ne face o demonstrație, apucă cu mâinile amândouă, împreunate ca într-o rugăciune pe frânghia ce spânzură din tavanul pronaosului, și bate clopotele cum numai el știe. Acum e clar, știe tot satul că am venit aici...

Ruginoasa: ciobanul din capătul satului și casele domnilor

Adi e încântat. Are deja material pentru un reportaj. Dar suntem abia la începutul călătoriei noastre. Lăsăm casele din Bozolnic și ne avântăm pe drumul asfaltat. Mare lucru că aceste sate sunt legate între ele prin drum asfaltat. Nu știm cine e primarul în mandatul căruia s-a realizat asfaltarea, dar îi mulțumim în gând. O vreme mergem în spatele unui utilaj agricol pe care nu avem cum să-l depășim. Când ajungem la intersecția unde se despart drumurile, cel ce duce la Stoboru și Cubleșu în stânga, cel ce duce la Ruginoasa în dreapta, lăsăm utilajul să-și urmeze drumul spre stânga, așa că noi cotim dreapta. Mă bucur să revăd Ruginoasa, și aici sunt case frumoase, cu prispă spre curte și cu balcon spre drum. Una, poate cea mai frumoasă (sunt subiectiv, știu asta), zace părăsită și năpădită de buruieni. Spre frontonul dinspre drum, despre care am aflat că aici în zonă i se spune ”fundul casei”, se află un soare stilizat. Atât de stilizat încât razele sunt de fapt lalele. Că e Soare sau roata carului, nici nu mai contează. Modelul, pe care l-am identificat peste tot în acest spațiu de confluență a Țării Călatei, decorează multe din case.

Ceva mai încolo, o altă casă, are un frumos traforaj de-a lungul prispei și pe frontonul dinspre drum. Și aceasta e părăsită, năpădită de vegetația crescută abundent. Păcat de aceste bijuterii arhitectonice. Nici nu știu ce ar trebui făcut cu ele... Poate comunitatea locală ar trebui să decidă, poate vreun ONG s-ar implica în reabilitarea lor. Așa cum am înțeles, moștenitorii caselor nu prea sunt dispuși să le vândă, dar nici nu investesc în renovarea lor.

Ajungem repede în capătul satului. Asfaltul se termină dar drumul continuă până se pierde și el printre dealuri. Nori grei de furtună se adună în partea stângă, aproximativ acolo unde vrem noi să mergem. Un cioban își paște turma de mioare și e bucuros să stea de vorbă cu noi. Coborâm din mașină doar când suntem siguri că dulăii l-au înțeles.  

Când Adi îi spune că e de la radio și că vrea să vorbească cu el, se fâstâcește. Cum, un om simplu ca el să fie băgat în seamă? Dar îi place și lui să povestească, asta se vede. Și se simte în vocea lui. Bucuros, scoate din buzunarul de la piept, un radio cu baterii. E Sony! ”Îl ascult tătă zăua. Daca n-am cu cine vorovi, ascult radioul. Așa trece vremea mai bine. Amu nu mere tare bine că să gată bateriile. Mi-oi lua astară de la bar.” Apoi ne explică că îi place ceea ce face, că mai câștigă un ban după ce ani de zile a lucrat la mină, la Aghireșu. Nu îi este teamă de lupi, a văzut câțiva chiar și anul acesta. Iar despre ploaie spune să nu ne facem griji: ”acolo când se adună norii nu-i bai. Poate să tune că nu-i bai. Atunci plouă cătă Cluj” – și ne arată cu bota acolo unde cerul se învolburează. Apoi, ne arată în direcția opusă și continuă: ”când vine de aici, de cătră Oradea îi bai. Da amu nu vine de acolo...” Ce să mai spui? Înțelepciunea omului simplu, care a văzut în anii de păstorit cum merg norii, cum merg vremurile... Aproape că îmi dau lacrimile când ne luăm rămas bun și strigă după noi:”Să mai viniț pă la mine”.

Stoboru, satul cu șase suflete

Revenim la intersecție, acolo unde am lăsat utilajul agricol și o luăm spre Stoboru. De peste păduri se ridică negurile, semn că a plouat. E bună ploaia acesta, dar ar fi fost și mai bună acum două luni. Și aici a fost secetă mare, valea Bozolnicului aproape că a secat. Eu mă uit pe geam și admir peisajele. Adi nu știu cum face, dar mereu e primul care vede mașinile, mai ales cele vechi. Undeva pe câmp, după niște baloți de fân, lângă o fermă de vaci, Adi vede un Aro. Îl recunoaște după model, e genul acela de mașină cum rar aveau parte românii în celălalt regim. Fiecare cu pasiunile lui: eu cu ochii după peisaje, păsări ori gâze, iar Adi după mașini vechi.

Din vorbă în vorbă, dăm de indicatorul care ne arată că am ajuns în Stoboru. ca toate indicatoarele văzute până acum, are steagul României și pe cel al Uniunii Europene. Și Stoboru e un sat mic, are doar câteva fumuri. Undeva unde ar părea să fie centrul satului și șoseaua face o curbă, dăm de biserică. Este o biserică de lemn ce datează de la 1751 ce a fost ridicată pe un vârf de deal, la ieșire din sat, spre Cubleșu, acolo unde este și cimitirul. A fost strămutată aici, în centrul satului în anul 1928. De atunci a fost tencuită, doar turla de lemn trădează faptul că și biserica este de lemn. 

Dincolo de biserică se văd niște ruine, ce par a fi ale unei clădiri importante, poate un conac. Ne apropiem de ele și de la casa de peste drum, două femei în vârstă vin la poartă. Adi scoate repede reportofonul și așa cum îi stă bine unui reporter le adresează câteva întrebări. Așa aflăm că acele ruine sunt ale fostului cămin cultural, în care, așa cum își amintesc cu nostalgie femeile, n-a mai fost o nuntă de mai bine de 40 de ani. De altfel, în tot satul, iarna rămân doar 6 suflete, trei familii. Doamnele vin aici vara, dar cum dă iarna pleacă la Aghireșu unde stau la apartament. ”Era fain atunci. Și era joc în tătă săptămâna. Amu nu-i nimica...”

Una dintre familiile care rămân aici, este cea care locuiește la casa din curbă. O casă care are o bancă la poartă, locul de socializare de altădată. Ne îndreptăm înspre casa indicată și-l vedem pe proprietar venind cu o găleată cu apă. Adi se prezintă și obține acordul domnului de a sta de vorbă cu noi. Intră cu găleata de apă în curte, unde soția lui spală haine cu mâna la un lighian. Îl surprind pe Adi, stând pe bancă, privind nostalgic înspre poartă. Știe, ca și mine de altfel, că nu peste mulți ani, oamenii de aici se vor împuțina. Și nu e sigur că alții vor veni și vor ține casele. Căci casele atât stau în picioare, cât sunt locuite.

Apare domnul Nuț Vasile, la bustul gol și se așază lângă Adi pe bancă. De meserie este lăcătuș mecanic pentru agregate energetice și de transport, a lucrat la depoul ”16 Februarie” din Cluj. Pe braț are tatuat un cap de femeie, pe care și l-a făcut în armată, în 1972. La întrebarea lui Adi legată de chipul femeii tatuat pe braț, domnul Vasile răspunde cu o întrebare: ”N-ai avut și tu o primă iubire în tinerețe? Nu, nu se spune numele.”

Cubleșu: bunica Carolina și poveștile ei

Să tot stai de vorbă cu oameni faini, însă suntem așteptați în satul vecin, în Cubleșu. Și norii negri ce se întind peste dealuri ne îndeamnă să pornim. Nu după mult timp, ajungem în Cubleșu, destinația noastră finală. Acolo ne așteaptă deja doamna Tripon, fostă învățătoare în sat. Școala nu mai există de mult, s-a închis. Cele mai multe case sunt părăsite, ca și în celelalte sate. E trist ceea ce vedem: case ce altădată erau frumoase, cu șoșii (stâlpii) de la poartă frumos decorați, acum sunt năpădite de buruieni. Vara mai sunt suflete pe aici, cum e și familia Tripon. Vin de la Cluj cei mai mulți, suntem mai aproape de Cluj decât de Zalău. Și nu departe de aici, e limita cu județul Cluj. De la casa familiei Tripon, ultima din sat, drumul de pământ merge cale de 4 km până La Cruce. De acolo e asfalt pe partea din județul Cluj, pe drumul de duce spre localitatea Șardu. Localnicilor de aici, din Cubleșu le-ar fi mult mai ușor să treacă spre Cluj pe aici. Ar mai fi doar 4 km de asfaltat. 

Doamna învățătoare Tripon ne așteaptă. Știe deja, de la radio, că urma să venim. A sunat-o chiar și preotul care a auzit tot așa, la Radio România Actualități, intervenția lui Adrian Lungu de acum câteva ore. Ce mică e lumea! Suntem tentați să mergem până la limita cu județul Cluj, dar ploaia ce se abate peste noi ne face să ne răzgândim. Așa că, mergem la biserică. Eu am mai fost aici, însă pentru Adi e prima dată. Câinii doamnei Tripon se țin după noi și ne însoțesc prin ploaie. Ne grăbim să ne adăpostim în biserică, aici e liniște și se aude doar sunetul ploii. 

Ce frumoasă e biserica! Și ce bine s-a păstrat pictura. Biserica datează din secolul al XVIII-lea, iar pictura în care predomină nuanțele de roșu, albastru și verde, a fost realizată de pictorul Urs Broină din Stoboru. Se pare că acesta a mai pictat la Tămașa (azi biserica se află în localitatea clujeană Ticu-Colonie) și Stoboru. Anul în care a fost pictată biserica din Cubleșu trebuie să fie anterior anului 1789, care apare pe icoana de hram ”Învierea Domnului”. Despre Urs Broină există informația, publicată în ziarul Răvașul (nr.28 din septembrie-octombrie 1903) în cadrul articolului ”Mănăstirea din Stobor”, conform căreia i-ar fi scris Împăratului Iosif al II-lea cunoscut în popor ca ”bunul împărat”, plângându-i-se în legătură cu distrugerea mănăstirii din Stobor. Un subiect interesant, ce ar merita documentat.

Nu mă mai satur să admir pictura bisericii. Scenele biblice, zugrăvite în culori vii, se desfășoară pe pereții naosului pe două registre: pe cel de sus e o friză cu medalioane în care apar chipuri de sfinți martiri, iar pe cel de jos, sunt ample scene iconografice din ciclul patimilor. Interesant este faptul că cei care-l batjocoresc pe Christos sunt îmbrăcați în straie de secol XVIII. Deasupra, pe boltă, în câte un medalion ornat cu motive florale îi regăsim pe Dumnezeu Tatăl, Isus Hristos, Duhul Sfânt și Fecioara Maria.

Este uimitor cum a rezistat această bisericuță secolelor care s-au scurs peste ea. Și cât de bine s-a conservat cea mai mare parte a picturii. Păcat însă că și în zilele noastre, oameni fără Dumnezeu distrug, fură. Anul trecut a fost prins cineva, aciuat prin părțile locului cu ceva turme de oi, că a intrat în biserică, forțând geamul pentru a fura bani din cutia milei...

Se oprește ploaia, afară admir încă o dată, crucea de piatră ce are gravată pe ea simbolul florii cu șase petale. Apoi, o luăm spre sat. Doamna Tripon ne duce la cea mai vârstnică femeie, la bunica Carolina care are 93 de ani. Locuiește într-o casă frumoasă, mnieruie (albastră), ce are pe peretele dinspre drum, două romburi ce încadrează o cruce. E clar, aceste simboluri au un rol nedisimulat, apotropaic. 

Fenomenală e bunicuța Carolina! Se ține bine la vârsta ei, are încă simțurile ascuțite. Nu se plânge de nimic, are copii și nepoți care-i sar în ajutor la nevoie. În casa ei de lut, cu pământ pe jos, are, la loc de cinste două afișe electorale de acum 10 ani. Zâmbesc când îl văd într-unul dintre ele pe actualul președinte al Consiliului Județean Sălaj, pe domnul Dinu-Iancu Sălăjeanu. Mă mir că bunica a pus aceste afișe pe perete, lângă icoane. Apoi, din vorbă în vorbă am înțeles ce e cu ele. În celălalt afiș e nepotul dânsei, Dan Augustin Drâglă care a candidat pentru postul de primar. Cum să nu se mândrească bunica cu așa nepot?

Suntem vrăjiți de poveștile ei. Mă impresionează detașarea cu care vorbește despre lipsurile din anii mulți pe care-i duce. Îmi vine să o duc să le vorbească celor care se plâng pentru orice. Doamne, câtă înțelepciune, câtă experiență de viață! Și acum îmi răsună în minte cuvintele bunicii, când Adi a întrebat-o, la plecare, ce-și dorește: ”Să fie pace în lume”! Mi-au dat lacrimile, doar cu o zi înainte, bunica mea ar fi împlinit 88 de ani... Dumnezeu să o odihnească în pace!

Plecăm din acest capăt de județ, unde liniștea din jur, simplitatea oamenilor, și frumusețea caselor și bisericilor ne copleșesc. Tăcem amândoi minute bune. Mă gândesc cum ar fi să renunți la tumultul vieții de orășean și să vii aici, între dealuri, unde parcă ești mai aproape de Natură, de Dumnezeu? 

Mă trezesc la realitate când, revenind în șoseaua principală, ne sare în ochi silueta maiestuoasă a plopului lui Kiss Karolyi. Nimeni nu mai știe cine a fost personajul, dar toți așa îi spun bătrânului plop. E un arbore secular, apare și pe harta arborilor remarcabili - un proiect ce pune în valoare arborii seculari din România. Se presupune că are o vechime de 300 de ani, circumferința la bază fiind de 786 cm. Erau doi plopi gemeni, cel mai puțin gros s-a prăbușit în urma unei furtuni. Din păcate, acum câțiva ani, niște ciobani au dat foc arborelui căzut. cel rămas în picioare, impresionează și acum. Nu ne-am lăsat și ne-am dus până la baza lui. E impresionant cât e de mare! Un adevărat ecosistem... Sigur că nu mă pot răbda să mă aplec la firul ierbii la câte o floare. 

Pornim spre Zalău, obosiți de drum. dar e acea oboseală plăcută, dublată de satisfacția că am văzut lucruri interesante, că am cunoscut oameni faini. Abia aștept următoare ieșire, sper că Adrian Lungu mă va lua din nou cu el! Până atunci însă, am de scris un material (acesta). Sigur va scrie și Adi, atât pentru Magazin Sălăjean cât și pentru Radio România. Îmi place ideea, de a scrie amândoi despre același subiect, fiecare în modul în care l-a văzut. Ce fain ar fi ca jurnaliștii sălăjeni, câți or mai fi ei, să iasă împreună pe teren și apoi să scrie fiecare câte un material. Un fel de tabără de jurnalism... Eu, personal, aș avea multe de învățat!