Impresii de călătorie (12) - Peștera Postojna

Slovenia este renumită printre altele și prin relieful carstic (Podișul Karst din Slovenia a dat numele reliefului) situat în partea sud-vestică a țării, la granița cu Croația și Italia. Relieful carstic este caracterizat prin numeroase peșteri, grote și avene, unele de-a dreptul spectaculoase. Aici, în Slovenia, există nu mai puțin de 8.500 de peșteri.

Existența pe teritoriul Sloveniei a Peșterii Postojna (Postojnska Jama), popularitatea de care aceasta se bucură în rândul turiștilor, a constituit unul din pretextele excursiei efectuate la începutul lunii iunie. Peștera este recunoscută ca fiind cea mai lungă din Slovenia (peste 20 de kilometri de galerii), cea mai vizitată (peste 600.000 de vizitatori anual) și cea mai renumită din Europa. Trei superlative ce constituie tot atâtea argumente pentru a o vizita.

Peștera, ce face parte dintr-un complex de peșteri, a fost descoperită în 1818 de un localnic. Secțiunea de la intrare a fost vizitată cu mult mai devreme, unele însemne dovedesc că încă din secolul al XIII-lea a avut vizitatori. Prima cale ferată din peșteră a fost construită în 1872. În anul 1967 a fost construit actualul sistem circular de cale ferată, ce permite ca zilnic, peștera să poată fi vizitată de până la 14.000 de turiști.

Ca orice obiectiv turistic de prim rang, Peștera Postojna dispune de o infrastructură de invidiat. În afară de peștera propriu-zisă, care este de o frumusețe inegalabilă, greu de descris în cuvinte, complexul – căci este un adevărat complex - conține hoteluri, restaurante, cafenele, magazine de souvenir-uri, grupuri sociale și o parcare imensă. Adică tot ceea ce trebuie pentru ca turiștii să se simtă confortabil. Să nu mai vorbim de punctul de informare turistică sau de parcul imens cu gazon proaspăt tuns, cu bănci de odihnă sub arbori umbroși sau de râul Pivka ce iese din peșteră și curge domol la vale.

Am sosit la Postojna, venind dinspre Ljubljana, capitala Sloveniei. Drumul a fost bun, ca de altfel toate drumurile din Slovenia. Localitatea Postojna este situată la aproximativ 50 de kilometri de capitală. Mai bine de 40 de kilometri se pot parcurge pe autostrada A1 ce leagă Ljubljana de Golful Triest, la Marea Adriatică, ceea ce scurtează considerabil timpul alocat acestui traseu.

Am găsit fără probleme localitatea Postojna, iar de aici urmând indicatoarele spre ”Postojnska Jama” în slovenă sau ”Postojna Cave” în engleză, am ajuns relativ ușor la imensa parcare. Ne-a luat ceva timp până ne-am dat seama cum se procedează cu barierele – până la urmă a fost simplu, ca la orice parcare iei o cartelă din aparat, se ridică bariera iar la plecare plătești și cartela deblochează bariera. Pentru parcare am plătit 6 euro pe zi. Am ajuns la peșteră la ora 9,30 așa că am intrat cu al doilea grup. Intrările se fac din oră în oră, începând cu ora 9,00. La casa de bilete existau mai multe ghișee, astfel încât timpul necesar achiziționării unui bilet să fie minim. Puteai alege dintre o largă varietate de bilete, simple sau combinate cu care puteai vedea o expoziție de fluturi; o expoziție de ”pește-om” – o vietate care seamănă cu o salamandră și care este unică în felul ei; intrarea în peșteră sau intrarea la castelul Predjama. Noi am ales varianta biletului combinat Peștera Postojna – Castelul Predjama. Biletul a costat 27 de euro, destul de mult, dar după câte aveam să constatăm ulterior, pe deplin meritat.

Nu mică ne-a fost mirarea, când la casa de bilete, întrebați fiind din ce țară suntem, am primit și un pliant ...în limba română. La peste 800 de kilometri de țară, să găsești la un obiectiv turistic pliante în limba română, este fantastic. Probabil afluxul de turiști români din ultimii ani, care din Italia și Spania tranzitează Slovenia în drum spre țară și se opresc la peșteră, este mare, acesta aflându-se la doi pași de autostradă.

Ne-am grăbit spre intrare, în fugă am făcut câteva poze. La intrare, bariere ca la metrou citesc codul de bare de pe bilet. Dincolo de bariere, doi tineri înarmați cu aparate foto performante, cu obiective foarte mari făceau de zor poze încercând să prindă în cadru fiecare turist. Ne-am gândit că sunt de la cine știe ce televiziune sau ziar local. Misterul lor, aveam să-l dezlegăm mai târziu, la ieșire.

Intrăm într-o clădire care printr-un coridor, duce spre peronul de îmbarcare în trenulețe. Erau două trenulețe vopsite în galben, cel din dreapta era deja plin. Ne-am găsit loc undeva pe la mijloc, în trenul din stânga, am făcut câteva poze și acesta a pornit. Am parcurs 2 kilometri printr-o serie de tuneluri și galerii, unele înguste de puteai să atingi cu mâna pereții sau tavanul, altele largi pline de stalactite, stalagmite sau coloane de toată frumusețea. Sălile prin care treceam erau luminate feeric cu spoturi luminoase amplasate discret în spatele acestor forme spectaculoase, pe care natura, în imensa ei generozitate ni le arăta. Parcă aveai impresia că intri adânc în munte, iar acesta se deschide arătându-ți toate bogățiile lui. Am încercat să facem poze dar lipsa unei iluminări adecvate și mișcarea trenului nu permitea ca acestea să fie reușite. De vină era și aparatul meu cel vechi care dădea semne de oboseală. În schimb am filmat pe cameră video întreaga deplasare a trenulețului.

Drumul a durat cam 15 minute. Am ajuns la un alt peron unde turiștii s-au grupat în funcție de limba vorbită: slovenă, germană, italiană sau engleză. Noi ne-am alăturat grupului de italieni destul de gălăgioși în comparație cu ursuzii vorbitori de germană. Ghidul nostru a început într-o notă veselă prezentarea peșterii, pigmentând povestirea cu tot felul de glume intens gustate de italieni. Se vede spiritul latin, vulcanic.

Preț de o oră și jumătate am străbătut aproximativ 1 kilometru, prin cea mai frumoasă zonă a peșterii care include Muntele Mare (cunoscut ca și Calvarul), peșterile Frumoase și Sala de Concerte. În interior nu se poate să  nu remarci infrastructura creată: alee betonată, lată de aproximativ 1,5 metri, cu balustrade de metal. În ciuda umezelii din peșteră, betonul, unul special împiedicând alunecarea. Este astfel creată această alee, încât permite și deplasarea persoanelor cu handicap sau în cărucioare cu rotile.

Din loc în loc, ghidul se oprea pentru a spune o mică poveste legată de locul în care ne aflam. Avea la dispoziție microfon și stație de amplificare, acestea fiind montate discret în locuri prestabilite.

Muntele Mare reprezintă punctul cel mai înalt de pe traseu, diferența de nivel față de intrare fiind de 40 de metri. Acesta s-a format în urma prăbușirii unor blocuri desprinse din tavan. Se pot vedea la tot pasul stalagmite enorme și alte decorațiuni complicate din calcit, formate de apa care picură din tavan.

Partea din peșteră cunoscută sub numele Peșterile Frumoase, este o adevărată bijuterie a acestei lumi subterane. Ele conțin o serie de încăperi frumos decorate de natură, cu stalagmite albe, roșii sau unele minuscule cunoscute sub denumirea de tuburi sau ...cum altfel ”spaghete”. Intrarea în Peșterile Frumoase se face pe Podul Rusesc construit de prizonierii ruși în timpul primului război mondial.

Sala de Concerte, aflată la capătul zonei deschise turiștilor, are o înălțime de aproximativ 40 de metri și poate adăposti până la 10.000 de persoane. Aici există un ecou puternic ce durează 6 secunde.

Deși fotografiatul era interzis în peșteră, majoritatea turiștilor nu se puteau abține la vederea frumuseților, greu de descris în cuvinte și ”furau” câte o poză. În condiții de iluminare scăzută și fără bliț sau trepied, pozele nu au ieșit la calitatea dorită.

Într-una din săli, era un fel de acvariu, uriaș în care se crea habitatul ”peștelui-om” (proteus anguinus). Acest viețuitor al peșterii, este orb și respiră prin branhii externe. Poate trăi până la 100 de ani și se găsește numai în apele Carstului Dinaric, unde se hrănește cu micro-organisme. Era ciudat să vezi turiștii care au înconjurat acvariul și încercau să localizeze cele câteva axemplare.

În Sala de Concerte, se găsea un mare magazin cu souvenir-uri. Puteai să cumperi diverse souvenir-uri de la cărți, pliante sau albume, la CD-uri, DVD-uri, jucării de pluș sau vase de ceramică. Evident, toate cu însemnele peșterii. Tot aici se găseau și grupuri sociale, extrem de curate.

Am revenit la suprafață cu aceleași trenulețe, după alți 2 kilometri prin alte tuneluri și săli luminate spectaculos. La ieșire am dezlegat misterul fotografilor, când am văzut expuse pe un panou gigantic sute de poze ale turiștilor care au intrat în această tură în peșteră. Pozele erau frumos aliniate, turiștii le căutau, se distrau de ele și unii nu se dădeau duși până nu le cumpărau. Am cumpărat și eu două, cu 6 euro bucata, extrem de mult pentru ceea ce ofereau. N-am suportat gândul ca după plecarea noastră, toate pozele necumpărate vor fi aruncate la gunoi. Este o afacere prosperă, la limita legalității în ce privește intimitatea persoanei. Dacă te-ar fi întrebat la intrare dacă dorești să ți se facă poze, aș fi înțeles, dar așa mi se pare că profită de naivitatea ta. Desigur, nimeni nu te obligă să le cumperi, dar se mizează pe faptul că nu ai să le lași acolo.

Afară, la lumină am admirat din nou infrastructura creată, lanțul de magazine ce vindeau souvenir-uri de tot felul și parcul plin de flori și verdeață. Am plecat mulțumiți pe deplin de ce am văzut. Ne aștepta următorul obiectiv pentru care am plătit: castelul Pradjama.