Răstigniri sălăjene (1)

În Săptămâna Marea a Postului Paștelui, în așteptarea bucuriei Învierii, blogul ”Foto-Travel. Lumea în imagini” vă prezintă un articol realizat  cu sprijinul doamnei dr. Camelia Burghele, cercetător științific în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, a cărui temă este  ”Răstigniri sălăjene”. Toate fotografiile ce însoțesc materialul sunt realizate de către Mirel Matyas și reprezintă imagini ale răstignirilor întâlnite în satele sălăjene. De asemenea, din Vinerea Mare până la Înviere, logoul blogului conține imagini ale acestor răstigniri.

Mănăstirea Strâmba

Crucea este un simbol vechi folosit cu mult înainte de apariția creștinismului, dar care a căpătat conotația actuală odată cu răstignirea Mântuitorului, pe Dealul Golgotei (acolo unde conform legendelor iudaice ar fi fost îngropat și primul om, Adam). Termenul ”cruce” vine din latinescul ”crux” care înseamnă însă stâlpul vertical (crux simplex) de lemn, fără traversa orizontală (patibulum) pe care mulți condamnați la moarte erau răstigniți.

Brebi

Conform lui Radu Cerghizan, care publică pe blogul www.ducu.ro articolul ”Crucea”, ”aceasta apare ca simbol creștin abia spre sfârșitul secolului 4 și începutul secolului 5, când creștinii au început să facă analogie între poziția de rugă, cu brațele întinse, cu forma crucii, respectiv au adoptat crucea ca semn al victoriei soarelui împotriva forțelor întunericului, simbol al mântuirii universale”. Dintre multele forme ale crucii, cele mai cunoscute sunt: crucea Tau (crux comissa) ce are forma literei T – pe o astfel de cruce a fost răstignit Isus; crucea catolică sau latină (crux immissa) cu brațele inegale, având stâlpul vertical mai lung și crucea ortodoxă sau greacă (crux quadrata) având forma semnului plus, cu brațe egale. Este interesant modul în care a evoluat forma crucii în secolele care au urmat, acesteia adăugându-i-se inițial un miel ca simbol al sacrificiului, iar mai apoi un tânăr anonim – acceptat în urma Sinodului Trulan sau V-VI Ecumenic din anul 691. Mult mai târziu, prin secolul X, după abolirea pedepsei cu moartea prin crucificare, s-a pus și corpul lui Isus pe cruce ca o modalitate de a menține memoria colectivă a creștinilor. Astfel apar primele crucifixe (crucifix = crux + fingere = pus pe cruce).

Sînpetru Almașului

Brusturi

 

Astăzi, vedem peste tot în satele noastre cruci mari – majoritatea de lemn, pe care este reprezentat Isus. Răstignirile, așa cum se numesc ele în limbajul curent, îmbracă diverse forme, în funcție și de zona etnografică în care se află. Chiar dacă influențele zonelor învecinate județului Sălaj, îndeosebi a Maramureșului, sunt evidente, totuși răstignirile din satele sălăjene sunt simple. Majoritatea au reprezentat pe stâlpul vertical, fie sculptat, fie vopsit, simboluri cum ar fi scara, ciocanul și cleștele sau alte elemente ce amintesc de patimile Mântuitorului. Deasupra imaginii lui Isus cel răstignit, realizată în cele mai multe cazuri din tablă vopsită, apar inițialele I.N.R.I însemnând Iesus Nazareus Rex Iudaeorum, adică Isus Nazariuneanul Regele Iudeilor. Inscripția este fie realizată pe o tablă care este prinsă în cuie pe stâlpul vertical, fie este direct sculptată pe lemn. Probabil din considerente practice, de a proteja lemnul de intemperii, cele mai multe răstigniri, au un acoperiș semicircular realizat tot din tablă. Acesta este ornat în funcție de imaginația constructorilor cu elemente zoomorfe și florale (cocoșul – amintind de cântatul cocoșilor și lepădarea lui Petru, porumbelul – ca simbol al Duhului Sfânt, îngeri etc). Din păcate, în multe sate sălăjene, răstignirile vechi de lemn, sunt înlocuite cu cele ”moderne” realizate din beton, care nu au nici pe departe aceeași valoare artistică.

Treznea

Am întrebat-o pe doamna Camelia Burghele, cercetător științific în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, ce semnificație au răstignirile în tradiția populară. Redăm în cele ce urmează un eseu semnat Camelia Burghele: 

”Tradiția populară românească a valorificat răstignirile nu doar din perspectivă religioasă, ci și printr-o integrare a acestora în ansamblul credințelor magico-ritualice. Astfel, dincolo de cazul răstignirilor din  curtea bisericilor sau din fața acestora, sau a celor amplasate în curtea sau grădina caselor – care au, desigur, un rol cert de protecție, prin ”memento”-ul din mesajul lor religios, cea mai mare parte a răstignirilor sunt amplasate la răscrucile de drumuri. Astfel, unele răstigniri marchează acele răscruci de drumuri care jalonează hotarele satelor; multe dintre ele au în apropierea lor un copac cu coroana mare, pentru umbră, și o bancă – o laviță – astfel încât să poată oferi călătorului dintr-un sat în altul un moment de liniște și de odihnă. Deseori, aici se fac și fântâni, tot pentru ”adăparea” sufletului și trupului și pentru confortul călătorului. 

Brebi

Ciumărna

Răstănirile – cum sunt numite în Sălaj, veghează satele și le feresc de orice rău, dat fiind faptul că, în mentalitatea populară, spațiul terestru este organizat concentric, circular: spațiul casei, al curții și grădinii, este masiv umanizat și, deci, receptat ca familiar; spațiul satului este la fel de familiar datorită atributelor de socializare; spațiul livezilor și a terenului arabil din jurul satului însă nu mai este atât de bine protejat și poate fi ”atacat” de spirite rele, fapt care se accentuează în cazul spațiilor neagricole din hotarul satelor, a fânețelor și al pășunilor, acolo unde spiritele necurate pot umbla în voie; de aceea, aici, în aceste spații interstițiale, dintre așezări, este nevoie prin excelență de o răstignire protectoare.

Cizer 

Cizer

În tradiția folclorică, răscrucile, ca orice întretăiere de căi și drumuri, configurează un semantism aparte: cel al limitei, dar și al centrului, astfel încât aici se pot produce epifanii (prezențe ale divinului, sub diferite formule ale sale, în cotidian). Acestea pot avea, uneori, valențe negative. pentru că jalonează trecerea de la o stare la alta, de la un drum la altul, poate chiar de la viață la moarte. La răscruci, omul se poate întâlni cu destinul, care poate fi favorabil sau nefavorabil, de aceea, locul trebuie păzit de o răstignire, pentru ca destinul să fie ”păcălit”, canalizat spre un deznodământ pozitiv, favorabil.

Pericei

Poarta Sălajului

Fildu de Sus

Se credea că răscrucile nepăzite de prezența augurală a crucii sunt spații care concentrează (ca loc al răspântiilor, al întâlnirilor) forțe malefice dintre cele mai periculoase pentru destinul omului. De aceea, în răscrucile unde răstignirile lipsesc, bătrâni spun că trebuie să îți faci semnul crucii înainte de a le parcurge.  Forța magico-malefică a răscrucilor crește noaptea sau în timpul anumitor sărbători în care se știa că duhurile necurate au o activitate mai intensă ca altădată: de exemplu, în satele sălăjene se mai crede  și acum că vraciurile, nelegiuirile magice și blestemele se aruncă în răscruci de drumuri iar forța acestora nu poate fi anihilată decât de prezența unei răstigniri care poate stopa maleficiile prin incărcătura sa sacrală; în noaptea de Sântandrei (30 noiembrie), aici vin la sfat strigoii – vii sau morți – și se ceartă între ei în stabilirea listei de maleficii pe care le vor provoca în iarna care vine; tot aici se întâlnesc la sfat strigoii în noaptea de Sângiorz (23 aprilie), când se bat cu cortenciurile între ei, pentru a-și împărți teritoriile satelor în adevărate ”sfere de influență”, de unde să poată apoi fura, tot anul, mana vacilor (laptele, lăsând vacile sterpe) și a holdelor (de aceea în noaptea de Sângiorz se ascund melițele, pentru ca strigoii să nu poată fura limbile acestora, să se bată între ei); aici, la răspântii, se fac vrăjile de dragoste și tot aici se aruncă sau se îngroapă ciuhele, împletiturile din ațe colorate sub formă de păpușă, simbolizând femeia care trebuia anihilată, pe care trebuiau țâpate vrăjile, pentru a se despărți de bărbat; mai mult, și cămașa ciumii, după ce era făcuă de șapte femei bătrâne, curate, era adusă și pusă la răscrucea de drumuri dintre sate, pentru ca ciuma să iasă din sat și să se îmbrace cu noua ei cămașă aici, între hotare, și să lase satul în pace.  În aceste condiții, înțelegem de ce tradiția populară impunea purificarea unui asemenea loc prin prezența unui semn divin, a unei cruci, sub forma ei de răstignire.

Creaca

Pericei

Toate aceste scheme și formule ale imaginarului colectiv folcloric impun, așadar, nu doar prezența obligatorie a răstignirii, dar explică și numărul lor foarte mare, pe care îl putem observa, încă, în satele sălăjene.”

Răstignire între Cizer și Crasna

Sânmihaiu Almașului

Prodănești