O lume (aproape) scufundată

Laura Galvácsy - profesoară de geografie la Școala Gimnazială ”Mihai Eminescu” din Zalău, ne-a încântat în urmă cu ceva timp cu un articol superb în care descrie experiența ei în Mardin, un oraș din sud-estul extrem al Turciei. Iată că revine cu un alt articol, la fel de interesant în care prezintă orașul antic Hasankeyf amenințat cu dispariția prin punerea în aplicare a unui proiect energetic. Pozele ce ilustrează acest articol sunt realizate de Laura. 

Călătoria ne duce  cu un pas  dincolo de ceea ce știm că suntem. Ne plasează  dincolo de tabieturile, obiceiurile, limba sau stilul de viață  în care ne simțim confortabil. Totul e să îți învingi teama. În cazul meu, teama de zbor, teama de a călători singură, teama (sau mai corect spus timorarea) de a relaționa  cu oameni necunoscuți, teama de a pleca într-un loc ”nesigur” și într-o lume ”altfel”. Lumea exotică și îndepărtată a Turciei orientale. Turcia de sud–est.

Am ajuns acolo în primăvara lui 2012, într-un context pe care l-am descris într-o postare anterioară (Mardin, Turcia, bursă educațională). Dar să revenim la teamă. Teamă pe care dacă nu mi-aș fi depășit-o, nu aș fi văzut poate  unul dintre cele mai fascinante peisaje din viața mea. Peisaj aflat, culmea, dincolo de limita mea de confort și destul de departe de orice mare a lumii, marea pe care o iubesc atât de mult! Hasankeyf și împrejurimile sale.

Mărturisesc că m-aș fi simțit vinovată dacă n-aș fi scris despre Hasankeyf. De doi ani mă pregătesc să o fac (de povestit, am povestit destul), însă mă temeam de o abordare ușor patetică a subiectului. Numai că e greu să nu fi patetic atunci când scrii despre un loc incredibil de frumos și de puțin cunoscut (un loc încărcat de magie și istorie), iar acel loc își aude tic-tac-ul implacabil. Să fie  săptămâni, să fie luni, să fie ani până când o parte din istoria și frumusețea  acestei lumi va dispărea înghițită de apele Tigrului și de lăcomia oamenilor de a face bani și profit cu ORICE preț? Este vorba de  de controversatul proiect GAP 

(în turcă, Güneydoğu Anadolu Projesi), care, ca orice proiect de amploare, atrage deopotrivă argumente pro și contra sa. Pe scurt este vorba de un plan ambițios de dezvoltare regională a Turciei de sud-est și de a elimina diferențele economice dintre aceasta și restul țării. Planul presupune construirea a 22 de baraje și a 19 centrale hidroelectrice pe Tigru și Eufrat, astfel zona aridă fiind transformată în teren agricol fertil, asigurându-se și locuri de  muncă precum și o stabilitate financiară a țăranilor kurzi (în majoritate încă nomazi sau semi nomazi). Cel mai mare baraj, Atatürk (numit astfel după  figura emblematică a celui care a modernizat Turcia, astăzi venerat în orice colțișor al țării, Kemal Mustafa Atatürk) este funcțional din 1992 și este al șaselea baraj ca mărime din lume. A asigurat independența energetică a țării față de Rusia, dar… a produs schimbări climatice. Microclimatice, mai precis. ”Doar” atât. Cu totul alta este  însă situația cu barajul Ilsu de pe Tigru, în zona Hasankeyf, baraj proiectat să fie terminat în 2015.  

Dincolo de hidroenergie, irigații și alimentare cu apă a localităților din zonă, toate benefice pentru acest teritoriu care încă se luptă cu sărăcia, barajul și lacul de acumulare creat va inunda 37 de localități și va determina relocarea a 60.000 de oameni. Controversa internațională nu se referă la aceste aspecte, ci la faptul că, datorită barajului, va muri o lume. O bijuterie. Se va scufunda o comoară. Orașul antic Hasankeyf va fi undeva la 60 de metri sub ape. Comoara  Hasankeyf, bijuteria Orientului turcesc. A cărui poveste, așa cum mă pricep eu să o scriu, diletant și cu tușe groase de patetism feminin, am să încerc să o fac cunoscută aici.

Era confortabil, chiar luxos la hotelul Hilton din Mardin. Cameră imensă, priveliște minunată, mâncare divină, foarte ”gourmet”, servicii impecabile! Room service-ul de asemenea! Subsemnata era răsfățată, era destinsă… Aveam conversații imaginare cu cea care mi-a dat viață, liniștind-o! Căci un gând reprimat nu-mi dădea pace.. o auzeam pe mama spunându-mi: ”Ce să cauți tu singură, femeie, în locurile acelea periculoase?” ”Ți-am spus mamă să nu te stresezi?” Eram deja de  trei zile acolo, grupul multinațional era prietenos și închegat, 80% dintre participanți erau cetățeni din vestul Europei, mult umblați prin lume, vizitaserăm vreo 5-6 școli, licee, universitatea, grădinițe, ne făcusem prezentările sistemelor naționale de învățământ, iar faptul că fuseserăm treziți cu noaptea-n cap pentru o excursie cu microbuzul vechi de vreo 20 de ani într-o zonă despre care nu știam sau nu auziserăm nimic, nu era de natură să ne entuziasmeze. Omar sau Abdurahman (kurzi frumoși și mândri... profesori la Universitate), nu mai știu care dintre ei, ne îmbia cu ceai cald și cu ceva ce aducea a baclava cu fistic ca să  să mai ”îndulcească atmosfera”. Excursia nu era planificată în detaliu, acum, retrospectiv vorbind îmi dau seama că nu era planificată deloc (lucru deloc neobișnuit în lumea orientală), ni s-a comunicat doar că vom merge spre est, paralel cu granița siriană, patrulată la greu. Și am pornit pe jumătate adormiți, pe jumătate amorțiți de frig (diminețile sunt reci în Anatolia în orice anotimp, chiar dacă la miezul zilei soarele încălzește puternic), în ceea ce avea să fie o zi de neuitat. Dar să nu anticipez... deocamdată mă aflu pe locul dinspre geam al microbuzului, abia se mijește de ziuă și în liniștea de acolo doar piuitul telefoanelor mobile (cu mesajul ”welcome to Siria”) se făcea auzit.

În acest punct al articolului s-ar cuveni să ”plasez” ceva citate pentru ”atmosferă”, de fapt truisme despre lume și viață, știți dumneavoastră de care, că e plin Facebook-ul cu ele, parcă ne-am transformat cu toții în filozofi și psihologi! Mă abțin, dar tot trebuie să spun că nici prin gând nu-mi trecea  că am să...mă îndrăgostesc, profund și iremediabil, la prima vedere și total neplanificat și neașteptat de…un loc. Hasnkeyf. Acolo, frumusețea nici măcar nu trebuie să o cauți, nu trebuie să fi cine știe ce vânător de comori iscusit, ea ți se oferă pe tavă. Când am coborât din microbuz și m-am dezmeticit un pic, prima secundă am șoptit un ”wow”. Apoi tăcere. Liniște. Rămâi inert, static ... copleșit de atâta frumusețe. Acolo nu e însă nimic static sau inert, deși orașul vechi e …vechi de poate peste 5000 de ani... nimeni nu știe când primii oameni s-au stabilit aici. Cum spuneam, nu e nimic încremenit, locul parcă e radiant, ca și cum ar fi cumva iluminat din interior. Era aprilie când am fost acolo, dar luminile blânde aduceau cumva cu luminile toamnei de la noi. Mai întâi nu vezi  nimic din măreția orașului antic, cocoțat pe dealuri domoale, de fapt pe pantele line ale munților Raman. Vezi Tigrul curgând alene spre Irak, iar în apa lui gălbui- verzuie reflectându-se umbrele minaretului vechi  de 600 de ani  al moscheii El Rizk. Și mai vezi ruinele vechiului pod Artukid, lung de 40 de metri, construit în 1116, cel mai impresionat al perioadei medievale, pod peste care, spune legenda, a trecut însuși Marco Polo în drumul său spre est. Patru arcuri robuste au rezistat timpului, iar la 50 de metri depărtare, poți traversa fluviul pe noul pod, asaltat acum de vânzători ambulanți de înghețată. Apele Tigrului au fost acelea care au făcut posibilă apariția civilizației în Anatolia și Mesopotamia, astfel că el este pentru localnici ceea ce Gangele este pentru indieni, un fluviu aproape sfânt.

 ”Orașul de jos” păstrează urmele a nu mai puțin de nouă civilizații, inclusiv cea persană, sumeriană sau asiriană. Romanii au construit fortăreața, bizantinii au ridicat biserici, otomanii  monetăria și hamam-ul. Lacul de acumulare va scufunda nu doar orașul de culoarea mierii, un oraș islamic conservat perfect în timp, dar și zeci de hectare de o inestimabilă valoare arheologică ale orașului ”de sus”, situri arheologice de importanță  mondială care păstrează evidențe ale existenței timpurii, inclusiv ale începuturilor agriculturii. Oraș pe care tocmai ne pregăteam să-l explorăm, fără să avem nici cea mai mică idee ce vom descoperi.

Acum mi-aș dori 1% din geniul lui Hemingway, maestrul de necontestat al descrierilor, pentru că îți trebuie așa ceva pentru a reda doar o infimă parte din frumusețea și unicitatea acestui loc. Nu-l am, dar sper că măcar v-am trezit curiozitatea și dorința de a-l vizita. Se lasă descoperit ușor, credeți-mă, nu îți trebuie ghid și nici indicatoare. Doar începi să hoinărești pe acolo, urcând agale pe o cărare îngustă dintre două stânci falnice, ignorând un fel de barieră  legată cu…sârmă și tăblița ruginită pe care se puteau descifra cu greu orele de vizitare. Pasămite eram în afara programului, dar organizatorii excursiei nu-și făceau probleme… no rules, no problem păreau să fie sintagmele după care viața se organiza și ...culmea!, chiar funcționa acolo. No rules, no problems, no..tickets, spre nedumerirea și îngrijorarea nemțoaicei, englezului și norvegianului, obișnuiți ca totul să funcționeze cu precizie, corect și cu reguli bine stabilite. Așa, ca în lumea lor. Latinii grupului (o italiancă volubilă, un portughez  și mai și precum și subsemnata) s-au adaptat mai repede cu faptul că intram fraudulos printre ruinele extrem de bine conservate ale unui oraș antic fabulos. Drumul  mergea în zig zag pe un versant sudic însorit și lin. Treceam pe lângă locuințe săpate în piatră, interconectate ca într-un labirint, locuite constant de milenii. Se spune că ultimii locuitori ai grotelor, kurzi semi nomazi, le-au folosit până acum 20 de ani. La capătul cărării ți se deschid mai întâi ruinele unei uriașe săli cu pereți sculptați, parte a palatului regilor Artukizi din secolul al XI-lea. Dacă urci un pic mai mult îți dai seama de adevărata dimensiune și de extinderea orașului. Ruinele sunt împrăștiate pe mai bine de 2 kilometri pe pantele ondulate…castele, porți, lăcașe de cult, cimitir... Nefiind indicatoare, misterul pare mai adânc, încerci să ghicești cum era viața oamenilor de acolo, cât de vechi e totul, cui i-au aparținut construcțiile, cine a trăit, iubit și murit acolo. Trei sau patru ore am cutreierat orașul de sus, am văzut tot spectrul de nuanțe cu care a jonglat soarele până la apus..galben, portocaliu, roșu. Jos în vale,Tigrul își continua cursul imperturbabil, așa cum o face de milenii, martor tăcut al istoriei omenirii.

Întoarsă în orașul de jos, in timp ce savuram o cafea tare turcească, musai cu caimac, conversându-mă cu localnicii în limbajul universal al semnelor, al cuvintelor cheie și al zâmbetului (Hagi e arhicunoscut până și acolo, uite ce face fotbalul!), mă gândeam că farmecul locului e dat și de faptul că hoardele de turiști gălăgioși nu l-au descoperit. Nu are faima turistică a altor locuri, dar le depășește cu mult. În magie, atmosferă, valoare arhitectonică și arheologică, mister. Dar, Hasankeyful, ca orice lucru frumos al lumii, are un destin tragic. A supraviețuit istoriei, nu va supraviețui capitalismului. Construcția barajului, a hidrocentralei și a lacului, stopată temporar din cauza protestelor internaționale (mari bănci vest europene și-au retras finanțarea) a continuat în ultimii doi ani cu resurse în exclusivitate interne. În ritm accelerat. Din iulie 2012, accesul în ruinele orașului antic a fost ”temporar” închis, motivul invocat fiind cel al siguranței vizitatorilor. Anunțul acesta sec, pe care l-am citit pe  site-ul orașului, m-a durut, a durut ca o poveste de dragoste care se termină urât. Pentru că se spune că ești ceea ce iubești. Și, deși nu există urmă de Europa (loc în care cultural mă simt acasă) în acestă largă și îndepărtată fâșie de pământ mărginită de Siria, Irak, Iran, iar mai la nord de Armenia și Georgia, mi-am trecut această zonă pe primul loc în topul de suflet al călătoriilor mele. Pentru istoria sa, pentru ospitalitate, pentru gastronomie și pentru peisajele incredibile. Și pentru magazinele cu eșarfe, cum să le uit tocmai pe ele!

Dacă veți ajunge cumva acolo, câteva sfaturi practice: luați-vă un aparat foto bun și multe carduri de memorie, încălțăminte confortabilă, faceți o cură de slăbire înainte (preventiv!) , deschideți-vă ochii, mintea și sufletul și veți avea parte de magie.